KESK v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
KESK v. TURKEY (CtEDO, 2006)
SEGUNDA SECȚIUNE DE DECIZIE FINALĂ Cererea nr. 27794/02 de către KESK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 21 noiembrie 2006 în calitate de Cameră compusă din: J.-P. Costa, Președintele, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, Dna A. Mularoni, D. E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători și dna Dolle Secțiune Grefier având în vedere cererea depusă la 12 aprilie 2002, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului, având în vedere decizia parțială din 15 noiembrie 2005, având în vedere deliberarea, hotărând după cum urmează: FACTE Reclamantul, Confederația Sindicatului Angajaților Publici ( Kamu Emekzileri Sendikaları Konfederasyonu - „KESK” este reprezentat în fața Curții de către dl Fevzi Gümüș, dl Metin Ayhan și dl Akay Sayılır, avocați care practică în Ankara. Faptele cazului, astfel cum au prezentat părțile, pot fi rezumate după cum urmează. În 2001 Parlamentul turc a pregătit un proiect de proiect de lege pentru modificarea Actului privind sindicatele. În timp ce acest proiect a fost dezbătut înaintea Parlamentului, „KESK” a organizat o întâlnire într-un parc din Ankara pentru a protesta împotriva proiectului. Scopul a fost de a atrage atenția publică asupra și de a realiza retragerea acestui proiect de lege, care, în opinia lor, nu a respectat standardele internaționale. La 25 iunie 2001, membrii confederației reclamanților s-au adunat la Kızılay. În timp ce au fost făcute discursuri, poliția a intervenit pentru dispersarea grupului. Ofițerii au avertizat verbal grupul că întâlnirea este ilegală deoarece nu a fost obținută permisiunea de la autoritățile relevante în temeiul Legii nr. 2911 privind reuniunile și demonstrațiile. Ofițerii de poliție au folosit apoi truncheoni, bățuri și bombe lacrimogene pentru a dispersa mulțimea. Mulți participanți au fost răniți în timpul incidentului. La o dată neespecificată, reclamantul și persoanele rănite au depus o plângere la procurorul public din Ankara împotriva guvernatorului Ankara, a șefului poliției Ankara și a ofițerilor de poliție care au fost implicați în incident. În conformitate cu Legea nr. 4483 privind urmărirea în judecată a funcționarilor, pentru a putea iniția procedura penală, procurorul public a transferat dosarul la Ministerul Internului pentru autorizare. La 9 octombrie 2001, Ministerul Internului a trimis o scrisoare procurorului public și, în baza articolului 4 din Legea nr. 4483) a solicitat să nu se ia măsuri împotriva persoanelor acuzate. Ministerul a considerat că forța utilizată de poliție a fost justificată și legală în circumstanțele cazului. În scrisoarea, s-a declarat că ofițerii avea datoria de a dispersa demonstranții care au organizat o ședință ilegală. În consecință, la 29 ianuarie 2002, procurorul public Ankara a decis să nu ia nicio acțiune în ceea ce privește plângerea. COMPLAINTE Reclamantul susține în temeiul articolului 11 din Convenție că interferența poliției în ședința constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și libertatea de asamblare. La 15 noiembrie 2005, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a comunicat plângerea reclamantului în temeiul articolului 11 din Convenție guvernului contestat. La 9 mai 2006, Guvernul a prezentat observațiile lor privind admisibilitatea și fondurile. La 18 mai 2006, reprezentantul reclamantului a fost invitat să prezinte până la 29 de mai 2006. La 28 iulie 2006, Registrul a trimis reprezentantului reclamantului o scrisoare înregistrată, informându-i că perioada permisă pentru prezentarea observațiilor reclamantului a expirat la 29 iunie 2006 și că nu s-a solicitat prelungirea termenului. Această scrisoare a fost transmisă reprezentantului reclamantului la 9 august 2006. Curtea remarcă că, în scrisoarea respectivă, reprezentantul reclamantului a fost atrasă la art. 37 § 1 litera (a) din Convenție. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu mai dorește să își continue aplicarea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. În consecință, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine aplicarea din lista de cazuri. Președintele grefierului Costa Dolle J.-P.