ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 5 iulie 2011, reclamantul M.A.I.

în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin municipiul Timișoara, Municipiul

Timișoara, prin primar și Consiliul local al municipiului Timișoara a solicitat

instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților

să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul în suprafață de 694 mp

situat în Timișoara, Piața Romanilor nr. 2, jud. Timiș sau părțile din acesta

care au făcut obiectul Legii nr. 12/1995, evacuarea din imobil a pârâților,

aceștia exercitând posesia asupra imobilului sau asupra unor părți din imobil

fără niciun temei legitim.

A invocat

dispozițiile art. 480, 481 C. civ. și art. 112 C. proc. civ.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 14.999 din

31 mai 2012 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Timiș.

Prin Încheierea din

data de 30 ianuarie 2013 Tribunalul Timiș a luat act de faptul că M.A.I. nu are

calitate de reclamant în cauză, ci calitatea de împuternicit al reclamantelor

K.E. și B.E.E.

Reclamantele au

solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Companiei locale de

termoficare C. S.A.

Prin Sentința civilă

nr. 1.595/PI din 20 mai 2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins

excepția tardivității formulării acțiunii și a admis excepția inadmisibilității

ei, invocate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin primar; a respins acțiunea formulată de reclamantele K.E. și

B.E.E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara reprezentat de Primar.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că asupra imobilului înscris în CF nr.

1052 Timișoara, constând în casă și curte, situat în Piața F.D. Rooswelt, nr.

2, a fost proprietară W.M.M., cu titlul de cumpărare.

Acest imobil a trecut

în proprietatea Statului Român în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950,

așa cum rezultă din extrasul CF nr. 1052 Timișoara, in extenso depus la dosar.

Reclamantele K.E. și

B.E.E., sunt moștenitoare ale fostei proprietare tabulare W.M.M., așa cum

rezultă din Certificatul de calitate de moștenitor nr. 56 din 15 august 2002,

emis de Biroul Notarial "R.S." și revendică imobilul ce a aparținut

antecesoarei lor, în temeiul prevederilor art. 480 - 481 C. civ.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării acțiunii (excepție pe care pârâții nu au

motivat-o), prima instanță a reținut, raportat la obiectul acțiunii și temeiul

de drept invocat, că aceasta este neîntemeiată, formularea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. proc. civ.,

nefiind condiționată de respectarea vreunui termen.

Referitor la

admisibilitatea acțiunii reclamantelor, prima instanță a reținut că în conformitate

cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În speță, imobilul în

litigiu se încadrează în categoria prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât

orice procedură de restituire a acestuia desfășurată în afara dispozițiilor

acestei legi speciale, este inadmisibilă.

Prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul

comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin dispozițiile sale, Legea

nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în

cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special. Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia

retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, s-a reținut

că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și

cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze

această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

Instanța a constatat

că acțiunea formulată de reclamantele K.E. și B.E.E. este inadmisibilă și a

respins-o, ca atare, considerând de prisos a mai analiza excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, în condițiile admiterii

excepției inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele K.E. și B.E.E., prin mandatar M.A.I.,

solicitând admiterea apelului și modificarea în întregime a sentinței apelate

în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și admiterii

acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor

de apel, reclamantele au arătat că sunt titularele exclusive ale dreptului de

proprietate asupra imobilului, iar pârâții nu sunt titularii dreptului de

proprietate sau ai altui drept real asupra imobilului, astfel că se impunea,

conform art. 480 și 481 din vechiul C. civ., obligarea pârâților să le lase

imobilul în deplină proprietate și posesie.

Au precizat și că

prezenta acțiune în revendicare presupune realizarea unei comparări de titluri,

întrucât pârâții folosesc imobilul în lipsa unui titlu valabil.

Totodată, au invocat

Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în sensul că prin admiterea acțiunii de față nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

cu privire la spațiile nevândute din imobil.

Prin întâmpinare,

pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin

Primar, Statul Român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală

prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și S.C.

Compania Locală de Termoficare "C." S.A. au solicitat respingerea

apelului reclamantelor, argumentând că, în raport de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

și Decizia nr. 1.351 din 10 decembrie 2008 a Curții Constituționale, acțiunea

reclamantelor este inadmisibilă.

Curtea de Apel

Timișoara, Secția Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 169 din 13 noiembrie

2013 a respins apelul reclamantelor, reținând, în esență, că situația juridică

a imobilului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă

dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor

preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil

(art. 2).

Prin urmare, potrivit

principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială

(Legea nr. 10/2001) și legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii

speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele

îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.

Acest raport a fost

tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr.

33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia

generalibus derogant.

Numai persoanele

exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe

calea dreptului comun, însă reclamanții nu se încadrează în niciuna din aceste

situații.

Aceeași Decizie nr.

33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere

dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor

juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în

conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât și a unei

"speranțe legitime".

Pe de altă parte,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a

obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă niciun bun

actual și nicio speranță legitimă.

Astfel, trebuie

subliniat că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a

intervenit o schimbare în această privință, odată cu Hotărârea pilot din 12

octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României.

Prin această

hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că "existența

unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă,

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod

expres restituirea bunului" (paragraful 140).

În speță,

reclamantele nu deține un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea

de față nu au făcut demersuri în justiție pe calea dreptului comun sau pe calea

specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat

sau pentru despăgubiri.

În plus, prin aceeași

hotărâre pilot Curtea a precizat că "transformarea într-o valoare

patrimonială, în sensul articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării

este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea

căilor de atac prevăzute de aceste legi" (paragraful 142).

Prin urmare, prin

raportare la aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, nu

se poate reține că în speță li s-a încălcat reclamantelor dreptul de

proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât acestea nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției.

Curtea a precizat că

nerecunoașterea posibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept

comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă nici

încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât Legea nr. 10/2001 asigura

controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și a actelor de înstrăinare

prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent la două).

Nemulțumite de

soluția curții de apel reclamantele au atacat-o cu recurs invocând ca temei de

drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Au solicitat

admiterea recursului și pe cale de consecință modificarea în întregime a

Sentinței civile nr. 1595/PI/2013 pronunțată de către Tribunalul Timiș și a

Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de către Curtea de

Apel Timișoara, în sensul respingerii în totalitate a excepției

inadmisibilității acțiunii și admiterii acțiunii introductive, astfel cum a

fost formulată, obligarea intimaților pârâți la suportarea cheltuielilor de

judecată.

Au arătat că imobilul

în litigiu a fost cumpărat de W.M.M. născută B. prin actul de cumpărare nr.

10984/1936.

Ulterior, imobilul a

fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, sub nr. 1721/1956. De

atunci și până în prezent, imobilul s-a aflat la dispoziția pârâtelor, întrucât

moștenitoarele nu s-au aflat în țară pentru a beneficia și acționa în sensul

Legii 10/2001 privind retrocedarea imobilelor naționalizate abuziv, iar

începând cu data naționalizării abuzive (anul 1956) au fost împiedicate în

exercitarea oricăror prerogative ale dreptului de proprietate asupra

imobilului.

Reclamantele sunt

titularele exclusive ale dreptului de proprietate asupra imobilului, iar

pârâții folosesc în mod abuziv imobilul.

Excepția invocată de

instanța de fond și confirmată de instanța de apel este neîntemeiată.

Instanța de apel a

interpretat greșit dispozițiile recursului în interesul legii, având în vedere

faptul că prin admiterea prezentei acțiuni nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, cu privire la

spațiile rămase nevândute din imobil, admiterea acțiunii, cu privire la aceste

spații, este justificată.

Analiza instanței de

recurs.

Mai întâi, este de

observat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a

fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se

subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - "când instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Astfel, recurentele

nu au arătat care este actul juridic, în sens de convenție sau act unilateral,

care a fost interpretat în mod greșit de instanța de apel și în ce au constat

greșelile instanței.

Recursul este

nefondat, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 9

C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Prin confirmarea

soluției fondului de respingere a acțiunii reclamantelor, curtea de apel a

pronunțat o hotărâre în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia

în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat,

în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

următoarele:

"Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi

dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice".

Cum imobilul în

litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr.

10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamante după intrarea în

vigoare a acestei legi, la data de 5 iulie 2011, în mod corect instanțele de

fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale

de reparație.

Nu i se poate imputa

instanței de apel că a încălcat principiul disponibilității necenzurând

sentința fondului din prisma art. 480 C.civ, întrucât nu există posibilitatea

pentru recurente de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și

dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea

principiului sus-amintit, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării

deciziei.

Este adevărat că în

considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că

"nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se

asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice."

Așadar, instanța

supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru

restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care nu

se regăsește în speță.

Astfel, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu

acesta.

"Simpla speranță

de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă

o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială"

și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Așa cum în mod corect

au reținut prima instanță și instanța de apel, reclamantele aveau la dispoziție

calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și

termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă

acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, și care stabilea o

procedură specială de acces la instanță.

Potrivit art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanți la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare

sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de

30 de zile de la comunicare.

În aplicarea

prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de

instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond

notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde

la notificare (Decizia nr. XX/2007).

O astfel de procedură

reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară

dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor

membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului, ca și art. 21 din Constituția României,

reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al

omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite

care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și

jurisprudența Curții Europene.

Conform

jurisprudenței Curții Europene (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune

statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau

prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 6

din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este

recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și

socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada

regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia

una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana

care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare într-un

termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an

de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentele nu au

fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în

marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei

să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența

rezonabilă la care se referă jurisprudența anterior citată.

Nu se poate reține că

termenul de 1 an, în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a

oferi persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea

demersurilor în vederea înregistrării notificării.

Aceasta nu înseamnă

că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la

restituire, sub sancțiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării

acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6

din Convenție și că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în

conflict cu Convenția, cum greșit pretind recurenții.

Așa cum s-a arătat

deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce

le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar în acest sens

statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se

înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare la termenul

de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui

termen.

Conform celor reținute

în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele

exceptate de la procedura legii speciale de reparație, precum și cele care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios.

Or, reclamantele nu

se găsesc în niciuna dintre aceste situații de excepție care ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept

comun. Astfel, nu au "bun" în sensul Convenției, după cum s-a arătat

deja, și nici nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura

impusă de actul normativ special, în sensul formulării notificării, care le-ar

fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condițiilor legii, fie restituirea în

natură, fie prin echivalent.

De asemenea, nu se

poate reține, în speță, încălcarea dreptului de acces la instanță, deoarece, în

procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluție defavorabilă asupra

notificării, dată în faza administrativă a soluționării acesteia, persoana

nemulțumită are deschisă calea contestației împotriva deciziei sau dispoziției

de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege.

Prin urmare, într-un

asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicțional

exercitat de o instanță de judecată, la care recurentele nu au ajuns din

propria culpă, determinată de pasivitatea lor în urmarea procedurii Legii nr.

10/2001.

În concluzie, nu se

poate reține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

nici a art. 21 din Constituția României.

Întrucât reclamantele

nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau

cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), acestea nu au un "bun actual" și nici

măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art.

1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură

sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății

nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.

În ceea ce privește

principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel

l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele

fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care

se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar

consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând,

cu succes, imobilul.

Prin urmare,

susținerea reclamantelor potrivit căreia spațiile comerciale de la parterul

imobilul care nu au fost vândute sunt libere juridic și astfel, prin admiterea

cererii de revendicare cu privire la acestea nu se încalcă securitatea

raporturilor juridice, nu poate fi primită, atât timp cât prezentul demers judiciar

nu se derulează în procedura legii speciale.

Având în vedere

considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea

cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Față de soluția

adoptată și de solicitarea formulată de intimații-pârâți Statul Român, prin

municipiul Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul local al

municipiului Timișoara, prin consilier juridic S.V., de acordare a

cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata

cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă.

De asemenea, s-a

făcut dovada cu actele depuse la dosar a suportării de către intimați a

cheltuielilor de judecată, constând în contravaloare călătoriei dus-întors

Timișoara - București, în cuantum de 442 RON, potrivit biletului de tren.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de M.A.I. pentru reclamantele K.E. și B.E.E.

împotriva Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel

Timișoara, secția I civilă.

Obligă recurenții la

plata sumei 442 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât

Consiliul local al municipiului Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.

Procesat de GGC - AM