ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1045/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 463 din 02 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de minora D.I.Z., prin reprezentant legal, mama acesteia, Z.F.L., ulterior reprezentată de curatorul D.T., împotriva pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA București. A fost obligată societatea pârâtă la plata unei despăgubiri materiale lunare de 850 lei, începând cu data de 10 noiembrie 2010 și până la majoratul minorei reclamante sau, în caz de continuare a studiilor, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani, ca urmare a decesului tatălui reclamantei, produs la data de 10 noiembrie 2010. A fost obligată pârâta la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R.

de la data plății efective), cu titlu de daune morale, ca urmare a aceluiași eveniment. S-au respins celelalte pretenții materiale și cu titlu de daune morale. A fost obligată pârâta la plata sumei de 524,28 lei în favoarea reclamantei, cheltuieli parțiale de judecată. S-au respins celelalte pretenții formulate cu acest titlu. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a obligat-o pe pârâtă către stat la plata sumei de 2.028,9 lei, reprezentând cota corespunzătoare a ajutorului public judiciar acordat reclamantei, prin încheierea din 22 februarie 2013 pronunțată în dosarul de față. Restul ajutorului acordat rămâne în sarcina statului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat, raportat la art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și dispozițiile Ordinului C.S.A.

nr. 5/2010, că acțiunea prezentă este întemeiată pe raporturile de asigurare existente între pârâtă și SC V.T. SRL Brăila. Nu s-a pus la îndoială poziția de comitent a acestei societăți, respectiv de prepus a lui A.S.S., așa încât se produce beneficiul asigurării în condițiile art. 51 alin. (1) din Lege. Acest raport de asigurare se fondează pe raportul juridic delictual generat de fapta ilicită a lui A.S.S., prepusul societății asigurate de mai sus, care, din culpă, a provocat decesul lui Z.C., tatăl minorei reclamante. Raportul juridic delictual se întemeiază pe dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ. vechi și presupune întrunirea celor patru condiții generale de admisibilitate a efectelor lui, și anume fapta ilicită, prejudiciul cauzat, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, cât și condiția culpei, pe plan subiectiv.

Societatea de asigurare pârâtă nu a pus la îndoială nici raportul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu SC V.T. SRL Brăila (poliția de asigurare fiind depusă la fila 10, dosar Tribunal Arad) și care își produce efectele în conformitate cu dispozițiile textului din Legea nr. 136/1995 sus-menționat, nici existența și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (fapta ilicită care antrenează efectele asigurării, legătura de cauzalitate dintre aceasta și un anumit prejudiciu) și nici culpa conducătorului auto beneficiar al asigurării. Aceste elemente decurg și din actele întocmite de organele penale, conform documentelor de la filele 4-9 din dosarul Tribunalului Arad. Pârâta nu a negat producerea prejudiciului, inclusiv în ceea ce o privește pe minora reclamantă, declarându-se de acord, chiar și prin concluziile scrise depuse, cu acordarea despăgubirilor materiale periodice, dar și a unor despăgubiri morale.

Bunicilor paterni ai reclamantei minore le-au și fost achitate, în procedură amiabilă, despăgubiri de câte 10.000 euro fiecăruia (notele de ședință din 14 februarie 2013). Mai mult, reclamantei minore și mamei acesteia le-a fost oferită suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale, ofertă refuzată. Referitor la cuantumul despăgubirilor periodice, instanța a reținut că temeiul acestora îl reprezintă dispozițiile art. 998, 999 C. civ., chiar dacă practica judecătorească a făcut, de lungul timpului, o asociere (în privința cuantumului concret al acestora), cu obligațiile legale de întreținere (art. 94 alin. (3) C. fam., care a prevăzut un cuantum de o pătrime din veniturile părintelui, pentru un copil, cu limitarea impusă de Legea nr. 3/1970 privind vârsta de 25 ani, în cazul în care copilul se află în continuarea studiilor după majorat).

Din adeverința din 19 noiembrie 2012 eliberată de SC P. SRL Lipova, firmă la care a fost angajat defunctul tată, rezultă că, în cele 6 luni anterioare evenimentului, acesta a beneficiat de un venit total de 3.305 euro (diurne de deplasare) și 5.778 lei, reprezentând salariul cumulat. Pornind de la cursul de schimb valutar de la data pronunțării, de 4,4179 lei/euro, reiese că defunctul a avut un venit de 3.397 lei lunar, astfel că, în raport de prevederile legale menționate mai sus, fiica reclamantă trebuia să beneficieze de 850 lei lunar, cu titlu de obligație materială legală de întreținere din partea tatălui. Acest cuantum se transformă într-o despăgubire civilă materială, cuvenită minorei începând cu data de 10 noiembrie 2010 și până la majorat sau, în caz de continuare a studiilor, până la terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale cu care pârâta a fost de acord doar parțial, instanța de fond a luat act de recunoașterea unei asemenea posibilități, de compensare materială a suferințelor de natură psihică și morală, jurisprudența fiind constant favorabilă acestei soluții după anul 1989. În consens cu această tendință și în aplicarea dispozițiilor sus-citate din Legea nr. 136/1995 sunt și prevederile Ordinului nr. 5 din 17 mai 2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, la care a făcut referire și pârâta. Art. 49 alin. (2) lit. d) din aceste norme prevede, expres, că, în cadrul despăgubirilor, intră și o astfel de componentă, cu exprimarea „daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România”.

Există însă, astfel cum au arătat și părțile, o oarecare diversitate în ceea ce privește sumele ce se acordă de la caz la caz, îndeosebi în practica instanțelor penale care soluționează latura civilă a cauzelor fondate pe comiterea infracțiunii de ucidere din culpă. Instanțele civile (comerciale) sunt sesizate mai rar deoarece, așa cum este și situația din speță, cererea le este adresată doar când nu este caz de proces penal. În speța de față, așa cum s-a arătat și în rezoluția procurorului, autorul faptei prevăzute de legea penală, A.S.S., a decedat la rândul său, astfel că nu s-a mai constituit o cauză penală. Sintetizând practica penală de pe raza Curții de Apel Târgu Mureș, în materia comiterii infracțiunii de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 C. pen., prima instanță a constatat că despăgubirile morale acordate minorilor victimei variază între 15.000 și 300.000 lei.

La rândul ei, pârâta a atașat hotărâri judecătorești care consemnează soluții irevocabile, încadrate aproximativ în aceleași limite. Instanțele au ținut seama și de numărul victimelor, dar și de respectarea valorii maxime impuse prin art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010. Reclamanta nu a depus, prin reprezentanți, soluții ale altor instanțe, care să susțină un cuantum la nivelul celui solicitat în dosarul de față, însă se reține că și practica altor instanțe din țară se încadrează, de asemenea, în limitele sus menționate. Sigur că, pe de altă parte, acordarea despăgubirilor de această natură nu se poate rezuma la o simplă aplicație statistică sau aritmetică a acestor valori acordate, judecătorul fiind obligat să apreciere în concret, în funcție de elementele furnizate de probele de la dosarul cauzei.

În cazul de față, așa cum rezultă din declarațiile extrajudiciare provenite de la persoane apropiate persoanei defunctului (filele 105-109, 152-154), dar și din declarațiile martorilor S.A.G. și M.M., susținerile pe seama reclamantei minore, făcute de mama reprezentantă, se confirmă. Tatăl decedat era un părinte conștiincios, profund implicat în problemele familiei, atât material, dar și afectiv. Se preocupa îndeaproape de creșterea și educarea copilului, toate aceste aspecte justificând afecțiunea reciprocă dintre reclamantă și acesta. Atașamentul tatălui este de înțeles, fiind, de altfel, ceva normal, mai ales că, în speță, era focalizat pe unicul copil. În aceste condiții, este de presupus că exista o reciprocitate a relației, mai ales că minora se afla la o vârstă la care avea, din plin, nevoie de sprijinul ambilor părinți, iar tatăl se implica efectiv în viața fetei (program școlar, sportiv, pregătirea de teme diverse, vacanțe, excursii, etc.).

Pierderea pricinuită într-un asemenea context, prin decesul provocat de fapta asigurată, a fost de natură a produce o traumă care justifică compensarea prin acordarea daunelor morale într-un cuantum care să țină seama de toate aceste constatări. În opinia instanței, oferta societății de asigurare a fost făcută cu bună credință și adaptată la jurisprudența analizată, și anume de 50.000 euro în echivalent (chiar dacă oferta a vizat, în ansamblu, ambele reclamante, împrejurarea anulării, ca netimbrată, a cererii mamei reclamantei fiind independentă de voința pârâtei). La momentul de față, după administrarea probatoriului, această sumă a fost considerată a fi justă, echilibrată și a fost acordată minorei în consecință.

Pretențiile formulate pe seama minorei (750.000 euro) sunt vădit excesive în raport cu limitele în care soluțiile din practica instanțelor s-au conturat conform celor mai sus enunțate; oricum, valoarea admisă este plasată înspre limita superioară, tocmai din considerentele prezentate. Instanța a precizat că nu se referă la valorile maxime impuse prin art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010, deoarece textele de lege vizează praguri maxime, indiferent de numărul victimelor sau al persoanelor prejudiciate. Teoretic, dar și în practică, s-au constatat cazuri în care, la 4, 5 victime decedate, numărul persoanelor prejudiciate a fost de 10-20. Primind acțiunea parțial, instanța de fond a respins toate celelalte pretenții.

Referitor la cheltuielile de judecată, Tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit, prin actele depuse la filele 159-171, cheltuieli de judecată în cuantum de 2.105 lei, cu titlu de transport și cazare avocat, la termenele din procedura de judecată, cât și onorariul avocațial de 3.000 lei, în total 5.150 lei. Cum cuantumul total al pretențiilor, transformate în lei la același curs valutar, a fost de 3.637.425 lei, iar acțiunea s-a admis doar pentru 373.895 lei (15 ani x 12 luni x 850 lei = 153.000 lei plus 220.895 lei, reprezentând 50.000 euro x 4,4179 lei), reiese că acțiunea a fost admisă doar în proporție de 10,27%. Cheltuielile de judecată proporțional cuvenite reclamantei, în baza art. 276 C. proc.

civ., sunt, așadar, de 524,28 lei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin decizia civilă nr. 38/A/09 septembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., împotriva sentinței sus-menționate, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 75.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R. de la data plății efective), cu titlu de daune morale, și a sumei de 998,07 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță.

A menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli parțiale în apel și a sumei de 1.923 lei către stat, reprezentând cota corespunzătoare a ajutorului public judiciar acordat prin încheierea din data de 20 august 2013. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Este întemeiată critica reclamantei, privind cuantumul daunelor morale. Sub acest aspect, C.E.D.O. a stabilit, în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit , că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

La evaluarea prejudiciului extrapatrimonial, instanța a ținut seama că reclamanta minoră, aflată în perioada adolescenței, a suferit un șoc emoțional puternic, generat de pierderea tatălui, pentru depășirea căruia a fost implicată într-un program de consiliere psihologică, timp de trei luni, cu recomandarea de monitorizare a cazului și continuare a ședințelor de consiliere, pentru atenuarea conflictului interior, marcat de frică, angoasă și neîncredere în urma evenimentului traumatizant (conform concluziilor raportului de evaluare psihologică - fila 66). De asemenea, s-a reținut că o dimensiune a prejudiciului extrapatrimonial cauzat reclamantei o reprezintă intensitatea și gravitatea suferinței psihice generate de pierderea tatălui, în contextul unei puternice legături afective existente între minora reclamantă și tatăl decedat, astfel cum reiese din probatoriul testimonial administrat de instanța de fond, coroborat cu planșele fotografice (filele 67-69).

În ceea ce privește implicațiile negative deosebite asupra dezvoltării psiho-cognitive și afectiv-emoționale a reclamantei, instanța a acordat eficiență probatorie raportului de evaluare psihologică (filele 65-66), potrivit căruia capacitatea de concentrare a reclamantei este fluctuantă, constatându-se dificultatea acesteia în a folosi operații de sinteză și abstractizare, specifice gândirii logice superioare, din cauza unei emotivități ridicate, a unei stări de anxietate și tristețe, în urma decesului tatălui. De asemenea, s-a reținut că reclamanta prezintă un elan vital scăzut, cu afectarea stării de inter-relaționare, având drept consecință retragerea în sine, comunicarea redusă și tendințe spre izolare.

Sub aspectul gradului de lezare a valorii ocrotite, instanța a avut în vedere caracterul ireparabil al pierderii suferite, faptul că minora a rămas, pentru toată viață, fără sprijinul patern. Totodată, la cuantificarea prejudiciului de natură morală, instanța a luat în considerare și prejudiciul de agrement cauzat minorei, care, în compania tatălui, mergea în excursii și concedii, precum și prejudiciul juvenil, de risc educațional și de singurătate pentru minoră, astfel cum acestea au fost reținute în raportul de evaluare psihologică. Față de cele expuse, având în vedere și cuantumul daunelor morale acordate la nivel național în cauze similare, instanța de control judiciar a apreciat că suma de 75.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul extrapatrimonial cauzat reclamantei, prin decesul tatălui acesteia, în contextul întrunirii condițiilor art. 998 și următoarele C. civ., coroborate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995.

De asemenea, s-a reținut că daunele morale cumulate, suportate de pârâtă, se încadrează în limita prevăzută de art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Curtea a considerat ca fiind neîntemeiată critica reclamantei, privind neacordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată. Conform art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția normativă anterior menționată statuează obligarea la plata cheltuielilor de judecată doar în măsura în care, în sarcina părții litigante, se reține culpa procesuală.

În cauză, se constată că, în mod judicios, instanța de fond a obligat-o pe pârâtă la plata, către reclamantă, a cheltuielilor de judecată doar proporțional cu măsura admiterii acțiunii, deoarece poate fi reținută, în sarcina pârâtei, culpa procesuală privind declanșarea și desfășurarea litigiului numai în ceea ce privește despăgubirile la plata cărora a fost obligată. În consecință, proporția admiterii acțiunii se răsfrânge și asupra cheltuielilor de judecată datorate de către pârâtă. Raportat la cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de control judiciar (75.000 euro) și, implicit, majorarea procentului admiterii acțiunii introductive la 19,38 0 / 0 , în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 998,07 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță.

Algoritmul de calcul avut în vedere de instanță este următorul: totalul pretențiilor reclamantei exprimat în monedă națională la cursul valutar de schimb al B.N.R., din data pronunțării instanței de fond, este de 3.637.425 lei, iar acțiunea a fost admisă în procent de 19,38 0 / 0 , acordându-se despăgubiri materiale și morale în cuantum total de 705.237,5 lei (din care 373.895 lei despăgubiri materiale și 331.342,5 lei daune morale). În consecință, cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă, în cuantum de 5.150 lei (constând în cheltuieli de transport, cazare și onorariu avocațial) au fost acordate proporțional cu măsura admiterii acțiunii, respectiv 5.150x19,38 0 / 0 =998,07 lei. În baza 274 C. proc.

civ., raportat la împrejurarea că pârâta a căzut în pretenții în apel, iar reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată (2.430,8 lei reprezentând onorariu avocațial, cheltuieli de transport și de cazare), Curtea a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în apel, proporțional cu măsura admiterii căii de atac (8/100x 2.430,8 lei=194,46 lei). Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., cât și pârâta SC A.R.A.V.I.G.

SA I. Reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., a criticat hotărârea instanței de apel, pentru următoarele motive: 1. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, în cauzele similare celei de față, de ucidere din culpă, daunele morale la care instanțele s-au oprit au fost mult mai mari, iar suma pe care reclamanta a precizat-o în fața Curții de Apel, de 250.000 euro, poate fi considerată o sumă ce se apropie de realitatea soluțiilor pronunțate în țară, în genul acesta de litigii. Practica judiciară a ajuns, în multe cazuri, la concluzia că a cuantifica daunele morale este cel mai greu pentru o instanță, întrucât suferința nu este un obiect cântăribil, în scopul de a-i stabili valoarea. În mod sigur, nu există o valoare a durerii suportate de reclamantă, deoarece, pentru ea, defunctul a fost un om unic, un tată de neînlocuit de către o altă persoană sau de către un bun.

Z.C. nu a fost doar un soț iubitor și responsabil, ci a fost un tată excepțional - eroul fiicei sale. Pentru C., D. a fost cadoul mult așteptat, scopul vieții lui, bijuteria ce nu putea fi comparată cu nimic pe lumea aceasta. El nu s-a rezumat, în cadrul familiei, doar la a procura cele necesare traiului, ci a contribuit, într-un mare procent, la crearea și, apoi, păstrarea, în familie, a unei povești minunate, în centrul căreia să fie reclamanta. Nu prevedea că povestea lui se va sfârși brusc și, totodată, atât de tragic. Cu alte cuvinte, între defunct și D., fiica sa, a existat o relație afectivă deosebit de puternică, erau parteneri de discuții, parteneri de drumeții, parteneri de joacă, făceau planuri de viitor împreună.

El încerca să descopere aptitudinile fiicei sale, pentru a o îndruma cât mai bine, o susținea în activitatea sportivă, preferată a D., o lua în vacanțe, în călătoriile ce le făcea în cadrul serviciului, duminicile, pe cât putea, însoțea familia la biserică. Toate aceste aspecte rezultă din probele administrate la dosar, respectiv depozițiile martorilor audiați în fața instanței, cât și din declarațiile a trei martori date în fața notarului, fotografiile cu minora și tatăl ei. În aprecierea cuantumului daunelor morale într-un asemenea caz, trebuie pornit, în principal, de la elementul uman al cauzei, în sensul că, pentru fiica victimei acestui tragic accident, ca, de altfel, pentru orice copil, portretul tatălui (atât moral, fizic, cât și educațional) reprezintă un covârșitor punct de plecare în evoluția normală a copiilor.

Așa a fost perceput și tatăl reclamantei de către ea, când acesta era în viață, adică omul harnic, care muncea zile în șir, departe de casă, pentru ca ei să-i fie, pe zi ce trece, mai bine, era perceput de ea și ca tatăl care reprezenta un scut în fața oricărui pericol sau răutăți venite din partea oamenilor sau copiilor, omul care era respectat de vecini, colegi și prieteni. Odată cu moartea tatălui, reclamanta nu l-a pierdut doar pe el, ci și șansa de avea în față un viitor sigur și fără griji. Suma la care s-a oprit Curtea de Apel Târgu Mureș, atunci când a cuantificat daunele morale cuvenite reclamantei, nu este în măsură să acopere suferința minorei în urma pierderii tatălui ei, instanța de apel neținând cont de toate aspectele invocate în fața primei instanțe, cât și în apel, neacordându-le importanța necesară, în urma căreia să poată cuantifica această suferință la o valoare apropiată de suma solicitată.

Cuantumul daunelor morale trebuie majorat pentru a putea suplini, cât de cât, suferința prin care a trecut și va trece minora pe parcursul întregii ei vieți. Valorile maxime impuse de art. 24, 25 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 au fost stabilite tocmai ca o evaluare legală a prejudiciului, în special a celui moral, în acordarea despăgubirilor, iar instanța este obligată să le ia în considerare. 2. În ce privește cheltuielile de judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., pot fi reduse dacă instanța apreciază că nu a fost o cauză complexă sau prestația avocatului nu a fost suficient de bună. În speță, cel puțin cheltuielile de cazare și transport trebuie acordate complet, deoarece, fără a fi fost făcute aceste cheltuieli, nu se putea asigura prezența avocatului în fața instanței, la fiecare termen.

Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o îngrădire a dreptului de acces la justiție, cu atât mai mult cu cât și cheltuielile de deplasare și cazare ale unor martori sunt decontate de către instanțele de judecată tocmai pe considerentul că, indiferent de rezultatul unui proces, pentru ca litigiul să poată fi finalizat, este necesară prezența tuturor participanților la actul de justiție. Cu atât mai mult, a fost și este necesară prezența avocatului reclamantei în fața instanțelor. Dacă prestația avocatului nu a fost apreciată de instanță la nivelul la care acesta a fost remunerat în fazele procesuale anterioare, cheltuielile de transport și cazare fac parte din altă categorie, nu reprezintă cheltuieli voluptorii și nici nu au fost utilizate mijloace de transport sau hoteluri de lux, fiind făcute în scopul susținerii intereselor reclamantei.

Aceste cheltuieli nu trebuie să se raporteze la procentul în care pretențiile sunt admise pe fondul cauzei. Prima instanță nu a indicat un articol C. proc. civ., care să justifice reducerea cheltuielilor de judecată la cuantumul arătat de instanță, iar instanța de apel a motivat că pârâta are o culpă procesuală, privind declanșarea și desfășurarea litigiului, numai în ceea ce privește despăgubirile la plata cărora a fost obligată. Pornind și de la acest punct de vedere, înseamnă că reclamanta, în mod evident, nu avea altă cale de a obține despăgubiri de la pârâtă, decât promovând un proces. În acest caz, suma de bani la care a fost obligată pârâta, pe fondul pretențiilor, este nerelevantă în stabilirea cheltuielilor de cazare și transport ale avocatului care o reprezintă, de vreme ce acesta trebuie să efectueze asemenea cheltuieli, pentru a se prezenta la proces.

Dispozițiile art. 276 C. proc. civ. nu prevăd un asemenea raționament juridic, de reducere a cheltuielilor de judecată, prima instanță raportându-se, în mod greșit, la cuantumul pretențiilor solicitate de reclamantă prin acțiunea introductivă. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul majorării cuantumului daunelor morale pronunțate de către instanța de apel și acordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate în fața primei instanțe și a instanței de apel. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Pârâta SC A.R.A.V.I.G.

SA a criticat decizia, pentru următoarele motive: Instanța de apel a apreciat, ca întemeiată, critica reclamantei adusă hotărârii primei instanțe, pe considerentul că „despăgubirea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora”. În raport de acest considerent, cu referire la cauza supusă judecații, majorarea daunelor morale de la 50.000 euro la suma de 75.000 euro depășește acest raport. Instanța a considerat că, în evaluarea prejudiciului extrapatrimonial, este relevant raportul de evaluare psihologică a minorei, care arată că șocul emoțional suferit a generat un conflict interior, de neîncredere, frică și angoasă în urma evenimentului traumatizant Curtea nu a avut în vedere, însă, tot raportul de evaluare (pag.

66 dosar), ci doar un aspect din conținutul acestuia. Acest raport conține concluzii din prisma a patru criterii psihologice, pe care psihologul le-a urmărit de-a lungul evaluării, instanța ținând seama doar de un singur criteriu și ignorându-le total pe celelalte trei. Astfel, psihologul evaluator precizează că, din punct de vedere al limbajului, minora vorbește fluent, având un limbaj bine structurat, logico-semantic. Apoi, din punct de vedere al dezvoltării psihologice, prezintă caracteristicile fiecărui copil de vârsta ei, la 13 ani, de dezvoltare fizică și psihică, de caracter și temperament. Un alt criteriu, vizat de psiholog, este din punct de vedere motivațional, unde minora manifestă trebuința de securitate și protecție.

Toți copiii în vârsta de 13 ani manifestă o asemenea trebuință, iar această constatare nu reprezintă o distorsionare morală față de pierderea tatălui. De asemenea, psihologul constată interesul pentru sport al minorei, care însă, în aprecierea sa, este supus unui conflict interior, marcat de frică. Cu toate acestea, declarațiile persoanelor apropiate, inclusiv a antrenorului de volei, dovedesc că minora continuă practicarea sportului și nu prezintă un regres în acest sens. Instanța de apel, în mod greșit, a reținut, ca probă, numai raportul de evaluare psihologică a minorei și nu a coroborat acest raport cu declarațiile persoanelor apropiate minorei. În acest sens, din declarația învățătoarei minorei, B.M., rezultă că aceasta a fost una dintre persoanele care i-au dat vestea tragică, arată că șocul a fost destul de puternic, însă mai precizează că „în momentele ce au urmat, la școală, D.Z.

nu a înregistrat niciun regres, rezultatele rămânând la fel de bune”, ceea ce contrazice concluzia psihologului din raportul de evaluare, în ceea ce privește afectarea gândirii logice superioare din cauza emotivității ridicate, în urma decesului tatălui. Tot în același considerent, trebuie avută în vedere și declarația antrenorului de volei al minorei, Petracovschi Nicolae, care arată că minora, după decesul tatălui, a continuat practicarea sportului, participă la competiții, având suportul moral și susținerea mamei sale. Pe de altă parte, concluzia psihologului nu este cea reținută de instanța de apel, ci este în sensul că minora a fost consiliată timp de trei luni (nu de acest psiholog, ci de psihologul școlii, așa cum prevăd normele școlare), pentru a trece cât mai ușor peste tragicul eveniment și recomandă consiliere la psihologul care a făcut raportul pentru încă doua luni.

Or, analizând aceste concluzii, rezultă, foarte clar, că minora a depășit momentul dificil al șocului și este într-o ameliorare pozitivă. Dacă raportul psihologic reprezintă proba cea mai relevantă, atunci trebuie analizat în profunzime și apreciat dacă aduce o modificare substanțială stării de fapt, față de probele avute în vedere de prima instanță. Dimpotrivă, raportul arată că minora a reușit să facă față tragicului eveniment și este intr-o dezvoltare psihico-emoțională normală, caracteristică unui copil de 13 ani. La dosar nu se face o dovadă cu acte medicale, din care să rezulte o înrăutățire a stării de sănătate a minorei sau eventuale consultații de specialitate psihiatrice, care să indice o deteriorare a capacității de gândire logice.

Instanța motivează că strânsa legătura dintre minoră și tatăl său este dovedită și de planșele foto atașate, or acestea nu au relevanța pe care o indică instanța de apel. Planșele foto arată că erau o familie absolut normală, că cei doi părinți își iubeau la fel de mult copilul. Curtea mai precizează că valoarea socială căreia i s-a adus atingere constă în aceea că minora va rămâne toata viața fără sprijinul tatălui. Este adevărat ca există această lezare, însă, instanța, la analiza și cuantificarea prejudiciului moral, omite să rețină că, din punct de vedere material, lipsa veniturilor tatălui va fi compensată cu renta stabilită de instanța de fond, în suma de 850 lei lunar, ce va fi achitată până la majoratul copilului sau până la 25 de ani, în continuarea studiilor, rentă ce reprezintă o certitudine în întreținerea minorei și acoperă, astfel, o posibilă îngreunare a vieții sale, în viitor.

Acel sprijin moral, de care va fi lipsită prin dispariția tatălui, este compensat cu suma dispusă de instanța de fond, de 50.000 euro, iar majorarea la 75.000 de euro nu este justificată. De asemenea, majorarea daunelor morale este neîntemeiată și prin prisma împrejurării că, deși scopul acordării lor este de a compensa un prejudiciu extrapatrimonial, al minorei, nu se precizează cum ar trebui folosite aceste despăgubiri, astfel încât să repare, într-adevăr, prejudiciul creat minorei. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul menținerii, în totalitate, a hotărârii primei instanțe. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. Recurenta reclamantă a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele: I. Recursul declarat de reclamantă este nefondat. 1. În susținerea majorării cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, recurenta a realizat, în esență, o expunere a relațiilor afective dintre aceasta și tatăl sau, decedat, arătând, totodată, că, în jurisprudența instanțelor naționale, au fost stabilite, cu acest titlu, sume de bani mai mari, în cauze similare, vizând accidente de circulație soldate cu moartea victimei.

Curtea de Apel a ținut seama, în pronunțarea soluției, atât de relația de ordin afectiv-emoțional dintre reclamantă și tatăl său, inclusiv de consecințele produse ca urmare a pierderii părintelui asupra dezvoltării psiho-cognitive și afective a copilului, cât și de jurisprudența în materie, reflectată în hotărârile judecătorești depuse în dosarele instanțelor de fond. Cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, ca urmare a interpretării acestor criterii, raportat la circumstanțele particulare ale speței și la probele administrate în cauză, este rezultatul aprecierii acestei instanțe și, în consecință, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în prezentul recurs, față de structura actuală a căii extraordinare de atac, care, ulterior abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, nu mai permite reevaluarea situației de fapt, în raport de dovezile produse de părți. Pe de altă parte, hotărârile judecătorești depuse în recurs (filele 28-60), prin care diverse societăți de asigurare au fost obligate la plata unor sume de bani, cu titlu de daune morale, superioare celei acordate de Curte în speța de față, nu pot fi avute în vedere de Înalta Curte, pentru majorarea cuantumului despăgubirilor stabilite de Curtea de Apel. Astfel, asemenea hotărâri, în care s-au acordat despăgubiri mai mari de 75.000 de euro, pentru prejudiciul moral cauzat în urma accidentelor de circulație, au fost depuse și în dosarul de apel (filele 50-58), însă Curtea, raportat la circumstanțele particulare ale speței de față și la ansamblul probatoriului administrat, a considerat că suma cuvenită reclamantei se situează la nivelul a 75.000 euro, apreciere care, cum s-a arătat, nu poate fi verificată în calea de atac de față.

Pe de altă parte, jurisprudența în materie nu este singurul criteriu ce trebuie evaluat în stabilirea cuantumului daunelor pretinse, în mod corect Curtea ținând seama, în pronunțarea deciziei, de toate celelalte criterii stabilite de lege și jurisprudență în determinarea cuantumului pretențiilor formulate. În ceea ce privește limitele maximale ale despăgubirilor, menționate în art. 24 și 25 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, după cum rezultă și din terminologia folosită de actul normativ în discuție, acestea reprezintă valori „maxime”, în consecință, limita până la care pot fi acordate daune morale, și care se determină în raport de toate elementele particulare ale unei spețe, nefiind posibil și, cu atât mai puțin obligatoriu, ca, în fiecare litigiu în parte, să se acorde limita maximală prevăzută de lege pentru plata sumelor de bani acordate cu acest titlu.

Pentru toate argumentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile recurentei reclamante, privind majorarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, acordate de instanța de apel, nu pot fi primite. 2. Nici susținerile referitoare la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată, nu sunt întemeiate. Dispozițiile art. 276 C. proc. civ. nu se referă la reducerea cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea cauzei sau de prestația avocatului, acestea fiind criterii prevăzute în art. 274 alin. (3) C. proc. civ., text de lege neaplicat de niciuna dintre instanțele de fond. Ambele instanțe au redus cuantumul cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei în raport de dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., și anume în funcție de proporția în care au admis pretențiile părții menționate, în primă instanță și în apel, chiar dacă, Curtea nu a făcut referire, în mod expres, la acest text de lege. Dispoziția legală sus-enunțată a fost interpretată și aplicată, în mod corect, de către Curte, atât în stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă în primă instanță, ca urmare a modificării cuantumului daunelor morale, de către instanța de control judiciar, cât și în apel, în limitele admiterii căii de atac. Conform acestui text de lege, în ipoteza în care pretențiile fiecărei părți au fost admise în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor.

Norma legală indicată nu distinge în raport de natura sumelor de bani care intră în conținutul cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv onorariu de avocat, cheltuieli de cazare sau de transport. De asemenea, indiferent de natura acestor cheltuieli, soluția pronunțată, de admitere în parte a pretențiilor formulate de partea care le solicită, se răsfrânge și asupra acestor cheltuieli, în sensul că vor fi reduse corespunzător soluției pronunțate, pentru partea din cerere cu privire la care reclamantul a pierdut, în primă instanță sau în calea de atac, el fiind în culpă procesuală și, în consecință, trebuind să suporte pe cont propriu cheltuielile de judecată efectuate.

Aceasta indiferent că prezența avocatului în proces implică, într-adevăr, aceleași cheltuieli de deplasare și de cazare, în cazul în care acesta nu are domiciliul în raza teritorială a instanței în cadrul căreia se desfășoară procesul care generează aceste cheltuieli, indiferent de soluția pronunțată, de admitere în totalitate a pretențiilor, în parte, sau chiar de respingere. Raționamentul juridic dedus din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. nu determină, contrar susținerilor recurentei, încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 21 din Constituția României. Dispozițiile menționate garantează accesul liber la justiție doar în legătură cu drepturi și interese recunoscute de lege în favoarea persoanei.

Or, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pentru considerentele arătate, textul de lege menționat nu recunoaște posibilitatea părții care le-a efectuat, dar care a câștigat, în parte, procesul, să le recupereze în integralitate. A mai susținut recurenta că sumele de bani reprezentând deplasarea și cazarea avocatului nu reprezintă cheltuieli voluptorii, nefiind utilizate hoteluri sau mijloace de transport de lux.

Acest aspect este nerelevant în ceea ce privește soluția de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând sumele de bani respective în limitele câștigării procesului de către reclamantă, întrucât, pe de o parte, opțiunea părții sau reprezentantului său pentru o anumită unitate de cazare sau utilizarea unui anumit mijloc de transport nu poate fi supusă cenzurii instanței, iar, pe de altă parte, acordarea cheltuielilor se face în raport de limitele în care soluția este favorabilă părții care a câștigat procesul și a dovedirii lor, conform art. 276 C. proc. civ., nu și de alte aspecte. Critica recurentei, privind neindicarea textului de lege incident reducerii cheltuielilor de judecată de către prima instanță nu poate fi primită, Tribunalul menționând în acest sens, în mod expres, dispozițiile art. 276 C. proc.

civ., după cum rezultă din considerentele sentinței atacate. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar parte dintre critici nesubsumându-se niciunui motiv de nelegalitate dintre cele prevăzute de art. 304 din același cod. II. Recursul declarat de pârâtă este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În mod firesc, aceste motive trebuie să se circumscrie cazurilor de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 din același cod. Deși recurenta își fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ., criticile formulate de aceasta nu se încadrează în cele două cazuri de modificare, partea neinvocând că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) și nici interpretarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9). În realitate, prin susținerile formulate, recurenta pârâtă contestă cuantumul daunelor morale acordate de Curte, din perspectiva probelor administrate în cauză, criticând atât interpretarea dată de instanță raportului de evaluare psihologică a minorei și a planșelor foto, necoroborarea raportului de evaluare cu alte dovezi administrate (declarații de martori) sau necesitatea suplimentării probatoriului cu acte medicale, toate acestea cu concluzia nejustificării, în opinia părții, a sumei de bani acordate, în apel, cu acest titlu, față de ameliorarea consecințelor de ordin negativ produse reclamantei, în urma decesului tatălui său.

Or, cum s-a arătat și cu ocazia examinării recursului declarat de partea adversă, aceste chestiuni vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, criticile respective nu vor fi analizate de Înalta Curte. În ceea ce privește caracterul de certitudine al sumei de 850 lei, la care a fost obligată lunar pârâta până la majoratul reclamantei sau, dacă va fi cazul, până la terminarea studiilor, această obligație este subsumată unui prejudiciu de ordin material ce va fi suportat de reclamantă, ca urmare a decesului tatălui, și, ca atare, nu poate fi luat în considerare în repararea prejudiciului nepatrimonial produs acesteia, întrucât cele două categorii de prejudicii au o natură diferită și, deci, comportă o evaluare și o reparație distincte.

De asemenea, împrejurarea că instanța de apel nu a stabilit modul de folosință a despăgubirilor pentru prejudiciul moral de către partea în favoarea căreia le-a acordat nu poate constitui temei al unei soluții injuste a acestei instanțe, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să reglementeze o asemenea obligație în sarcina instanței și, în mod firesc, nici nu ar putea exista, de vreme ce, din momentul rămânerii definitive a hotărârii, reclamanta este titulara dreptului de creanță asupra acestor sume de bani, pe care, odată cu executarea deciziei, le va folosi potrivit opțiunii sale libere. În concluzie, cum susținerile recurentei pârâte nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, nefiind motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2). Cum procesul a fost pierdut de ambele părți, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, față de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., împotriva Deciziei nr. 38/A din 09 septembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Constată nul recursul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2014.