ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5595/2007

Deliberând, asupra recursului de

față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 13iulie 2006

reclamantul F.D. a formulat în contradictoriu cu primarul municipiului Craiova

o contestație împotriva Dispoziției nr. 10869 din 26 iunie 2006 solicitând

anularea punctului 2 al acesteia prin care: s-a respins cererea de acordare a

despăgubirilor pentru pomii fructiferi și plantația de viță de vie nobilă de

0,75 ha constând din 6400 butuci de vie, 640 spalieri de susținere din beton și

16.000 metri lineari sârmă de susținere a plantației.

Tribunalul Dolj prin sentința civilă

nr. 1308 din 19 octombrie 2006 a respins contestația constatând că în cauză

bunurile pentru care s-au cerut despăgubiri nu intră în sfera de aplicare a

Legii nr. 10/2001, ele nemaiexistând la data apariției acestei legi.

Curtea de Apel Craiova prin decizia

civilă nr. 136 din 1 martie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat că

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate de

instanța de fond, reglementarea Legii nr. 10/2001 neacoperind toate categoriile

de bunuri definite de Codul civil în art. 462-465, art. 471, art. 468-470.

Legea și-a limitat aplicarea numai la categoria de bunuri imobile prin

destinație reglementată de art. 463 C. civ.

S-a mai reținut că în mod corect s-a

stabilit că terenul pe care au fost amplasate plantațiile a făcut obiectul

legii fondului funciar, reclamantul beneficiind de măsuri de reconstrucție a

dreptului de proprietate și deci conform art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu mai

poate face obiectul Legii nr. 10/2001.

Reclamantul a declarat în termen

legal recurs împotriva deciziei Curții de apel invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt, în esență, s-a criticat

împrejurarea că instanțele au făcut o discriminare între instalațiile mecanice

și cele manuale cum sunt spalierii plantați și sârma întinsă pentru susținerea

plantației, aceasta din urmă fiind o instalație perpetuă pentru asigurarea unei

bune exploatări, toate fiind bunuri abuziv preluate de regimul comunist.

S-a mai criticat interpretarea art.

6 din Legea nr. 10/2001 în sensul excluderii din categoria de bunuri prevăzută

de lege, a plantațiilor de vie și pomi.

Analizând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs în raport de probele administrate în cauză se

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 „prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu

sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în

mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în

aceste construcții.

Alineatul (2) al aceluiași articol,

prevede și o derogare de la regula de mai sus, în sensul că „măsurile

reparatorii privesc și utilajele preluate de stat sau de alte persoane juridice

odată cu imobilul, în afară de cazul când acestea au fost înlocuite, casate sau

distruse”.

Ca urmare regula înscrisă în alin.

(7) al art. 6 se referă numai la o categorie expres prevăzută de mobile, cele

devenite imobile prin încorporare.

Sintagma „în aceste construcții”

prevăzută de legiuitor după termenul „încorporare” exclude în mod evident

plantațiile care în mod inevitabil se încorporează în teren și nu în

construcții.

Nici sub aspectul excepției la care

se referă alin. (2) al acestui articol „utilaje și instalații”, sfera bunurilor

mobile care ar putea fi restituite sub formă de reparații în temeiul Legii nr.

10/2001 nu se lărgește pentru a include plantațiile sau alte anexe ale

acestora, din diverse materiale tehnice sau făcute de mâna omului, cum se

identifică ele în cererea cu care au fost investite instanțele în cauza de

față.

În primul rând acele anexe sau

lucrări instalatorii privesc plantația „legată” de teren și deci exclud o

încorporare la construcțiile aflate pe teren, cu excepția ipotezei când

instalațiile prin natura lor pot fi tratate de sine stătător ca o construcție

ceea ce nu este cazul în speță.

În al doilea rând, condiția impuse

de textul art. 6 alin. (2) pentru restituire este ca acele instalații sau

utilaje să fi fost preluate odată cu imobilul, de stat sau alte persoane

juridice și să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse, în alți termeni

acestea nu mai există în materialitatea lor, la momentul discutării măsurilor

reparatorii.

Or, în cauză nu s-au produs probe în

sensul că bunurile pretinse îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 6 din lege

mai sus citat. De altfel situația de fapt constatată, inexistența în

materialitatea lor în prezent a acestor bunuri, nu a fost contestată.

Ca urmare, se constată că în mod

corect s-a respins acțiunea și, respectiv, apelul reclamantului care nu poate

beneficia, în temeiul Legii nr. 10/2001 de măsuri reparatorii pentru bunurile

solicitate.

Pentru considerentele arătate și

văzând dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte a respins

recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de contestatorul F.D. împotriva deciziei nr. 136 din 1 martie 2007 a

Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie

2007.