ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5434/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 15102/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanții Primarul Orașului Negru Vodă, Orașul Negru Vodă prin Primar, Consiliul Local Negru Vodă, în contradictoriu cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Constanța, au solicitat anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 emise de Comisia de Soluționare a Contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României și a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanta. În motivarea contestației, reclamanții au arătat că urmare a auditului financiar al situațiilor pentru anul 2009 al Comunei Negru Vodă, s-a întocmit Decizia nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanta.

Prin sentința civilă nr. 315 din 1 februarie 2012, Tribunalul Constanta, secția contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Constanta. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, prin care s-a soluționat contestația împotriva deciziei, respectiv a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanța.

A mai reținut instanța că potrivit art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate. A constatat instanța că în cadrul acestei proceduri se verifică în primul rând legalitatea încheierii prin care s-a soluționat contestația administrativă și doar pe cale incidentală legalitatea deciziei emise de Camera de Conturi a Județului Constanța, capătul principal al cererii, în funcție de care se apreciază competența materială a instanței, având ca obiect anularea încheierii.

În atare context, în raport cu dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, avându-se de asemenea în vedere art. 17 C. proc. civ., instanța a concluzionat în sensul că cererea privind anularea încheierii emise de Curtea de Conturi este de competența curții de apel. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la data de 12 martie 2012 sub nr. 319/36/2012. La termenul de judecată din data de 3 mai 2012, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței sale materiale în soluționarea cauzei, ca primă instanță de contencios administrativ, față de dispozițiile art. 159 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 222/ CA din 3 mai 2012, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței.

A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra conflictului ivit. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanța, autoritate publică constituită la nivel județean, chiar dacă fără personalitate juridică și a încheierii din 16 noiembrie 2011 emisă în soluționarea contestației. S-a apreciat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamanți, are capăt principal anularea deciziei, iar secund, anularea încheierii prin care s-a soluționat contestația împotriva acestei decizii.

În raport cu dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța a apreciat că, în speță, competența materială este dată de ierarhia autorității publice emitente a actului administrativ supus controlului de legalitate. În ceea ce privește procedura reglementată de art. 228 din Regulamentul Curții de Conturi, s-a apreciat că instituirea unei astfel de proceduri nu poate conduce la o altă competență materială decât cea instituită de art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât, potrivit aceluiași text de lege, excepția de la regulă trebuie să fie reglementată prin lege organică. Înalta Curte, soluționând conflictul negativ de competență, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc.

civ. va stabili competența de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal. Obiectul acțiunii formulate în cauză îl constituie anularea încheierii din 16 noiembrie 2011 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor de pe lângă Curtea de Conturi a României, precum și a Deciziei nr. 50 din 20 septembrie 2011 emisă de Camera de Conturi a Județului Constanta.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, actul administrativ este „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice". În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, mai sus citate, se impune a stabili care este actul administrativ ce dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și art. 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 publicată în M. Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial contestația'". Rezultă, deci, din prevederile legale citate, că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, în cazul în care se respinge sau admite, în parte, contestația formulată împotriva deciziei emise de Camera de Conturi Județeană, este însăși această decizie, prin care se stabilesc măsuri în sarcina entității controlate, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi considerat ca având natura juridică a unui act administrativ, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi, prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ; de asemenea, potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile Legii contenciosului administrativ". Prevederile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu pot înfrânge, însă, dispozițiile Legii nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ și la care însuși actul respectiv face trimitere.

Astfel, referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel". Cum nu sunt prevăzute „prin lege organică specială", ci printr-un act administrativ, dispozițiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010 nu pot prevala celor prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care rămân aplicabile în speță, alături de cele ale art. 2 C. proc.

civ. De altfel, prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței civile nr. 112/2011 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, ceea ce întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența materială de soluționare a unor astfel de cauze, chiar dacă soluțiile privind excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din litigiu.

De asemenea, în continuarea raționamentului, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că măsurile administrative contestate nu se încadrează în sfera litigiilor „care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale acestora", se va reține că, în cauză, nu este incident criteriul valoric, ci criteriul poziționării autorității emitente în sistemul administrației publice, potrivit căruia litigiile privind actele administrative ale autorităților publice locale și județene sunt în competența tribunalelor, iar cele privind actele autorităților publice centrale, în competența curților de apel.

2. Temeiul legal al regulatorului de competență Față de cele arătate, cum obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de o structură județeană a Curții de Conturi, deci de o autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Constanta, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții Orașul Negru Vodă, Primarul Orașului Negru Vodă și Consiliul Local al Orașului Negru Vodă, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi a Județului Constanta în favoarea Tribunalului Constanta, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2012.