ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

martie 2011, sub nr. 2953/121/2011 reclamanta SC D.G. SRL Galați prin

lichidator M.G. Expert Sprl Galați a chemat în judecată pe pârâta SC T.P. SA Galați,

solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta a lăsa

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din Galați.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, la data de 08 iunie 2004, prin sentința civilă nr. 145

pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 92/LJ/2004, s-a dispus

deschiderea procedurii insolvenței asupra SC D.G. SRL Galați.

În cadrul

atribuțiilor conferite de lege, la data de 18 iulie 2005, lichidatorul desemnat

a promovat în temeiul dispozițiilor art. 60 și următoarele din Legea nr. 64/1995

(actualmente art. 79 din Legea nr. 85/2004) o acțiune în anularea contractului

de vânzare-cumpărare 31 ianuarie 2002, autentificat de BNP Floarea Urs, contract

prin care societatea falită a vândut către SC F. SRL, în mod ilicit, în dauna

intereselor creditorilor, imobilul din Galați.

Prin sentința comercială

nr. 267 din 11 martie 2008, pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 165/121/2005,

s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare din 31 ianuarie 2002,

având ca obiect imobilul în litigiu. Sentința, ulterior confirmată prin Decizia

nr. 484/R din 10 iunie 2008 a Curții de Apel Galați, era definitivă și executorie

încă de la pronunțare.

Ca efect al acestei

hotărâri, imobilul menționat s-a reîntors în patrimoniul SC D.G. SA, aflată în

lichidare, toate actele subsecvente contractului anulat fiind lovite de nulitate.

Urmare acestei situații

de fapt, imobilul în cauză a întregit masa credală în vederea valorificării

acestuia în interesul creditorilor înscriși în tablou, în cadrul procedurii de lichidare

(imobilul era grevat de o ipotecă de rang I, în favoarea SC U.Ț.B. SA).

Reclamanta a susținut

că, deși informase toate persoanele interesate asupra noii situații juridice a

imobilului în cauză, lichidatorul s-a lovit, în demersul său, de reaua credință

a acestora, manifestată prin continuarea procedurilor de executare silită derulate,

în temeiul unor acte lovite de nulitate.

Astfel, în temeiul

unei publicații de vânzare din 12 ianuarie 2007 ( prin care s-a vândut la

licitație imobilul proprietatea lui SC F. SRL), lovită de nulitate, se

procedează, la două luni după anularea contractului, la întocmirea actului de

adjudecare al imobilului din Galați, în data de 09 mai 2008, în favoarea SC

T.P. SA, pentru prețul de 300.000 lei fără T.V.A., și la cererea SC U.T.B. SA (deși

aceasta a avut calitatea de intervenient în interes propriu în Dosarul nr. 165/121/2005).

Actul de adjudecare, conform dispozițiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ.,

constituie titlul de proprietate.

În justificarea continuării

demersurilor, pârâta SC T.P. SA a invocat constant sentința civilă nr. 9850 din

21 decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Galați în Dosarul nr. 1275/233/2007,

prin care s-a dispus modificarea procesului-verbal de licitație din 12 ianuarie

2007, în sensul că se consideră închisă licitația având ca obiect imobilul din Galați,

având ca adjudecatar pe SC T.P. SA, la prețul de 300.000 lei, fără T.V.A.

Pârâta consideră, în

mod greșit, această hotărâre ca fiind titlu de proprietate care-i conferă dreptul

de a solicita punerea în posesie prin executorul judecătoresc.

Din punctul de vedere

al reclamantei, această hotărâre, legală și temeinică la momentul pronunțării,

este expresia convingerii judecătorului, de la acel moment, în baza probelor

administrate. Această convingere a fost întărită de faptul că la momentul 21

decembrie 2007 contractul de vânzare-cumpărare din 31 ianuarie 2002 era

considerat valabil încheiat.

Ulterior, când prin sentința

comercială nr. 267 din 11 martie 2008 s-a constatat că acest contract este lovit

de nulitate, ca efect al acesteia, toate actele subsecvente încheiate în temeiul

contractului anulat au fost la rândul lor lovite de nulitate, hotărârea din 21

decembrie 2007 devenind lipsită de eficiență, dat fiind modificarea elementelor

ce au stat la baza pronunțării sale.

Mai mult, dat fiind

efectul retroactiv al instituției nulității în dreptul civil românesc,

titularul dreptului de proprietate asupra imobilului la data emiterii

publicației de vânzare (20 decembrie 2006) și desfășurării licitației (12

ianuarie 2007), era SC D.G. SA, societate aflată în insolvență din 08 iunie 2004,

ori potrivit dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, fost art. 42 din

Legea nr. 64/1995, „ de la data deschiderii procedurii se suspendă toate

acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului

sau bunurilor sale”, prevedere legală care nu a fost respectată de pârâții din

prezenta cauză.

În apărare, pârâta a

formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea acțiunii ca inadmisibilă,

iar în subsidiar ca neîntemeiată.

În motivare se arată

că la data de 20 decembrie 2006, SC U.T.B. SA - fosta SC B.C. H.V.B.Ț. SA -

prin Corpul Executorilor bancari, a emis o publicație de vânzare, prin care

aducea la cunoștința publicului faptul că la 12 ianuarie 2007, ora 10,30, la

sediul SC B.C. H.V.B. T. SA, urma să aibă loc vânzarea la licitație a

imobilului din Galați, proprietatea SC F. SRL.

De la momentul emiterii

acestei publicații de vânzare și până în cursul lunii iunie a anului 2008 a

știut că imobilul oferit spre vânzare, la licitație, de SC H.V.B.Ț. SA era

proprietatea SC F. SRL, această societate fiind executată de bancă în calitate

de debitoare.

Pârâta a adus la

cunoștința băncii intenția de a participa la această vânzare la licitație,

precum și faptul că îndeplinea condițiile prevăzute de lege, inclusiv cea de

plată a garanției, în termenul stabilit de aceasta, prin adresa din 12 ianuarie

2007.

Cum rezultă și din

cuprinsul procesului-verbal de licitație din data de 12 ianuarie 2007,

reprezentantul societății SC T.P.E.C. SA a participat la licitație alături de

alte două persoane, oferind cel mai mare preț.

Licitația a pornit de

la un preț situat mult sub prețul anunțat, respectiv 220.000 lei, iar

societatea SC T.P.E.C. SA a oferit suma de 260.000 lei.

Aceasta deoarece instituția

bancară a „ omis” să aducă la cunoștința publicului și faptul că în legătură cu

bunul pentru care a licitat ar exista un litigiu înregistrat pe rolul

instanțelor gălățene.

La momentul

licitației din data de 12 ianuarie 2007, în sala de ședință nu s-au vehiculat decât

zvonuri cu caracter general, referitoare la un posibil litigiu în legătură cu

imobilul licitat, zvonuri pe care reprezentanții băncii nici nu le-au

confirmat, nici nu le-au negat.

În tot cazul, niciunul

dintre participanții la licitație nu au aflat cu certitudine despre acest

litigiu nici că există, nici ce natură are, nici între cine se poartă, nici

vreun alt element.

După prima strigare a

prețurilor, ceilalți doi participanți la licitație și-au anunțat retragerea.

Reprezentantul băncii

i-a informat că instituția pe care o reprezintă se opune vânzării la un preț mai

mic decât cel anunțat.

Licitația a continuat

însă, societatea oferind suma de 250.000 lei fără T.V.A. Banca a propus suma de

300.000 lei, fără T.V.A., sumă cu care reprezentantul societății SC T.P.E.C. SA

a fost de acord.

În continuare, prin

încălcarea gravă a art. 509 alin. (5) C. proc. civ., pârâta a fost informată că

„ banca s-a răzgândit și că se opune vânzării la un preț mai mic decât cel anunțat”.

Conform normelor de

procedură civilă, bunul trebuia vândut la cel mai mare preț oferit, chiar dacă

creditoarea se opunea.

Propunerea unui alt

preț a venit chiar de la bancă și a fost acceptată de SC T.P.E.C. SA imediat,

aspect ce nu mai dădea posibilitatea primeia să se răzgândească. Licitația

publică nu putea depăși acest termen; 12 ianuarie 2007 trebuia să fie ultimul termen

la care se licita pentru bunul în discuție.

Față de toată această

situație, considerându-se vătămată printr-un act de executare, respectiv

procesul-verbal de licitație din data de 12 ianuarie 2007 întocmit cu

nerespectarea formelor de procedură, pârâta s-a adresat instanței de judecată.

Prin sentința civilă nr.

9850 din 21 decembrie 2007, definitivă și irevocabilă, Judecătoria Galați a

dispus „anularea în parte a procesului-verbal de licitație din data de 12 ianuarie

2007 în sensul că constată închisă licitația din aceeași dată având ca

adjudecatar pe SC T.P.E.C. SA Galați la prețul de 300.000 lei fără T.V.A., pentru

imobilul din Galați (…)”.

Susține că actul de

adjudecare emis la 09 mai 2008 de reprezentanții SC U.T.B. SA nu a fost o

emanație proprie din partea instituției bancare, care a fost obligată prin

sentința civilă nr. 9850/21 decembrie 2007 definitivă și irevocabilă, să

întocmească acest act.

Apreciază că a cere anularea

actului întocmit de bancă la ordinul definitiv și irevocabil al instanței de

judecată - așa cum a procedat reclamanta pe calea a două contestații la

executare întreprinse împotriva SC T.P.E.C. SA - echivalează cu a cere anularea

a însăși hotărârii judecătorești, ceea ce nu este admisibil.

Cum instituția

bancară nu s-a conformat de bună voie dispozițiilor Hotărârii 9850/2007 a

Judecătoriei Galați, pentru a pune în executare dispozițiile cuprinse în

hotărârea Judecătoriei Galați, prin care societatea SC T.P.E.C. SA era

declarată adjudecatar al imobilului licitat de SC U.T.B. SA la data de 12

ianuarie 2007, s-a adresat B.E.J. V.D.

A consemnat la

dispoziția băncii suma de bani stabilită prin aceeași hotărâre și a solicitat

acesteia să pună la dispoziție imobilul adjudecat.

Banca s-a conformat

în cele din urmă dispozițiilor instanței de judecată, iar Corpul executorilor

Bancari ai SC U.Ț.B. SA a procedat la întocmirea Actului de Adjudecare din data

de 09 mai 2008, care constituie totodată și titlul de proprietate al SC T.P.E.C.

SA asupra imobilului adjudecat.

Susține că, în

cuprinsul acestui înscris a fost inserată în mod abuziv o clauză potrivit

căreia SC T.P.E.C. SA ar declara că la momentul adjudecării avea cunoștință despre

situația litigioasă a imobilului adjudecat.

Prin sentința civilă nr.

1354 din 21 decembrie 2012 a Tribunalului Galați, secția a II-a civilă, s-a

respins excepția inadmisibilității acțiunii și s-a admis cererea, fiind

obligată pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, imobilul

situat în, în suprafață de 1.329,9 mp.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut următoarele:

Ca efect al

contractului de vânzare-cumpărare prin care societatea falită a vândut către SC

F. SRL, în mod ilicit, în dauna intereselor creditorilor, imobilul din Galați,

acesta se reîntoarce în patrimoniul reclamantei aflată în lichidare, toate actele

subsecvente contractului anulat fiind lovite de nulitate.

Pârâta SC T.P. SA a

invocat constant, ca titlu de proprietate care îi conferă dreptul de a solicita

punerea în posesie prin executare silită, sentința civilă nr. 9850 din 21

decembrie 2007, pronunțată de Judecătoria Galați în Dosarul nr. 1275/233/2007,

prin care s-a considerat închisă licitația având ca obiect imobilul din Galați,

având ca adjudecatar pe SC T.P. SA, la prețul de 300.000 lei, fără T.V.A.

Tribunalul a respins,

ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de

pârâtă, având în vedere motivele invocate în susținerea acestei excepții,

respectiv faptul că reclamanta nu ar fi proprietar exclusiv al terenului revendicat.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate exclusivă

asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 267 din 11 martie 2008,

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 484 din 10 iunie 2008 a Curții de Apel Galați,

prin care imobilul se întoarce în patrimoniul debitoarei.

Conform art. 480 C.

civ. dreptul de proprietate este dreptul ce are cineva de a se bucura și

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut însă în limitele determinate de

lege. Dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: posesia,

folosința și dispoziția. Din probele administrate în cauză a reieșit faptul că

reclamanta este proprietara imobilului în litigiu.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC T.P. SA Galați care a criticat soluția

instanței de fond, în principal, sub următoarele aspecte:

absolute a actului inițial de vânzare-cumpărare dintre SC Deltacar SRL și SC F.

SRL nu atrage și nulitatea actelor subsecvente în baza cărora, printr-o

executare silită a cumpărătoarei SC F. SRL, apelanta a dobândit dreptul de

proprietate. Or, în speță nu s-a solicitat și constatarea nulității absolute a

acestui act, iar nulitatea nu operează de drept;

care s-a constatat nulitatea absolută a titlului SC Firogal nu este opozabilă

apelantei, care este un dobânditor de bună credință, contrar celor reținute în

motivarea hotărârii de fond;

acțiunii a fost greșit soluționată, în condițiile în care emiterea actului de

adjudecare a fost ordonată prin sentința civilă nr. 9850/2007 a Judecătoriei

Galați. În mod abuziv, în cuprinsul acestui act a fost inserată clauza potrivit

căreia la momentul adjudecării avea cunoștință de situația litigioasă a

imobilului, deși abia după semnarea actului i s-a înmânat o copie a sentinței

comerciale nr. 267 din 11 martie 2008 și a primit asigurări că se promovase

deja recurs.

inadmisibilă și pentru faptul că bunul ieșise din patrimoniul reclamantei și

fusese dobândit de o altă persoană, al cărui drept nu a fost anulat.

Prin Decizia civilă nr.

30/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a

fost respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

La 11 martie 2008, ca

efect al nulității contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 31

ianuarie 2002, constatată prin sentința comercială nr. 267 din 11 martie 2008,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 484/R din 10 iunie 2008 a Curții de Apel

Galați, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a reîntors în patrimoniul

vânzătoarei, prin urmare aceasta și-a dovedit calitatea procesuală activă,

contrar celor susținute de apelantă.

La rândul ei,

dobânditoarea SC F. SRL este executată silit, la cererea creditoarei SC U.Ț.B.

SA. Procedura este demarată anterior pierderii dreptului de proprietate de

către SC F. SA, dar este finalizată ulterior acestei date, prin emiterea

actului de adjudecare din 9 mai 2008.

Din conținutul procesului

verbal de licitație din 12 ianuarie 2007 rezultă însă, în mod cert, că

administratorul apelantei SC T.P. SA domnul P.I.O., avea cunoștință despre

faptul că bunul scos la vânzare prin licitație făcea obiectul unui litigiu

comercial aflat pe rolul Judecătoriei Galați, motiv pentru care a și încercat

reducerea prețului de pornire afișat.

Din actul de

adjudecare întocmit de Corpul Executorilor Bancari rezultă că adjudecatarul

avea cunoștință de situația litigioasă a imobilului adjudecat și a solicitat,

pe propria răspundere, punerea în executare a sentinței civile nr. 9850 din 21

decembrie 2007 a Judecătoriei Galați, secția civilă.

Prin urmare, instanța

de apel a apreciat că pârâta nu mai poate susține că este victima creditoarei SC

U.Ț.B. SA, ce ar fi indus-o permanent în eroare. Dimpotrivă, din actele

menționate rezultă că avea cunoștință de situația imobilului și a cumpărat pe

riscul său, în condițiile în care ceilalți doi participanți la licitație s-au

retras după ce au luat cunoștință despre litigiul existent și prețul solicitat.

Mai mult, apelanta

este cea care a insistat în finalizarea transferului dreptului de proprietate,

așa cum rezultă din sentința civilă nr. 9850 din 21 decembrie 2007 a

Judecătoriei Galați.

Curtea de apel, a

constatat, raportat la situația de fapt menționată, că soluția Tribunalului

este corectă, atât cu privire la modul de soluționare a excepției

inadmisibilității acțiunii, cât și cu privire la fondul cauzei.

S-a apreciat că faptul

că finalizarea procedurii de licitație prin adjudecarea imobilului a fost

decisă de o instanță judecătorească nu face acțiunea în revendicare

inadmisibilă.

Nici promovarea

acțiunii în revendicare, fără ca în prealabil să se constate nulitatea titlului

pârâtului, nu reprezintă un fine de neprimire.

Cum reclamanta a

redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, specifică acțiunii în

revendicare este compararea titlurilor.

Litigiul dintre

proprietarul inițial și dobânditorul cu titlu oneros al bunului altuia se

rezolvă prin analiza teoriei aparenței în drept.

În măsura în care

operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor cu titlu oneros al bunului

altuia, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un

non-dominus, nu mai poate fi evins de proprietarul inițial.

În speță, s-a constatat

că nu sunt întrunite toate elementele proprietății aparente: actul translativ

cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui

imobil determinat, posesia utilă a transmițătorului în momentul încheierii

actului și titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenței)

eroarea comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al

transmițătorului (elementul psihologic al aparenței) și nu în ultimul rând

buna-credință a dobânditorului.

S-a apreciat că efectul

achizitiv al proprietății aparente nu se întemeiază doar pe reflexul

intelectual pe care situația juridică a transmițătorului îl creează în

conștiința terților, în forma unei erori comune și invincibile, ci și pe ideea

de bună-credință a dobânditorului, constând în convingerea eronată a acestuia

că transmițătorul este veritabilul proprietar.

Buna-credință a

cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care acesta

le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică

a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care

a depus-o.

În speță, s-a

apreciat ca fiind evident că, la momentul adjudecării, reclamantul avea

cunoștință de situația litigioasă și a cumpărat pe riscul său. Simplele

asigurări verbale pe care reprezentanții băncii i le-ar fi acordat privind

soarta acelui litigiu nu sunt suficiente. Este evident că dobânditorul nu s-a

aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar

a vânzătorului și că a avut suficiente indicii, care să-l determine la

verificări suplimentare înainte de a cumpăra. Minime diligențe l-ar fi ajutat

să afle soluția din Dosarul nr. 165/121/2005 și ar fi trebuit să aștepte

soluționarea recursului.

Prin urmare, cel

puțin sub aspectul elementelor psihologice ale aparenței în drept, condițiile

nu erau îndeplinite, astfel încât apelantul nu se poate prevala de teoria

aparenței în drept.

În aceste condiții,

sentința comercială nr. 267 din 11 martie 2008 a Tribunalului Galați nu îi este

opozabilă pârâtei și chiar dacă reclamantul nu a promovat în prealabil o

acțiune în nulitatea actelor subsecvente, s-a apreciat că, în mod corect,

Tribunalul a acordat preferință titlului proprietarului inițial.

S-a reținut că, în

situația în care pârâtul apreciază că și SC U.Ț.B. SA are o culpă în vânzarea

la licitație a imobilului se poate îndrepta împotriva acestei instituții.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta cu următoarea motivare:

raționamentul potrivit căruia, ca efect al hotărârii de anulare a actului de

vânzare-cumpărare, imobilul menționat se reîntoarce în patrimoniul SC D. SRL,

aflată în lichidare, toate actele subsecvente contractului fiind lovite de

nulitate (quott nullum est, nullum producit effcctum).

Recurenta

opune acestor considerente, împrejurarea, neanalizată de instanțe, potrivit

căreia, imobilul a fost executat silit de creditoarea SC U.Ț.B. SA astfel că nu

se poate reîntoarce în patrimoniul falitei. Aceasta întrucât SC F. SRL a

încheiat un contract de credit bancar și un contract de ipotecă, apoi a fost

executată de instituția bancară față de care avea calitatea de debitoare, în

speță fosta SC H.V.B.T.B. SA - care instituție, în vederea recuperării creanței

sale, procedează la executarea imobilului din Galați.

Susține

că, în condițiile în care nu s-a solicitat Tribunalului Galați și anularea

actelor subsecvente contractului, acestea au rămas valide, și-au produs

efectele și au condus la executarea silită a SC F. SA în privința acestui

imobil.

În

plus, așa cum a arătat deja, efectele acestei hotărâri judecătorești obținute

de lichidator, având nr. 267 din 11 martie 2008 se rezumă la în mod exclusiv

actul de vânzare-cumpărare din 2002.

Or,

în speță, se tinde prin această acțiune la extrapolarea efectelor nulității obținute

asupra unor acte care nu au fost declarate nule, ceea ce este imposibil și în

tot cazul inadmisibil pe calea acțiunii în revendicare.

Instanța

care a dispus anularea acestui act nu a avut în vedere alte acte, precum

contractul de credit din 2000 și actele adiționale, contractul de ipotecă din 22

decembrie 2000, contractul de novațiune cu schimbare de debitor din data de 9

decembrie 2002, cu atât mai puțin Actul de Adjudecare din data de 9 mai 2008.

2.

Critică și aprecierea instanțelor de fond în sensul că „persoanele interesate”

și executorul judecătoresc ce a procedat la punerea în posesie a acestui imobil

au manifestat rea-credință.

Întrucât

reaua-credință se dovedește, nici reclamanta, nici instanța de judecată din

oficiu nu au administrat probe de natură a răsturna prezumția de bună-credință

pe care și-a întemeiat apărările formulate pe fondul cauzei.

Prin

depoziția martorului audiat și-a demonstrat, deși nu era obligată a face

aceasta demonstrație, buna credință.

Apreciază

că, dimpotrivă, Curtea de Apel reține în motivarea sa o altă situație de fapt,

potrivit căreia ar fi în culpă, întrucât în calitate de cumpărător de buna

credință, a insistat la emiterea titlului de proprietate, adresându-se justiției

și ulterior, Biroului Executorului Judecătoresc V.D.

Deși

în cuprinsul actului de adjudecare a fost inserată în mod abuziv o clauză

potrivit căreia recurenta ar declara că, la momentul adjudecării, avea

cunoștință despre situația litigioasă a imobilului adjudecat, în realitate nu

avea cunoștință despre natura litigiului, obiectul acestui litigiu, părțile

litigante, amploarea sa, posibilele consecințe juridice, așa cum a dovedit cu

depoziția martorului audiat, pe care instanța de fond și apoi cea de apel, o

răstălmăcesc spre a distorsiona realitatea, reținând că ar fi știut ceva despre

litigiul în legătură cu imobilul, dar a riscat insistând să obțină cu

anticipație un titlu.

Numai

după emiterea și semnarea Actului de Adjudecare, în data de 9 mai 2008

reprezentantului recurentei

i-a fost înmânată o copie a unei hotărâri judecătorești (sentința comerciala

267 din 11 martie 2008) din care rezultă faptul că litigiul s-ar fi soluționat

dar nefavorabil pentru bancă și implicit pentru recurentă.

Susține

recurenta că a fost dezinformată de reprezentanții legali ai Uni Credit Țiriac Bank

privind derularea litigiului în recurs și i s-a respins cererea de intervenție

în interes propriu, aflând ulterior faptul că recursul promovat de SC U.C.Ț.B.

SA a fost anulat ca nemotivat.

Apreciază

că lichidatorul avea obligația ca, în acțiunea promovată în vederea anulării

contractului nr. 175/2002 intervenit între SC D. SRL- și SC F. SRL să o indice

ca actual titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, în

condițiile în care hotărârea

a devenit definitivă și irevocabilă, adică aptă să

producă efecte juridice, în data de 10 iunie 2008, iar recurenta a devenit

proprietară în baza actului de adjudecare întocmit de bancă în data de 9 mai 2008,

ce a fost ordonat de instanța de judecată care a pronunțat hotărârea din 21

decembrie 2007 - definitivă și irevocabilă în data de 6 ianuarie 2008.

3.

Nu a susținut că Hotărârea nr. 9850 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Galați

este titlul de proprietate. Ceea ce a afirmat este că emiterea titlului său de

proprietate -

actul de adjudecare din data de 9 mai 2098 - a fost ordonat de puterea

judecătorească în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 9850/2007

a Judecătoriei Galați și este anterior titlului obținut de lichidator.

A

cere anularea actului întocmit de bancă la ordinul definitiv și irevocabil al

instanței de judecată,

așa cum a procedat reclamanta pe calea a două contestații la executare și a

acțiunii în revendicare de față, echivalează practic cu lipsirea de efecte a

însăși hotărârii judecătorești care l-a ordonat, ceea ce nu este admisibil,

însă nici Tribunalul nici Curtea de Apel nu răspund acestei probleme.

Ocolind

teza titlului preferabil, instanțele de judecată nu răspund faptului că a

invalida titlul său echivalează practic cu invalidarea unei hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile care a ordonat perfectarea acestui

titlu, acordând acțiunii în revendicare promovate în cauză, valențele unei

acțiuni întemeiate pe frauda la lege.

4.

Apreciază că acțiunea falitei SC D.G. SA nu este o veritabilă revendicare

imobiliară, sens în care, încă de la fond a invocat inadmisibilitatea acțiunii.

Câtă

vreme nu e doar posesoarea sau detentoarea imobilului vizat, ci chiar

proprietara acestui bun imobil, și câtă vreme reclamantul nu poate face dovada

actualității dreptului pe care pretinde că îl are, apreciază că acțiunea în

revendicare nu era la îndemâna acestuia.

Consideră

că aceste critici sunt de ordine publică, întrucât ele vizează atingerea pe

care această acțiune în revendicare și hotărârile prin care a fost admisă, o

aduc normelor de drept care disciplinează instituția revendicării imobiliare,

normelor de drept referitoare la nulitatea absolută, normelor de drept care

reglementează autoritatea de lucru judecat precum și celor referitoare la

puterea de lucru judecat, dispozițiilor legale privitoare la frauda la lege, la

abuzul de drepturi procedurale, iar în subsidiar celor relative la îmbogățirea

fără just temei.

În

raport de aceste apărări, invocă dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9

C. proc. civ.

5.

În subsidiar, arată că, în situația în care s-ar ignora valabilitatea actului

de adjudecare, se află în situația clasică a unui dobânditor de bună-credință

cu titlu oneros al dreptului de proprietate asupra unui imobil, situație care

constituie una dintre excepțiile veritabile de la principiile nulității actului

juridic, consacrate atât în doctrină cât și în practică.

A

cumpărat acest imobil în eroare fiind, eroare indusă chiar de către vânzătoare,

în condițiile descrise mai sus.

Ca

atare, în măsura în care se invocă „resoluto jure dantis, resolvitur jus

acipientis”, înțelege să invoce „principiul ocrotirii bunei credințe a

subdobânditorului unui bun cu titlu oneros”, ca excepție de la acest principiu.

Curtea

de Apel Galați răspunde acestei probleme, făcând o aplicabilitate total greșită

teoriei aparentei în drept.

Susține

că a depus diligențe maxime dar, din căutările efectuate pe portalul

instanțelor de judecată, nu a reținut ca SC F. SRL, să fi fost acționată în

instanță în legătura cu vreun imobil. Abia în ziua în care a fost emis actul de

adjudecare, reprezentanții băncii i-au înmânat și sentința nr. 267 din 11

martie 2008 a Tribunalului Galați - sentința care făcea referire la SC D.G.

SRL,

societate

în legătură cu care nu cunoștea nimic.

Deci

interpretarea greșită, a situației de fapt și a actelor din dosarul cauzei, al

căror înțeles vădit și lămurit a fost schimbat, este unul dintre motivele care

au condus la pronunțarea celor două soluții nelegale, motiv de modificare

reglementat prin dispozițiile ort. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ.

6.

Un motiv suplimentar de recurs este acela că judecata apelului s-a făcut cu

încălcarea normelor imperative care reglementează competența funcțională a secției

civile, din cadrul Curții de Apel.

La

Tribunalul Galați, cauza a fost declinată în mod succesiv între secțiile

instanței până a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile, fostă comercială,

maritimă și fluvială, care are în competență și lichidările judiciare, întrucât

acțiunea introductivă de instanță era emanația unui lichidator judiciar ce

acționa în numel falitei SC D.G. SRL. În apel, cauza a fost înregistrată pe

rolul secției

I

civile, încălcându-se astfel dispozițiile legale care reglementează competența

funcțională, cauza fiind în mod evident de competența secției a II-a civile.

În

raport de toate aceste împrejurări, de ordin faptic juridic și procedural, solicită

admiterea recursului, casarea cu trimitere a cauzei la instanța de fond sau de

apel care să pronunțe hotărâri motivate, apte să constituie obiect al cenzurii

sub aspectul legalității, într-un eventual recurs.

Intimata

SC D.G. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Analizând

decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenta

a criticat, în esență, admiterea de către instanțele de fond a acțiunii în

revendicare formulată de societatea în insolvență, susținând, în primul rând,

că acțiunea este inadmisibilă, pentru că titlul său a fost emis în baza unei

dispoziții a autorității judecătorești și nu a fost anulat într-o procedură

judiciară, astfel că nu poate fi invalidat într-un proces de comparare de

titluri în raport cu cel al reclamantei.

Pe

fond a susținut că anularea contractului inițial nu poate atrage anularea

actelor subsecvente, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate

această sancțiune și că hotărârea de constatare a nulității contractului nu îi

este opozabilă. Fiind un dobânditor de bună credință, potrivit teoriei aparenței

în drept, titlul său de proprietate este salvat de la aplicarea principiului

nulității actelor subsecvente.

Deși

în drept recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

aceasta a enunțat generic tezele subsumate motivelor de nelegalitate, fără să

indice motivul de recurs aferent fiecărei critici.

În

ceea ce privește necompetența funcțională a secției civile a Curții de Apel, aspect

încadrabil în disp.art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că

această excepție nu a fost invocată în fața instanței de apel până la

încheierea dezbaterilor, în condițiile art. 159

1

alin. (2) C. proc.

civ., motiv pentru care, susținerea sa pentru prima dată în recurs este

inadmisibilă, nemaiputând face obiectul unui control judiciar de legalitate.

Cu

privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta

nu precizează în ce constă eventuala motivare contradictorie a instanței de

apel sau cărui motiv de apel instanța nu a răspuns, însă, din expunerea

memoriului de recurs, ar putea fi încadrate în teza reglementată de art. 304 pct.

7 C. proc. civ., criticile referitoare la faptul că instanța de apel nu a

analizat argumentele apelantei în sensul că bunul nu se putea întoarce în

patrimoniul reclamantei, întrucât fusese executat silit de către creditoarea

vânzătoarei și acela că a invalida titlul său are ca efect implicit invalidarea

hotărârii judecătorești care a ordonat emiterea actului de adjudecare.

Această critică nu

are suport în considerentele deciziei. Verificând cele susținute, rezultă că

instanța de apel a analizat aceste aspecte, apreciind că procedura de executare

silită, demarată anterior pierderii dreptului de proprietate de către SC F. SA,

s-a finalizat după anularea, la data de 11 martie 2008, a contractului de

vânzare cumpărare ce a avut ca efect reîntoarcerea bunului în patrimoniul

reclamantei, astfel că, la data emiterii actului de adjudecare, 9 mai 2008 bunul

nu se mai afla în patrimoniul debitorului executat silit. De asemenea, instanța

de apel a apreciat că

finalizarea

procedurii de licitație prin adjudecarea imobilului, chiar dacă a fost decisă

de o instanță judecătorească, nu face acțiunea în revendicare inadmisibilă.

Prin urmare faptul că

instanța de apel nu a reținut aceste afirmații ca fiind pertinente, nu înseamnă

că nu s-a pronunțat asupra lor, pentru a fi incident motivul de recurs invocat.

În

ceea ce privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pare a se referi

la efectele actului de adjudecare, de care instanțele nu au ținut seama în

procesul de comparare a titlurilor.

Corect

instanța de apel a apreciat că actul de adjudecare poate face obiectul unui

proces de comparare de titluri, fără a se bucura de o forță juridică superioară

altui act juridic civil translativ de proprietate. Faptul că, în particular,

acest act a fost emis în executarea sentinței civile nr. 9850 din 21 decembrie 2007,

care a constatat finalizată o procedură de vânzare la licitație și a dispus

emiterea sa, nu îi conferă preferabilitate față de un alt titlu, mai

caracterizat, în condițiile în care, hotărârea judecătorească a verificat, în

limitele învestirii acelei instanțe, numai respectarea procedurii de vânzare la

licitație, nu și alte elemente ce țin de fondul dreptului de proprietate sau

alte aspecte litigioase între părți ce nu au făcut obiectul învestirii.

Din

perspectiva aplicării dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi

analizate celelalte critici formulate în memoriul de recurs.

Astfel,

referitor la valabilitatea actelor subsecvente contractului de vânzare

cumpărare dintre SC D. SA și SC F. SA, de care se prevalează recurentul, acesta

a indicat ca având o astfel de natură înscrisuri precum contractul de credit din

/2000 și actele adiționale, contractul de ipotecă din 22 decembrie 2000,

contractul de novațiune cu schimbare de debitor din data de 9 decembrie 2002 și

Actul de Adjudecare din data de 9 mai 2008.

Nu

intră în sfera noțiunii de act juridic subsecvent decât actele translative de

proprietate, prin care se poate paraliza aplicarea principiului repunerii

părților în situația anterioară.

În

speță, în procesul de analiză a efectului pe care constatarea nulității

absolute a unui act de înstrăinare îl are asupra altor raporturi juridice având

ca obiect bunul în litigiu și care s-ar opune reîntoarcerii acestuia în

patrimoniul vânzătorului, nu poate fi reținut, cu caracter translativ de

proprietate, decât actul de adjudecare.

Respectiva

formă juridică a actului ce constituie titlul de proprietate al recurentului nu

împiedică, însă, compararea sa, pe calea acțiunii în revendicare, cu cel al

reclamantei în vederea identificării titlului preferabil.

Nici

faptul că actul de adjudecare este în vigoare nu paralizează acțiunea în

revendicare, în care pot fi comparate două titluri valabile translative de

proprietate.

Prin

urmare, corect s-a apreciat ca admisibilă acțiunea în revendicare, fiind

formulată de reclamantul care pretinde un drept de proprietate asupra

imobilului împotriva posesorului, care la rândul său exhibă un titlu de

proprietate.

Așa

cum s-a arătat anterior, faptul că actul de adjudecare a fost emis în baza

dispoziției unei hotărâri judecătorești nu împiedică evaluarea lui ca act

juridic intrat în circuitul civil, pe calea dreptului comun, condiția de fond ca

bunul să provină de la adevăratul proprietar subzistând și în acest caz

particular.

Cu

privire la procesul propriu-zis de comparare a titlurilor, corect a procedat

instanța de apel dând eficiență juridică titlului fostului proprietar, în

condițiile în care a reținut că acesta, de la data de 11 martie 2008, a

redobândit dreptul de proprietate asupra bunului, prin anularea vânzării

constatată a fi fost făcută în frauda drepturilor creditorilor vânzătoarei, în detrimentul

drepturilor decurgând din actul de adjudecare, emis pentru recurenta

adjudecatară la data de 9 mai 2008, având în vedere că, la data adjudecării,

bunul nu se mai afla în patrimoniul debitorului executat silit.

Calitatea

recurentei de terț dobânditor cu titlu oneros al imobilului, invocată de

aceasta pentru a susține valabilitatea titlului său, nu prezintă relevanță

decât în ceea ce privește înlăturarea sancțiunii nulității actelor subsecvente,

însă este nerelevantă în procesul de revendicare, pe calea dreptului comun, al

bunului.

De

altfel, constatarea instanțelor de fond, relativă la reaua credință a

adjudecatarului, care și-a asumat riscul pierderii bunului, în condițiile în

care, la momentul licitației de vânzare silită cunoștea că, în legătură cu

imobilul, exista un litigiu, chiar dacă, potrivit propriilor susțineri, nu

cunoștea natura și gravitatea acestuia, nu poate fi înlăturată în recurs, în

condițiile în care acesta a semnat, la momentul adjudecării, care este și cel

al transferului dreptului de proprietate, clauza de luare la cunoștință cu

privire la natura litigioasă a bunului. Adjudecatarul evins are la dispoziție,

în condițiile procedurale, o acțiune specială în garanție pentru evicțiune, în

care poate analiza cine suportă riscul pierderii dreptului de proprietate

asupra bunului, împrejurare ce excede însă analizei din prezenta cauză.

Față

de toate aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii pronunțată de

instanța de apel, din perspectiva criticilor dezvoltate în recurs, Înalta Curte

va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

În

baza art. 274 C. proc. civ., va obliga

recurenta pârâtă la plata către intimata

reclamantă a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC T.P. SA Galați împotriva Deciziei civile

nr. 30/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă pe recurenta

pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 700 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 februarie 2014.