ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1663/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 5 iulie 2011, reclamantul M.A.I. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin municipiul Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul local al municipiului Timișoara a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul în suprafață de 694 mp situat în Timișoara, Piața Romanilor nr. 2, jud. Timiș sau părțile din acesta care au făcut obiectul Legii nr. 12/1995, evacuarea din imobil a pârâților, aceștia exercitând posesia asupra imobilului sau asupra unor părți din imobil fără niciun temei legitim. A invocat dispozițiile art. 480, 481 C. civ.

și art. 112 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara, prin Sentința civilă nr. 14.999 din 31 mai 2012 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin Încheierea din data de 30 ianuarie 2013 Tribunalul Timiș a luat act de faptul că M.A.I. nu are calitate de reclamant în cauză, ci calitatea de împuternicit al reclamantelor K.E. și B.E.E. Reclamantele au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Companiei locale de termoficare C. S.A. Prin Sentința civilă nr. 1.595/PI din 20 mai 2013, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins excepția tardivității formulării acțiunii și a admis excepția inadmisibilității ei, invocate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar; a respins acțiunea formulată de reclamantele K.E.

și B.E.E. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara reprezentat de Primar. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că asupra imobilului înscris în CF nr. 1052 Timișoara, constând în casă și curte, situat în Piața F.D. Rooswelt, nr. 2, a fost proprietară W.M.M., cu titlul de cumpărare. Acest imobil a trecut în proprietatea Statului Român în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din extrasul CF nr. 1052 Timișoara, in extenso depus la dosar. Reclamantele K.E. și B.E.E., sunt moștenitoare ale fostei proprietare tabulare W.M.M., așa cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitor nr. 56 din 15 august 2002, emis de Biroul Notarial "R.S." și revendică imobilul ce a aparținut antecesoarei lor, în temeiul prevederilor art. 480 - 481 C. civ.

În ceea ce privește excepția tardivității formulării acțiunii (excepție pe care pârâții nu au motivat-o), prima instanță a reținut, raportat la obiectul acțiunii și temeiul de drept invocat, că aceasta este neîntemeiată, formularea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. proc. civ., nefiind condiționată de respectarea vreunui termen. Referitor la admisibilitatea acțiunii reclamantelor, prima instanță a reținut că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. În speță, imobilul în litigiu se încadrează în categoria prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât orice procedură de restituire a acestuia desfășurată în afara dispozițiilor acestei legi speciale, este inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, s-a reținut că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. Instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamantele K.E.

și B.E.E. este inadmisibilă și a respins-o, ca atare, considerând de prisos a mai analiza excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, prin Primar, în condițiile admiterii excepției inadmisibilității acțiunii. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele K.E. și B.E.E., prin mandatar M.A.I., solicitând admiterea apelului și modificarea în întregime a sentinței apelate în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat că sunt titularele exclusive ale dreptului de proprietate asupra imobilului, iar pârâții nu sunt titularii dreptului de proprietate sau ai altui drept real asupra imobilului, astfel că se impunea, conform art. 480 și 481 din vechiul C. civ., obligarea pârâților să le lase imobilul în deplină proprietate și posesie.

Au precizat și că prezenta acțiune în revendicare presupune realizarea unei comparări de titluri, întrucât pârâții folosesc imobilul în lipsa unui titlu valabil. Totodată, au invocat Decizia nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că prin admiterea acțiunii de față nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, cu privire la spațiile nevândute din imobil. Prin întâmpinare, pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, Statul Român reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și S.C.

Compania Locală de Termoficare "C." S.A. au solicitat respingerea apelului reclamantelor, argumentând că, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 1.351 din 10 decembrie 2008 a Curții Constituționale, acțiunea reclamantelor este inadmisibilă.

Curtea de Apel Timișoara, Secția Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 169 din 13 noiembrie 2013 a respins apelul reclamantelor, reținând, în esență, că situația juridică a imobilului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă dispozițiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât și a celor preluate fără titlu valabil (art. 2). Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, așa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanșat în termenul legal o atare procedură.

Acest raport a fost tranșat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant. Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe calea dreptului comun, însă reclamanții nu se încadrează în niciuna din aceste situații.

Aceeași Decizie nr. 33/2008 a instanței supreme nu exclude totuși în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, cu condiția însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securității raporturilor juridice, iar reclamanții să se poată prevala de un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul acestei noțiuni, așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime". Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obține un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă.

Astfel, trebuie subliniat că în jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privință, odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României. Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că "existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraful 140). În speță, reclamantele nu deține un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acțiunea de față nu au făcut demersuri în justiție pe calea dreptului comun sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat sau pentru despăgubiri.

În plus, prin aceeași hotărâre pilot Curtea a precizat că "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigențelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (paragraful 142). Prin urmare, prin raportare la aceste considerente ale Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reține că în speță li s-a încălcat reclamantelor dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât acestea nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenției.

Curtea a precizat că nerecunoașterea posibilității acțiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, întrucât Legea nr. 10/2001 asigura controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii și a actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicție (în prezent la două). Nemulțumite de soluția curții de apel reclamantele au atacat-o cu recurs invocând ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință modificarea în întregime a Sentinței civile nr. 1595/PI/2013 pronunțată de către Tribunalul Timiș și a Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii în totalitate a excepției inadmisibilității acțiunii și admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată, obligarea intimaților pârâți la suportarea cheltuielilor de judecată. Au arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de W.M.M. născută B. prin actul de cumpărare nr. 10984/1936. Ulterior, imobilul a fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, sub nr. 1721/1956.

De atunci și până în prezent, imobilul s-a aflat la dispoziția pârâtelor, întrucât moștenitoarele nu s-au aflat în țară pentru a beneficia și acționa în sensul Legii 10/2001 privind retrocedarea imobilelor naționalizate abuziv, iar începând cu data naționalizării abuzive (anul 1956) au fost împiedicate în exercitarea oricăror prerogative ale dreptului de proprietate asupra imobilului. Reclamantele sunt titularele exclusive ale dreptului de proprietate asupra imobilului, iar pârâții folosesc în mod abuziv imobilul. Excepția invocată de instanța de fond și confirmată de instanța de apel este neîntemeiată. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile recursului în interesul legii, având în vedere faptul că prin admiterea prezentei acțiuni nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, cu privire la spațiile rămase nevândute din imobil, admiterea acțiunii, cu privire la aceste spații, este justificată.

Analiza instanței de recurs. Mai întâi, este de observat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia." Astfel, recurentele nu au arătat care este actul juridic, în sens de convenție sau act unilateral, care a fost interpretat în mod greșit de instanța de apel și în ce au constat greșelile instanței. Recursul este nefondat, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Prin confirmarea soluției fondului de respingere a acțiunii reclamantelor, curtea de apel a pronunțat o hotărâre în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamante după intrarea în vigoare a acestei legi, la data de 5 iulie 2011, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație.

Nu i se poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul disponibilității necenzurând sentința fondului din prisma art. 480 C.civ, întrucât nu există posibilitatea pentru recurente de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut și faptul că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice." Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. "Simpla speranță de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Așa cum în mod corect au reținut prima instanță și instanța de apel, reclamantele aveau la dispoziție calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, și care stabilea o procedură specială de acces la instanță. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanți la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de instanța supremă, a statuat că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007). O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența Curții Europene. Conform jurisprudenței Curții Europene (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentele nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența anterior citată. Nu se poate reține că termenul de 1 an, în discuție, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.

Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancțiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenție și că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenția, cum greșit pretind recurenții. Așa cum s-a arătat deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu și prevederile din legea internă de reparație referitoare la termenul de formulare a notificării și sancțiunea corelativă nerespectării acestui termen.

Conform celor reținute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparație, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. Or, reclamantele nu se găsesc în niciuna dintre aceste situații de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Astfel, nu au "bun" în sensul Convenției, după cum s-a arătat deja, și nici nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura impusă de actul normativ special, în sensul formulării notificării, care le-ar fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condițiilor legii, fie restituirea în natură, fie prin echivalent.

De asemenea, nu se poate reține, în speță, încălcarea dreptului de acces la instanță, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluție defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluționării acesteia, persoana nemulțumită are deschisă calea contestației împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege. Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicțional exercitat de o instanță de judecată, la care recurentele nu au ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea lor în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001. În concluzie, nu se poate reține încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici a art. 21 din Constituția României.

Întrucât reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acestea nu au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obține restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare.

În ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, în mod corect, instanța de apel l-a avut în vedere în pronunțarea deciziei recurate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorității dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăți istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul. Prin urmare, susținerea reclamantelor potrivit căreia spațiile comerciale de la parterul imobilul care nu au fost vândute sunt libere juridic și astfel, prin admiterea cererii de revendicare cu privire la acestea nu se încalcă securitatea raporturilor juridice, nu poate fi primită, atât timp cât prezentul demers judiciar nu se derulează în procedura legii speciale.

Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Față de soluția adoptată și de solicitarea formulată de intimații-pârâți Statul Român, prin municipiul Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul local al municipiului Timișoara, prin consilier juridic S.V., de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părții care a căzut în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă. De asemenea, s-a făcut dovada cu actele depuse la dosar a suportării de către intimați a cheltuielilor de judecată, constând în contravaloare călătoriei dus-întors Timișoara - București, în cuantum de 442 RON, potrivit biletului de tren.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.A.I. pentru reclamantele K.E. și B.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă recurenții la plata sumei 442 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât Consiliul local al municipiului Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2014. Procesat de GGC - AM