ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 652/2014

Constatarea nulității absolute a actului inițial de vânzare-cumpărare dintre SC Deltacar SRL și SC F. SRL nu atrage și nulitatea actelor subsecvente în baza cărora, printr-o executare silită a cumpărătoarei SC F. SRL, apelanta a dobândit dreptul de proprietate. Or, în speță nu s-a solicitat și constatarea nulității absolute a acestui act, iar nulitatea nu operează de drept;

Hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului SC Firogal nu este opozabilă apelantei, care este un dobânditor de bună credință, contrar celor reținute în motivarea hotărârii de fond;

Excepția inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată, în condițiile în care emiterea actului de adjudecare a fost ordonată prin sentința civilă nr. 9850/2007 a Judecătoriei Galați. În mod abuziv, în cuprinsul acestui act a fost inserată clauza potrivit căreia la momentul adjudecării avea cunoștință de situația litigioasă a imobilului, deși abia după semnarea actului i s-a înmânat o copie a sentinței comerciale nr. 267 din 11 martie 2008 și a primit asigurări că se promovase deja recurs.

Acțiunea era inadmisibilă și pentru faptul că bunul ieșise din patrimoniul reclamantei și fusese dobândit de o altă persoană, al cărui drept nu a fost anulat. Prin Decizia civilă nr. 30/A din 6 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins apelul ca nefondat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: La 11 martie 2008, ca efect al nulității contractului de vânzare-cumpărare, autentificat din 31 ianuarie 2002, constatată prin sentința comercială nr. 267 din 11 martie 2008, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 484/R din 10 iunie 2008 a Curții de Apel Galați, dreptul de proprietate asupra imobilului s-a reîntors în patrimoniul vânzătoarei, prin urmare aceasta și-a dovedit calitatea procesuală activă, contrar celor susținute de apelantă. La rândul ei, dobânditoarea SC F. SRL este executată silit, la cererea creditoarei SC U.Ț.B. SA. Procedura este demarată anterior pierderii dreptului de proprietate de către SC F. SA, dar este finalizată ulterior acestei date, prin emiterea actului de adjudecare din 9 mai 2008. Din conținutul procesului verbal de licitație din 12 ianuarie 2007 rezultă însă, în mod cert, că administratorul apelantei SC T.P. SA domnul P.I.O., avea cunoștință despre faptul că bunul scos la vânzare prin licitație făcea obiectul unui litigiu comercial aflat pe rolul Judecătoriei Galați, motiv pentru care a și încercat reducerea prețului de pornire afișat. Din actul de adjudecare întocmit de Corpul Executorilor Bancari rezultă că adjudecatarul avea cunoștință de situația litigioasă a imobilului adjudecat și a solicitat, pe propria răspundere, punerea în executare a sentinței civile nr. 9850 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Galați, secția civilă. Prin urmare, instanța de apel a apreciat că pârâta nu mai poate susține că este victima creditoarei SC U.Ț.B. SA, ce ar fi indus-o permanent în eroare. Dimpotrivă, din actele menționate rezultă că avea cunoștință de situația imobilului și a cumpărat pe riscul său, în condițiile în care ceilalți doi participanți la licitație s-au retras după ce au luat cunoștință despre litigiul existent și prețul solicitat. Mai mult, apelanta este cea care a insistat în finalizarea transferului dreptului de proprietate, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 9850 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Galați. Curtea de apel, a constatat, raportat la situația de fapt menționată, că soluția Tribunalului este corectă, atât cu privire la modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, cât și cu privire la fondul cauzei. S-a apreciat că faptul că finalizarea procedurii de licitație prin adjudecarea imobilului a fost decisă de o instanță judecătorească nu face acțiunea în revendicare inadmisibilă. Nici promovarea acțiunii în revendicare, fără ca în prealabil să se constate nulitatea titlului pârâtului, nu reprezintă un fine de neprimire. Cum reclamanta a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, specifică acțiunii în revendicare este compararea titlurilor. Litigiul dintre proprietarul inițial și dobânditorul cu titlu oneros al bunului altuia se rezolvă prin analiza teoriei aparenței în drept. În măsura în care operează proprietatea aparentă, terțul dobânditor cu titlu oneros al bunului altuia, deși a încheiat actul juridic translativ de proprietate cu un non-dominus, nu mai poate fi evins de proprietarul inițial. În speță, s-a constatat că nu sunt întrunite toate elementele proprietății aparente: actul translativ cu titlu oneros având ca obiect dreptul de proprietate privată asupra unui imobil determinat, posesia utilă a transmițătorului în momentul încheierii actului și titlul proprietarului aparent (elementele materiale ale aparenței) eroarea comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al transmițătorului (elementul psihologic al aparenței) și nu în ultimul rând buna-credință a dobânditorului. S-a apreciat că efectul achizitiv al proprietății aparente nu se întemeiază doar pe reflexul intelectual pe care situația juridică a transmițătorului îl creează în conștiința terților, în forma unei erori comune și invincibile, ci și pe ideea de bună-credință a dobânditorului, constând în convingerea eronată a acestuia că transmițătorul este veritabilul proprietar. Buna-credință a cumpărătorului poate fi constatată numai raportat la demersurile pe care acesta le-a efectuat prealabil încheierii contractului pentru a afla situația juridică a imobilului și a înlătura astfel orice echivoc cu privire la diligența pe care a depus-o. În speță, s-a apreciat ca fiind evident că, la momentul adjudecării, reclamantul avea cunoștință de situația litigioasă și a cumpărat pe riscul său. Simplele asigurări verbale pe care reprezentanții băncii i le-ar fi acordat privind soarta acelui litigiu nu sunt suficiente. Este evident că dobânditorul nu s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului și că a avut suficiente indicii, care să-l determine la verificări suplimentare înainte de a cumpăra. Minime diligențe l-ar fi ajutat să afle soluția din Dosarul nr. 165/121/2005 și ar fi trebuit să aștepte soluționarea recursului. Prin urmare, cel puțin sub aspectul elementelor psihologice ale aparenței în drept, condițiile nu erau îndeplinite, astfel încât apelantul nu se poate prevala de teoria aparenței în drept. În aceste condiții, sentința comercială nr. 267 din 11 martie 2008 a Tribunalului Galați nu îi este opozabilă pârâtei și chiar dacă reclamantul nu a promovat în prealabil o acțiune în nulitatea actelor subsecvente, s-a apreciat că, în mod corect, Tribunalul a acordat preferință titlului proprietarului inițial. S-a reținut că, în situația în care pârâtul apreciază că și SC U.Ț.B. SA are o culpă în vânzarea la licitație a imobilului se poate îndrepta împotriva acestei instituții. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta cu următoarea motivare: 1. Este criticabil raționamentul potrivit căruia, ca efect al hotărârii de anulare a actului de vânzare-cumpărare, imobilul menționat se reîntoarce în patrimoniul SC D. SRL, aflată în lichidare, toate actele subsecvente contractului fiind lovite de nulitate (quott nullum est, nullum producit effcctum). Recurenta opune acestor considerente, împrejurarea, neanalizată de instanțe, potrivit căreia, imobilul a fost executat silit de creditoarea SC U.Ț.B. SA astfel că nu se poate reîntoarce în patrimoniul falitei. Aceasta întrucât SC F. SRL a încheiat un contract de credit bancar și un contract de ipotecă, apoi a fost executată de instituția bancară față de care avea calitatea de debitoare, în speță fosta SC H.V.B.T.B. SA - care instituție, în vederea recuperării creanței sale, procedează la executarea imobilului din Galați. Susține că, în condițiile în care nu s-a solicitat Tribunalului Galați și anularea actelor subsecvente contractului, acestea au rămas valide, și-au produs efectele și au condus la executarea silită a SC F. SA în privința acestui imobil. În plus, așa cum a arătat deja, efectele acestei hotărâri judecătorești obținute de lichidator, având nr. 267 din 11 martie 2008 se rezumă la în mod exclusiv actul de vânzare-cumpărare din 2002. Or, în speță, se tinde prin această acțiune la extrapolarea efectelor nulității obținute asupra unor acte care nu au fost declarate nule, ceea ce este imposibil și în tot cazul inadmisibil pe calea acțiunii în revendicare. Instanța care a dispus anularea acestui act nu a avut în vedere alte acte, precum contractul de credit din 2000 și actele adiționale, contractul de ipotecă din 22 decembrie 2000, contractul de novațiune cu schimbare de debitor din data de 9 decembrie 2002, cu atât mai puțin Actul de Adjudecare din data de 9 mai 2008. 2. Critică și aprecierea instanțelor de fond în sensul că „persoanele interesate” și executorul judecătoresc ce a procedat la punerea în posesie a acestui imobil au manifestat rea-credință. Întrucât reaua-credință se dovedește, nici reclamanta, nici instanța de judecată din oficiu nu au administrat probe de natură a răsturna prezumția de bună-credință pe care și-a întemeiat apărările formulate pe fondul cauzei. Prin depoziția martorului audiat și-a demonstrat, deși nu era obligată a face aceasta demonstrație, buna credință. Apreciază că, dimpotrivă, Curtea de Apel reține în motivarea sa o altă situație de fapt, potrivit căreia ar fi în culpă, întrucât în calitate de cumpărător de buna credință, a insistat la emiterea titlului de proprietate, adresându-se justiției și ulterior, Biroului Executorului Judecătoresc V.D. Deși în cuprinsul actului de adjudecare a fost inserată în mod abuziv o clauză potrivit căreia recurenta ar declara că, la momentul adjudecării, avea cunoștință despre situația litigioasă a imobilului adjudecat, în realitate nu avea cunoștință despre natura litigiului, obiectul acestui litigiu, părțile litigante, amploarea sa, posibilele consecințe juridice, așa cum a dovedit cu depoziția martorului audiat, pe care instanța de fond și apoi cea de apel, o răstălmăcesc spre a distorsiona realitatea, reținând că ar fi știut ceva despre litigiul în legătură cu imobilul, dar a riscat insistând să obțină cu anticipație un titlu. Numai după emiterea și semnarea Actului de Adjudecare, în data de 9 mai 2008 reprezentantului recurentei i-a fost înmânată o copie a unei hotărâri judecătorești (sentința comerciala 267 din 11 martie 2008) din care rezultă faptul că litigiul s-ar fi soluționat dar nefavorabil pentru bancă și implicit pentru recurentă. Susține recurenta că a fost dezinformată de reprezentanții legali ai Uni Credit Țiriac Bank privind derularea litigiului în recurs și i s-a respins cererea de intervenție în interes propriu, aflând ulterior faptul că recursul promovat de SC U.C.Ț.B. SA a fost anulat ca nemotivat. Apreciază că lichidatorul avea obligația ca, în acțiunea promovată în vederea anulării contractului nr. 175/2002 intervenit între SC D. SRL- și SC F. SRL să o indice ca actual titular al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, în condițiile în care hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă, adică aptă să producă efecte juridice, în data de 10 iunie 2008, iar recurenta a devenit proprietară în baza actului de adjudecare întocmit de bancă în data de 9 mai 2008, ce a fost ordonat de instanța de judecată care a pronunțat hotărârea din 21 decembrie 2007 - definitivă și irevocabilă în data de 6 ianuarie 2008. 3. Nu a susținut că Hotărârea nr. 9850 din 21 decembrie 2007 a Judecătoriei Galați este titlul de proprietate. Ceea ce a afirmat este că emiterea titlului său de proprietate - actul de adjudecare din data de 9 mai 2098 - a fost ordonat de puterea judecătorească în mod definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 9850/2007 a Judecătoriei Galați și este anterior titlului obținut de lichidator. A cere anularea actului întocmit de bancă la ordinul definitiv și irevocabil al instanței de judecată, așa cum a procedat reclamanta pe calea a două contestații la executare și a acțiunii în revendicare de față, echivalează practic cu lipsirea de efecte a însăși hotărârii judecătorești care l-a ordonat, ceea ce nu este admisibil, însă nici Tribunalul nici Curtea de Apel nu răspund acestei probleme. Ocolind teza titlului preferabil, instanțele de judecată nu răspund faptului că a invalida titlul său echivalează practic cu invalidarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care a ordonat perfectarea acestui titlu, acordând acțiunii în revendicare promovate în cauză, valențele unei acțiuni întemeiate pe frauda la lege. 4. Apreciază că acțiunea falitei SC D.G. SA nu este o veritabilă revendicare imobiliară, sens în care, încă de la fond a invocat inadmisibilitatea acțiunii. Câtă vreme nu e doar posesoarea sau detentoarea imobilului vizat, ci chiar proprietara acestui bun imobil, și câtă vreme reclamantul nu poate face dovada actualității dreptului pe care pretinde că îl are, apreciază că acțiunea în revendicare nu era la îndemâna acestuia. Consideră că aceste critici sunt de ordine publică, întrucât ele vizează atingerea pe care această acțiune în revendicare și hotărârile prin care a fost admisă, o aduc normelor de drept care disciplinează instituția revendicării imobiliare, normelor de drept referitoare la nulitatea absolută, normelor de drept care reglementează autoritatea de lucru judecat precum și celor referitoare la puterea de lucru judecat, dispozițiilor legale privitoare la frauda la lege, la abuzul de drepturi procedurale, iar în subsidiar celor relative la îmbogățirea fără just temei. În raport de aceste apărări, invocă dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În subsidiar, arată că, în situația în care s-ar ignora valabilitatea actului de adjudecare, se află în situația clasică a unui dobânditor de bună-credință cu titlu oneros al dreptului de proprietate asupra unui imobil, situație care constituie una dintre excepțiile veritabile de la principiile nulității actului juridic, consacrate atât în doctrină cât și în practică. A cumpărat acest imobil în eroare fiind, eroare indusă chiar de către vânzătoare, în condițiile descrise mai sus. Ca atare, în măsura în care se invocă „resoluto jure dantis, resolvitur jus acipientis”, înțelege să invoce „principiul ocrotirii bunei credințe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros”, ca excepție de la acest principiu. Curtea de Apel Galați răspunde acestei probleme, făcând o aplicabilitate total greșită teoriei aparentei în drept. Susține că a depus diligențe maxime dar, din căutările efectuate pe portalul instanțelor de judecată, nu a reținut ca SC F. SRL, să fi fost acționată în instanță în legătura cu vreun imobil. Abia în ziua în care a fost emis actul de adjudecare, reprezentanții băncii i-au înmânat și sentința nr. 267 din 11 martie 2008 a Tribunalului Galați - sentința care făcea referire la SC D.G. SRL, societate în legătură cu care nu cunoștea nimic. Deci interpretarea greșită, a situației de fapt și a actelor din dosarul cauzei, al căror înțeles vădit și lămurit a fost schimbat, este unul dintre motivele care au condus la pronunțarea celor două soluții nelegale, motiv de modificare reglementat prin dispozițiile ort. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Un motiv suplimentar de recurs este acela că judecata apelului s-a făcut cu încălcarea normelor imperative care reglementează competența funcțională a secției civile, din cadrul Curții de Apel. La Tribunalul Galați, cauza a fost declinată în mod succesiv între secțiile instanței până a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile, fostă comercială, maritimă și fluvială, care are în competență și lichidările judiciare, întrucât acțiunea introductivă de instanță era emanația unui lichidator judiciar ce acționa în numel falitei SC D.G. SRL. În apel, cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile, încălcându-se astfel dispozițiile legale care reglementează competența funcțională, cauza fiind în mod evident de competența secției a II-a civile. În raport de toate aceste împrejurări, de ordin faptic juridic și procedural, solicită admiterea recursului, casarea cu trimitere a cauzei la instanța de fond sau de apel care să pronunțe hotărâri motivate, apte să constituie obiect al cenzurii sub aspectul legalității, într-un eventual recurs. Intimata SC D.G. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a criticat, în esență, admiterea de către instanțele de fond a acțiunii în revendicare formulată de societatea în insolvență, susținând, în primul rând, că acțiunea este inadmisibilă, pentru că titlul său a fost emis în baza unei dispoziții a autorității judecătorești și nu a fost anulat într-o procedură judiciară, astfel că nu poate fi invalidat într-un proces de comparare de titluri în raport cu cel al reclamantei. Pe fond a susținut că anularea contractului inițial nu poate atrage anularea actelor subsecvente, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate această sancțiune și că hotărârea de constatare a nulității contractului nu îi este opozabilă. Fiind un dobânditor de bună credință, potrivit teoriei aparenței în drept, titlul său de proprietate este salvat de la aplicarea principiului nulității actelor subsecvente. Deși în drept recurenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., aceasta a enunțat generic tezele subsumate motivelor de nelegalitate, fără să indice motivul de recurs aferent fiecărei critici. În ceea ce privește necompetența funcțională a secției civile a Curții de Apel, aspect încadrabil în disp.art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că această excepție nu a fost invocată în fața instanței de apel până la încheierea dezbaterilor, în condițiile art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, susținerea sa pentru prima dată în recurs este inadmisibilă, nemaiputând face obiectul unui control judiciar de legalitate. Cu privire la celelalte motive de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta nu precizează în ce constă eventuala motivare contradictorie a instanței de apel sau cărui motiv de apel instanța nu a răspuns, însă, din expunerea memoriului de recurs, ar putea fi încadrate în teza reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., criticile referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat argumentele apelantei în sensul că bunul nu se putea întoarce în patrimoniul reclamantei, întrucât fusese executat silit de către creditoarea vânzătoarei și acela că a invalida titlul său are ca efect implicit invalidarea hotărârii judecătorești care a ordonat emiterea actului de adjudecare. Această critică nu are suport în considerentele deciziei. Verificând cele susținute, rezultă că instanța de apel a analizat aceste aspecte, apreciind că procedura de executare silită, demarată anterior pierderii dreptului de proprietate de către SC F. SA, s-a finalizat după anularea, la data de 11 martie 2008, a contractului de vânzare cumpărare ce a avut ca efect reîntoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei, astfel că, la data emiterii actului de adjudecare, 9 mai 2008 bunul nu se mai afla în patrimoniul debitorului executat silit. De asemenea, instanța de apel a apreciat că finalizarea procedurii de licitație prin adjudecarea imobilului, chiar dacă a fost decisă de o instanță judecătorească, nu face acțiunea în revendicare inadmisibilă. Prin urmare faptul că instanța de apel nu a reținut aceste afirmații ca fiind pertinente, nu înseamnă că nu s-a pronunțat asupra lor, pentru a fi incident motivul de recurs invocat. În ceea ce privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pare a se referi la efectele actului de adjudecare, de care instanțele nu au ținut seama în procesul de comparare a titlurilor. Corect instanța de apel a apreciat că actul de adjudecare poate face obiectul unui proces de comparare de titluri, fără a se bucura de o forță juridică superioară altui act juridic civil translativ de proprietate. Faptul că, în particular, acest act a fost emis în executarea sentinței civile nr. 9850 din 21 decembrie 2007, care a constatat finalizată o procedură de vânzare la licitație și a dispus emiterea sa, nu îi conferă preferabilitate față de un alt titlu, mai caracterizat, în condițiile în care, hotărârea judecătorească a verificat, în limitele învestirii acelei instanțe, numai respectarea procedurii de vânzare la licitație, nu și alte elemente ce țin de fondul dreptului de proprietate sau alte aspecte litigioase între părți ce nu au făcut obiectul învestirii. Din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a fi analizate celelalte critici formulate în memoriul de recurs. Astfel, referitor la valabilitatea actelor subsecvente contractului de vânzare cumpărare dintre SC D. SA și SC F. SA, de care se prevalează recurentul, acesta a indicat ca având o astfel de natură înscrisuri precum contractul de credit din /2000 și actele adiționale, contractul de ipotecă din 22 decembrie 2000, contractul de novațiune cu schimbare de debitor din data de 9 decembrie 2002 și Actul de Adjudecare din data de 9 mai 2008. Nu intră în sfera noțiunii de act juridic subsecvent decât actele translative de proprietate, prin care se poate paraliza aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară. În speță, în procesul de analiză a efectului pe care constatarea nulității absolute a unui act de înstrăinare îl are asupra altor raporturi juridice având ca obiect bunul în litigiu și care s-ar opune reîntoarcerii acestuia în patrimoniul vânzătorului, nu poate fi reținut, cu caracter translativ de proprietate, decât actul de adjudecare. Respectiva formă juridică a actului ce constituie titlul de proprietate al recurentului nu împiedică, însă, compararea sa, pe calea acțiunii în revendicare, cu cel al reclamantei în vederea identificării titlului preferabil. Nici faptul că actul de adjudecare este în vigoare nu paralizează acțiunea în revendicare, în care pot fi comparate două titluri valabile translative de proprietate. Prin urmare, corect s-a apreciat ca admisibilă acțiunea în revendicare, fiind formulată de reclamantul care pretinde un drept de proprietate asupra imobilului împotriva posesorului, care la rândul său exhibă un titlu de proprietate. Așa cum s-a arătat anterior, faptul că actul de adjudecare a fost emis în baza dispoziției unei hotărâri judecătorești nu împiedică evaluarea lui ca act juridic intrat în circuitul civil, pe calea dreptului comun, condiția de fond ca bunul să provină de la adevăratul proprietar subzistând și în acest caz particular. Cu privire la procesul propriu-zis de comparare a titlurilor, corect a procedat instanța de apel dând eficiență juridică titlului fostului proprietar, în condițiile în care a reținut că acesta, de la data de 11 martie 2008, a redobândit dreptul de proprietate asupra bunului, prin anularea vânzării constatată a fi fost făcută în frauda drepturilor creditorilor vânzătoarei, în detrimentul drepturilor decurgând din actul de adjudecare, emis pentru recurenta adjudecatară la data de 9 mai 2008, având în vedere că, la data adjudecării, bunul nu se mai afla în patrimoniul debitorului executat silit. Calitatea recurentei de terț dobânditor cu titlu oneros al imobilului, invocată de aceasta pentru a susține valabilitatea titlului său, nu prezintă relevanță decât în ceea ce privește înlăturarea sancțiunii nulității actelor subsecvente, însă este nerelevantă în procesul de revendicare, pe calea dreptului comun, al bunului. De altfel, constatarea instanțelor de fond, relativă la reaua credință a adjudecatarului, care și-a asumat riscul pierderii bunului, în condițiile în care, la momentul licitației de vânzare silită cunoștea că, în legătură cu imobilul, exista un litigiu, chiar dacă, potrivit propriilor susțineri, nu cunoștea natura și gravitatea acestuia, nu poate fi înlăturată în recurs, în condițiile în care acesta a semnat, la momentul adjudecării, care este și cel al transferului dreptului de proprietate, clauza de luare la cunoștință cu privire la natura litigioasă a bunului. Adjudecatarul evins are la dispoziție, în condițiile procedurale, o acțiune specială în garanție pentru evicțiune, în care poate analiza cine suportă riscul pierderii dreptului de proprietate asupra bunului, împrejurare ce excede însă analizei din prezenta cauză. Față de toate aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii pronunțată de instanța de apel, din perspectiva criticilor dezvoltate în recurs, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta pârâtă la plata către intimata reclamantă a sumei de 700 lei, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.