ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1045/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1045/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 463 din 02 aprilie 2013

pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș s-a admis, în parte, acțiunea civilă

formulată de minora D.I.Z., prin reprezentant legal, mama acesteia, Z.F.L.,

ulterior reprezentată de curatorul D.T., împotriva pârâtei SC A.R.A.V.I.G. SA

București.

A fost obligată

societatea pârâtă la plata unei despăgubiri materiale lunare de 850 lei,

începând cu data de 10 noiembrie 2010 și până la majoratul minorei reclamante

sau, în caz de continuare a studiilor, până la terminarea acestora, dar nu mai

târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani, ca urmare a decesului tatălui

reclamantei, produs la data de 10 noiembrie 2010.

A fost obligată

pârâta la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R. de la

data plății efective), cu titlu de daune morale, ca urmare a aceluiași

eveniment.

S-au respins

celelalte pretenții materiale și cu titlu de daune morale.

A fost obligată

pârâta la plata sumei de 524,28 lei în favoarea reclamantei, cheltuieli

parțiale de judecată. S-au respins celelalte pretenții formulate cu acest

titlu.

În baza art. 18 din O.U.G.

nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a obligat-o pe

pârâtă către stat la plata sumei de 2.028,9 lei, reprezentând cota

corespunzătoare a ajutorului public judiciar acordat reclamantei, prin încheierea

din 22 februarie 2013 pronunțată în dosarul de față. Restul ajutorului acordat

rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a constatat, raportat la art. 49 din Legea nr.

136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și dispozițiile

Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, că acțiunea prezentă este întemeiată pe

raporturile de asigurare existente între pârâtă și SC V.T. SRL Brăila. Nu s-a

pus la îndoială poziția de comitent a acestei societăți, respectiv de prepus a

lui A.S.S., așa încât se produce beneficiul asigurării în condițiile art. 51 alin.

(1) din Lege. Acest raport de asigurare se fondează pe raportul juridic

delictual generat de fapta ilicită a lui A.S.S., prepusul societății asigurate

de mai sus, care, din culpă, a provocat decesul lui Z.C., tatăl minorei

reclamante. Raportul juridic delictual se întemeiază pe dispozițiile art. 998

și următoarele C. civ. vechi și presupune întrunirea celor patru condiții

generale de admisibilitate a efectelor lui, și anume fapta ilicită, prejudiciul

cauzat, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, cât și condiția

culpei, pe plan subiectiv.

Societatea de

asigurare pârâtă nu a pus la îndoială nici raportul de asigurare de răspundere

civilă încheiat cu SC V.T. SRL Brăila (poliția de asigurare fiind depusă la

fila 10, dosar Tribunal Arad) și care își produce efectele în conformitate cu

dispozițiile textului din Legea nr. 136/1995 sus-menționat, nici existența și

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale (fapta ilicită care

antrenează efectele asigurării, legătura de cauzalitate dintre aceasta și un

anumit prejudiciu) și nici culpa conducătorului auto beneficiar al asigurării.

Aceste elemente

decurg și din actele întocmite de organele penale, conform documentelor de la

filele 4-9 din dosarul Tribunalului Arad. Pârâta nu a negat producerea

prejudiciului, inclusiv în ceea ce o privește pe minora reclamantă,

declarându-se de acord, chiar și prin concluziile scrise depuse, cu acordarea

despăgubirilor materiale periodice, dar și a unor despăgubiri morale. Bunicilor

paterni ai reclamantei minore le-au și fost achitate, în procedură amiabilă,

despăgubiri de câte 10.000 euro fiecăruia (notele de ședință din 14 februarie

2013). Mai mult, reclamantei minore și mamei acesteia le-a fost oferită suma de

50.000 euro cu titlu de daune morale, ofertă refuzată.

Referitor la

cuantumul despăgubirilor periodice, instanța a reținut că temeiul acestora îl

reprezintă dispozițiile art. 998, 999 C. civ., chiar dacă practica judecătorească

a făcut, de lungul timpului, o asociere (în privința cuantumului concret al

acestora), cu obligațiile legale de întreținere (art. 94 alin. (3) C. fam., care

a prevăzut un cuantum de o pătrime din veniturile părintelui, pentru un copil,

cu limitarea impusă de Legea nr. 3/1970 privind vârsta de 25 ani, în cazul în

care copilul se află în continuarea studiilor după majorat).

Din adeverința din 19

noiembrie 2012 eliberată de SC P. SRL Lipova, firmă la care a fost angajat

defunctul tată, rezultă că, în cele 6 luni anterioare evenimentului, acesta a

beneficiat de un venit total de 3.305 euro (diurne de deplasare) și 5.778 lei, reprezentând

salariul cumulat. Pornind de la cursul de schimb valutar de la data pronunțării,

de 4,4179 lei/euro, reiese că defunctul a avut un venit de 3.397 lei lunar,

astfel că, în raport de prevederile legale menționate mai sus, fiica reclamantă

trebuia să beneficieze de 850 lei lunar, cu titlu de obligație materială legală

de întreținere din partea tatălui. Acest cuantum se transformă într-o

despăgubire civilă materială, cuvenită minorei începând cu data de 10 noiembrie

2010 și până la majorat sau, în caz de continuare a studiilor, până la

terminarea acestora, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor morale cu care pârâta a fost de acord doar parțial,

instanța de fond a luat act de recunoașterea unei asemenea posibilități, de

compensare materială a suferințelor de natură psihică și morală, jurisprudența

fiind constant favorabilă acestei soluții după anul 1989. În consens cu această

tendință și în aplicarea dispozițiilor sus-citate din Legea nr. 136/1995 sunt

și prevederile Ordinului nr. 5 din 17 mai 2010 pentru punerea în aplicare a

Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de vehicule, la care a făcut referire și pârâta.

Art. 49 alin. (2) lit.

d) din aceste norme prevede, expres, că, în cadrul despăgubirilor, intră și o

astfel de componentă, cu exprimarea „daunele morale, în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România”. Există însă, astfel cum au arătat și

părțile, o oarecare diversitate în ceea ce privește sumele ce se acordă de la

caz la caz, îndeosebi în practica instanțelor penale care soluționează latura

civilă a cauzelor fondate pe comiterea infracțiunii de ucidere din culpă.

Instanțele civile (comerciale) sunt sesizate mai rar deoarece, așa cum este și

situația din speță, cererea le este adresată doar când nu este caz de proces

penal. În speța de față, așa cum s-a arătat și în rezoluția procurorului,

autorul faptei prevăzute de legea penală, A.S.S., a decedat la rândul său,

astfel că nu s-a mai constituit o cauză penală.

Sintetizând practica

penală de pe raza Curții de Apel Târgu Mureș, în materia comiterii infracțiunii

de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 C. pen., prima instanță a constatat

că despăgubirile morale acordate minorilor victimei variază între 15.000 și

300.000 lei.

La rândul ei, pârâta

a atașat hotărâri judecătorești care consemnează soluții irevocabile, încadrate

aproximativ în aceleași limite. Instanțele au ținut seama și de numărul

victimelor, dar și de respectarea valorii maxime impuse prin art. 24, 25 din

Ordinul nr. 5/2010.

Reclamanta nu a depus,

prin reprezentanți, soluții ale altor instanțe, care să susțină un cuantum la

nivelul celui solicitat în dosarul de față, însă se reține că și practica altor

instanțe din țară se încadrează, de asemenea, în limitele sus menționate. Sigur

că, pe de altă parte, acordarea despăgubirilor de această natură nu se poate

rezuma la o simplă aplicație statistică sau aritmetică a acestor valori

acordate, judecătorul fiind obligat să apreciere în concret, în funcție de

elementele furnizate de probele de la dosarul cauzei.

În cazul de față, așa

cum rezultă din declarațiile extrajudiciare provenite de la persoane apropiate

persoanei defunctului (filele 105-109, 152-154), dar și din declarațiile

martorilor S.A.G. și M.M., susținerile pe seama reclamantei minore, făcute de

mama reprezentantă, se confirmă. Tatăl decedat era un părinte conștiincios,

profund implicat în problemele familiei, atât material, dar și afectiv. Se

preocupa îndeaproape de creșterea și educarea copilului, toate aceste aspecte

justificând afecțiunea reciprocă dintre reclamantă și acesta. Atașamentul

tatălui este de înțeles, fiind, de altfel, ceva normal, mai ales că, în speță,

era focalizat pe unicul copil. În aceste condiții, este de presupus că exista o

reciprocitate a relației, mai ales că minora se afla la o vârstă la care avea,

din plin, nevoie de sprijinul ambilor părinți, iar tatăl se implica efectiv în

viața fetei (program școlar, sportiv, pregătirea de teme diverse, vacanțe,

excursii, etc.).

Pierderea pricinuită

într-un asemenea context, prin decesul provocat de fapta asigurată, a fost de

natură a produce o traumă care justifică compensarea prin acordarea daunelor

morale într-un cuantum care să țină seama de toate aceste constatări.

În opinia instanței, oferta

societății de asigurare a fost făcută cu bună credință și adaptată la

jurisprudența analizată, și anume de 50.000 euro în echivalent (chiar dacă oferta

a vizat, în ansamblu, ambele reclamante, împrejurarea anulării, ca netimbrată,

a cererii mamei reclamantei fiind independentă de voința pârâtei). La momentul

de față, după administrarea probatoriului, această sumă a fost considerată a fi

justă, echilibrată și a fost acordată minorei în consecință.

Pretențiile formulate

pe seama minorei (750.000 euro) sunt vădit excesive în raport cu limitele în

care soluțiile din practica instanțelor s-au conturat conform celor mai sus

enunțate; oricum, valoarea admisă este plasată înspre limita superioară, tocmai

din considerentele prezentate. Instanța a precizat că nu se referă la valorile

maxime impuse prin art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010, deoarece textele de lege

vizează praguri maxime, indiferent de numărul victimelor sau al persoanelor

prejudiciate. Teoretic, dar și în practică, s-au constatat cazuri în care, la

4, 5 victime decedate, numărul persoanelor prejudiciate a fost de 10-20.

Primind acțiunea

parțial, instanța de fond a respins toate celelalte pretenții.

Referitor la

cheltuielile de judecată, Tribunalul a reținut că reclamanta a dovedit, prin

actele depuse la filele 159-171, cheltuieli de judecată în cuantum de 2.105 lei,

cu titlu de transport și cazare avocat, la termenele din procedura de judecată,

cât și onorariul avocațial de 3.000 lei, în total 5.150 lei. Cum cuantumul

total al pretențiilor, transformate în lei la același curs valutar, a fost de

3.637.425 lei, iar acțiunea s-a admis doar pentru 373.895 lei (15 ani x 12 luni

x 850 lei = 153.000 lei plus 220.895 lei, reprezentând 50.000 euro x 4,4179

lei), reiese că acțiunea a fost admisă doar în proporție de 10,27%.

Cheltuielile de judecată proporțional cuvenite reclamantei, în baza art. 276 C.

proc. civ., sunt, așadar, de 524,28 lei.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., criticând-o ca

nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr.

38/A/09 septembrie 2013, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta Z.D.I.,

prin curator T.D., împotriva sentinței sus-menționate, a schimbat, în parte, hotărârea

apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei,

a sumei de 75.000 euro, echivalent în lei (la cursul B.N.R. de la data plății

efective), cu titlu de daune morale, și a sumei de 998,07 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată parțiale în prima instanță. A menținut celelalte dispoziții

ale hotărârii atacate. A obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei,

către reclamantă, cu titlu de cheltuieli parțiale în apel și a sumei de 1.923

lei către stat, reprezentând cota corespunzătoare a ajutorului public judiciar

acordat prin încheierea din data de 20 august 2013.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Este întemeiată

critica reclamantei, privind cuantumul daunelor morale.

Sub acest aspect,

C.E.D.O. a stabilit, în

cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit

, că

despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu

atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor

sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

La evaluarea prejudiciului

extrapatrimonial, instanța a ținut seama că reclamanta minoră, aflată în

perioada adolescenței, a suferit un șoc emoțional puternic, generat de pierderea

tatălui, pentru depășirea căruia a fost implicată într-un program de consiliere

psihologică, timp de trei luni, cu recomandarea de monitorizare a cazului și

continuare a ședințelor de consiliere, pentru atenuarea conflictului interior,

marcat de frică, angoasă și neîncredere în urma evenimentului traumatizant (conform

concluziilor raportului de evaluare psihologică - fila 66).

De asemenea, s-a

reținut că o dimensiune a prejudiciului extrapatrimonial cauzat reclamantei o

reprezintă intensitatea și gravitatea suferinței psihice generate de pierderea

tatălui, în contextul unei puternice legături afective existente între minora reclamantă

și tatăl decedat, astfel cum reiese din probatoriul testimonial administrat de

instanța de fond, coroborat cu planșele fotografice (filele 67-69).

În ceea ce privește

implicațiile negative deosebite asupra dezvoltării psiho-cognitive și

afectiv-emoționale a reclamantei, instanța a acordat eficiență probatorie

raportului de evaluare psihologică (filele 65-66), potrivit căruia capacitatea

de concentrare a reclamantei este fluctuantă, constatându-se dificultatea

acesteia în a folosi operații de sinteză și abstractizare, specifice gândirii

logice superioare, din cauza unei emotivități ridicate, a unei stări de

anxietate și tristețe, în urma decesului tatălui. De asemenea, s-a reținut că

reclamanta prezintă un elan vital scăzut, cu afectarea stării de

inter-relaționare, având drept consecință retragerea în sine, comunicarea

redusă și tendințe spre izolare.

Sub aspectul gradului

de lezare a valorii ocrotite, instanța a avut în vedere caracterul ireparabil

al pierderii suferite, faptul că minora a rămas, pentru toată viață, fără

sprijinul patern.

Totodată, la

cuantificarea prejudiciului de natură morală, instanța a luat în considerare și

prejudiciul de agrement cauzat minorei, care, în compania tatălui, mergea în

excursii și concedii, precum și prejudiciul juvenil, de risc educațional și de

singurătate pentru minoră, astfel cum acestea au fost reținute în raportul de

evaluare psihologică.

Față de

cele expuse, având în vedere și cuantumul daunelor morale acordate la nivel

național în cauze similare, instanța de control judiciar a apreciat că suma de

75.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul extrapatrimonial

cauzat reclamantei, prin decesul tatălui acesteia, în contextul întrunirii

condițiilor art. 998 și următoarele C. civ., coroborate cu art. 49 din Legea nr.

136/1995. De asemenea, s-a reținut că daunele morale cumulate, suportate de

pârâtă, se încadrează în limita prevăzută de art. 24, 25 din Ordinul nr. 5/2010

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule emis de

Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

Curtea a considerat

ca fiind neîntemeiată critica reclamantei, privind neacordarea, în totalitate,

a cheltuielilor de judecată.

Conform art. 274 C.

proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția normativă anterior menționată

statuează obligarea la plata cheltuielilor de judecată doar în măsura în care,

în sarcina părții litigante, se reține culpa procesuală.

În cauză, se constată

că, în mod judicios, instanța de fond a obligat-o pe pârâtă la plata, către

reclamantă, a cheltuielilor de judecată doar proporțional cu măsura admiterii

acțiunii, deoarece poate fi reținută, în sarcina pârâtei, culpa procesuală

privind declanșarea și desfășurarea litigiului numai în ceea ce privește

despăgubirile la plata cărora a fost obligată. În consecință, proporția

admiterii acțiunii se răsfrânge și asupra cheltuielilor de judecată datorate de

către pârâtă.

Raportat la cuantumul

daunelor morale stabilit de instanța de control judiciar (75.000 euro) și,

implicit, majorarea procentului admiterii acțiunii introductive la 19,38

0

/

0

,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de

998,07 lei, către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în

prima instanță. Algoritmul de calcul avut în vedere de instanță este următorul:

totalul pretențiilor reclamantei exprimat în monedă națională la cursul valutar

de schimb al B.N.R., din data pronunțării instanței de fond, este de 3.637.425

lei, iar acțiunea a fost admisă în procent de 19,38

0

/

0

,

acordându-se despăgubiri materiale și morale în cuantum total de 705.237,5 lei

(din care 373.895 lei despăgubiri materiale și 331.342,5 lei daune morale). În

consecință, cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă, în cuantum de 5.150

lei (constând în cheltuieli de transport, cazare și onorariu avocațial) au fost

acordate proporțional cu măsura admiterii acțiunii, respectiv 5.150x19,38

0

/

0

=998,07

lei.

În baza 274 C. proc.

civ., raportat la împrejurarea că pârâta a căzut în pretenții în apel, iar

reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată (2.430,8 lei

reprezentând onorariu avocațial, cheltuieli de transport și de cazare), Curtea a

obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 194,46 lei, către reclamantă, cu titlu de

cheltuieli parțiale de judecată în apel, proporțional cu măsura admiterii căii

de atac (8/100x 2.430,8 lei=194,46 lei).

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs atât reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., cât și pârâta SC

A.R.A.V.I.G. SA

I. Reclamanta Z.D.I.,

prin curator T.D., a criticat hotărârea instanței de apel, pentru următoarele

motive:

privește cuantumul daunelor morale, în cauzele similare celei de față, de

ucidere din culpă, daunele morale la care instanțele s-au oprit au fost mult

mai mari, iar suma pe care reclamanta a precizat-o în fața Curții de Apel, de

250.000 euro, poate fi considerată o sumă ce se apropie de realitatea

soluțiilor pronunțate în țară, în genul acesta de litigii.

Practica judiciară a

ajuns, în multe cazuri, la concluzia că a cuantifica daunele morale este cel

mai greu pentru o instanță, întrucât suferința nu este un obiect cântăribil, în

scopul de a-i stabili valoarea. În mod sigur, nu există o valoare a durerii

suportate de reclamantă, deoarece, pentru ea, defunctul a fost un om unic, un

tată de neînlocuit de către o altă persoană sau de către un bun.

Z.C. nu a fost doar

un soț iubitor și responsabil, ci a fost un tată excepțional - eroul fiicei

sale. Pentru C., D. a fost cadoul mult așteptat, scopul vieții lui, bijuteria

ce nu putea fi comparată cu nimic pe lumea aceasta. El nu s-a rezumat, în

cadrul familiei, doar la a procura cele necesare traiului, ci a contribuit,

într-un mare procent, la crearea și, apoi, păstrarea, în familie, a unei

povești minunate, în centrul căreia să fie reclamanta.

Nu prevedea că

povestea lui se va sfârși brusc și, totodată, atât de tragic. Cu alte cuvinte,

între defunct și D., fiica sa, a existat o relație afectivă deosebit de

puternică, erau parteneri de discuții, parteneri de drumeții, parteneri de

joacă, făceau planuri de viitor împreună. El încerca să descopere aptitudinile

fiicei sale, pentru a o îndruma cât mai bine, o susținea în activitatea

sportivă, preferată a D., o lua în vacanțe, în călătoriile ce le făcea în

cadrul serviciului, duminicile, pe cât putea, însoțea familia la biserică.

Toate aceste aspecte

rezultă din probele administrate la dosar, respectiv depozițiile martorilor

audiați în fața instanței, cât și din declarațiile a trei martori date în fața

notarului, fotografiile cu minora și tatăl ei.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale într-un asemenea caz, trebuie pornit, în principal,

de la elementul uman al cauzei, în sensul că, pentru fiica victimei acestui

tragic accident, ca, de altfel, pentru orice copil, portretul tatălui (atât

moral, fizic, cât și educațional) reprezintă un covârșitor punct de plecare în

evoluția normală a copiilor. Așa a fost perceput și tatăl reclamantei de către

ea, când acesta era în viață, adică omul harnic, care muncea zile în șir,

departe de casă, pentru ca ei să-i fie, pe zi ce trece, mai bine, era perceput

de ea și ca tatăl care reprezenta un scut în fața oricărui pericol sau răutăți

venite din partea oamenilor sau copiilor, omul care era respectat de vecini, colegi

și prieteni.

Odată cu moartea

tatălui, reclamanta nu l-a pierdut doar pe el, ci și șansa de avea în față un

viitor sigur și fără griji.

Suma la care s-a

oprit Curtea de Apel Târgu Mureș, atunci când a cuantificat daunele morale

cuvenite reclamantei, nu este în măsură să acopere suferința minorei în urma

pierderii tatălui ei, instanța de apel neținând cont de toate aspectele

invocate în fața primei instanțe, cât și în apel, neacordându-le importanța

necesară, în urma căreia să poată cuantifica această suferință la o valoare

apropiată de suma solicitată. Cuantumul daunelor morale trebuie majorat pentru

a putea suplini, cât de cât, suferința prin care a trecut și va trece minora pe

parcursul întregii ei vieți.

Valorile maxime

impuse de art. 24, 25 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 au fost stabilite tocmai ca

o evaluare legală a prejudiciului, în special a celui moral, în acordarea

despăgubirilor, iar instanța este obligată să le ia în considerare.

de judecată, potrivit art. 276 C. proc. civ., pot fi reduse dacă instanța

apreciază că nu a fost o cauză complexă sau prestația avocatului nu a fost suficient

de bună. În speță, cel puțin cheltuielile de cazare și transport trebuie acordate

complet, deoarece, fără a fi fost făcute aceste cheltuieli, nu se putea asigura

prezența avocatului în fața instanței, la fiecare termen.

Se poate vorbi, din

acest punct de vedere, de o îngrădire a dreptului de acces la justiție, cu atât

mai mult cu cât și cheltuielile de deplasare și cazare ale unor martori sunt decontate

de către instanțele de judecată tocmai pe considerentul că, indiferent de

rezultatul unui proces, pentru ca litigiul să poată fi finalizat, este necesară

prezența tuturor participanților la actul de justiție. Cu atât mai mult, a fost

și este necesară prezența avocatului reclamantei în fața instanțelor.

Dacă prestația

avocatului nu a fost apreciată de instanță la nivelul la care acesta a fost

remunerat în fazele procesuale anterioare, cheltuielile de transport și cazare

fac parte din altă categorie, nu reprezintă cheltuieli voluptorii și nici nu au

fost utilizate mijloace de transport sau hoteluri de lux, fiind făcute în

scopul susținerii intereselor reclamantei. Aceste cheltuieli nu trebuie să se

raporteze la procentul în care pretențiile sunt admise pe fondul cauzei.

Prima instanță nu a

indicat un articol C. proc. civ., care să justifice reducerea cheltuielilor de

judecată la cuantumul arătat de instanță, iar instanța de apel a motivat că

pârâta are o culpă procesuală, privind declanșarea și desfășurarea litigiului,

numai în ceea ce privește despăgubirile la plata cărora a fost obligată. Pornind

și de la acest punct de vedere, înseamnă că reclamanta, în mod evident, nu avea

altă cale de a obține despăgubiri de la pârâtă, decât promovând un proces. În

acest caz, suma de bani la care a fost obligată pârâta, pe fondul pretențiilor,

este nerelevantă în stabilirea cheltuielilor de cazare și transport ale

avocatului care o reprezintă, de vreme ce acesta trebuie să efectueze asemenea

cheltuieli, pentru a se prezenta la proces.

Dispozițiile art. 276

C. proc. civ. nu prevăd un asemenea raționament juridic, de reducere a

cheltuielilor de judecată, prima instanță raportându-se, în mod greșit, la

cuantumul pretențiilor solicitate de reclamantă prin acțiunea introductivă.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea recursului, modificarea, în parte, a hotărârii atacate,

în sensul majorării cuantumului daunelor morale pronunțate de către instanța de

apel și acordarea, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate în fața

primei instanțe și a instanței de apel.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Pârâta SC

A.R.A.V.I.G. SA a criticat decizia, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a

apreciat, ca întemeiată, critica reclamantei adusă hotărârii primei instanțe,

pe considerentul că „despăgubirea trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate

cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor

sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora”.

În raport de acest

considerent, cu referire la cauza supusă judecații, majorarea daunelor morale

de la 50.000 euro la suma de 75.000 euro depășește acest raport.

Instanța a considerat

că, în evaluarea prejudiciului extrapatrimonial, este relevant raportul de

evaluare psihologică a minorei, care arată că șocul emoțional suferit a generat

un conflict interior, de neîncredere, frică și angoasă în urma evenimentului

traumatizant

Curtea nu a avut în vedere,

însă, tot raportul de evaluare (pag. 66 dosar), ci doar un aspect din conținutul

acestuia.

Acest raport conține

concluzii din prisma a patru criterii psihologice, pe care psihologul le-a

urmărit de-a lungul evaluării, instanța ținând seama doar de un singur criteriu

și ignorându-le total pe celelalte trei.

Astfel, psihologul

evaluator precizează că, din punct de vedere al limbajului, minora vorbește

fluent, având un limbaj bine structurat, logico-semantic. Apoi, din punct de

vedere al dezvoltării psihologice, prezintă caracteristicile fiecărui copil de

vârsta ei, la 13 ani, de dezvoltare fizică și psihică, de caracter și temperament.

Un alt criteriu,

vizat de psiholog, este din punct de vedere motivațional, unde minora manifestă

trebuința de securitate și protecție.

Toți copiii în vârsta

de 13 ani manifestă o asemenea trebuință, iar această constatare nu reprezintă

o distorsionare morală față de pierderea tatălui.

De asemenea,

psihologul constată interesul pentru sport al minorei, care însă, în aprecierea

sa, este supus unui conflict interior, marcat de frică.

Cu toate acestea,

declarațiile persoanelor apropiate, inclusiv a antrenorului de volei, dovedesc

că minora continuă practicarea sportului și nu prezintă un regres în acest

sens.

Instanța de apel, în

mod greșit, a reținut, ca probă, numai raportul de evaluare psihologică a

minorei și nu a coroborat acest raport cu declarațiile persoanelor apropiate

minorei.

În acest sens, din declarația

învățătoarei minorei, B.M., rezultă că aceasta a fost una dintre persoanele

care i-au dat vestea tragică, arată că șocul a fost destul de puternic, însă

mai precizează că „în momentele ce au urmat, la școală, D.Z. nu a înregistrat

niciun regres, rezultatele rămânând la fel de bune”, ceea ce contrazice

concluzia psihologului din raportul de evaluare, în ceea ce privește afectarea

gândirii logice superioare din cauza emotivității ridicate, în urma decesului

tatălui.

Tot în același

considerent, trebuie avută în vedere și declarația antrenorului de volei al

minorei, Petracovschi Nicolae, care arată că minora, după decesul tatălui, a

continuat practicarea sportului, participă la competiții, având suportul moral

și susținerea mamei sale.

Pe de altă parte,

concluzia psihologului nu este cea reținută de instanța de apel, ci este în

sensul că minora a fost consiliată timp de trei luni (nu de acest psiholog, ci

de psihologul școlii, așa cum prevăd normele școlare), pentru a trece cât mai

ușor peste tragicul eveniment și recomandă consiliere la psihologul care a

făcut raportul pentru încă doua luni.

Or, analizând aceste

concluzii, rezultă, foarte clar, că minora a depășit momentul dificil al șocului

și este într-o ameliorare pozitivă.

Dacă raportul

psihologic reprezintă proba cea mai relevantă, atunci trebuie analizat în profunzime

și apreciat dacă aduce o modificare substanțială stării de fapt, față de

probele avute în vedere de prima instanță.

Dimpotrivă, raportul

arată că minora a reușit să facă față tragicului eveniment și este intr-o

dezvoltare psihico-emoțională normală, caracteristică unui copil de 13 ani.

La dosar nu se face o

dovadă cu acte medicale, din care să rezulte o înrăutățire a stării de sănătate

a minorei sau eventuale consultații de specialitate psihiatrice, care să indice

o deteriorare a capacității de gândire logice.

Instanța motivează că

strânsa legătura dintre minoră și tatăl său este dovedită și de planșele foto

atașate, or acestea nu au relevanța pe care o indică instanța de apel. Planșele

foto arată că erau o familie absolut normală, că cei doi părinți își iubeau la

fel de mult copilul.

Curtea mai precizează

că valoarea socială căreia i s-a adus atingere constă în aceea că minora va

rămâne toata viața fără sprijinul tatălui.

Este adevărat ca

există această lezare, însă, instanța, la analiza și cuantificarea prejudiciului

moral, omite să rețină că, din punct de vedere material, lipsa veniturilor

tatălui va fi compensată cu renta stabilită de instanța de fond, în suma de 850

lei lunar, ce va fi achitată până la majoratul copilului sau până la 25 de ani,

în continuarea studiilor, rentă ce reprezintă o certitudine în întreținerea

minorei și acoperă, astfel, o posibilă îngreunare a vieții sale, în viitor.

Acel sprijin moral,

de care va fi lipsită prin dispariția tatălui, este compensat cu suma dispusă

de instanța de fond, de 50.000 euro, iar majorarea la 75.000 de euro nu este

justificată.

De asemenea, majorarea

daunelor morale este neîntemeiată și prin prisma împrejurării că, deși scopul

acordării lor este de a compensa un prejudiciu extrapatrimonial, al minorei, nu

se precizează cum ar trebui folosite aceste despăgubiri, astfel încât să repare,

într-adevăr, prejudiciul creat minorei.

Recurenta pârâtă a

solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul

menținerii, în totalitate, a hotărârii primei instanțe.

În drept, cererea de

recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă

a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă, solicitând respingerea

acestuia, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată

următoarele:

I. Recursul declarat

de reclamantă este nefondat.

cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel, recurenta a realizat,

în esență, o expunere a relațiilor afective dintre aceasta și tatăl sau,

decedat, arătând, totodată, că, în jurisprudența instanțelor naționale, au fost

stabilite, cu acest titlu, sume de bani mai mari, în cauze similare, vizând

accidente de circulație soldate cu moartea victimei.

Curtea de Apel a

ținut seama, în pronunțarea soluției, atât de relația de ordin afectiv-emoțional

dintre reclamantă și tatăl său, inclusiv de consecințele produse ca urmare a

pierderii părintelui asupra dezvoltării psiho-cognitive și afective a

copilului, cât și de jurisprudența în materie, reflectată în hotărârile

judecătorești depuse în dosarele instanțelor de fond.

Cuantumul daunelor

morale stabilit de instanța de apel, ca urmare a interpretării acestor

criterii, raportat la circumstanțele particulare ale speței și la probele

administrate în cauză, este rezultatul aprecierii acestei instanțe și, în

consecință, vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate,

necenzurabilă în prezentul recurs, față de structura actuală a căii

extraordinare de atac, care, ulterior abrogării motivului de casare prevăzut de

art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000,

nu mai permite reevaluarea situației de fapt, în raport de dovezile produse de

părți.

Pe de altă parte,

hotărârile judecătorești depuse în recurs (filele 28-60), prin care diverse

societăți de asigurare au fost obligate la plata unor sume de bani, cu titlu de

daune morale, superioare celei acordate de Curte în speța de față, nu pot fi

avute în vedere de Înalta Curte, pentru majorarea cuantumului despăgubirilor

stabilite de Curtea de Apel. Astfel, asemenea hotărâri, în care s-au acordat

despăgubiri mai mari de 75.000 de euro, pentru prejudiciul moral cauzat în urma

accidentelor de circulație, au fost depuse și în dosarul de apel (filele

50-58), însă Curtea, raportat la circumstanțele particulare ale speței de față

și la ansamblul probatoriului administrat, a considerat că suma cuvenită

reclamantei se situează la nivelul a 75.000 euro, apreciere care, cum s-a

arătat, nu poate fi verificată în calea de atac de față. Pe de altă parte,

jurisprudența în materie nu este singurul criteriu ce trebuie evaluat în

stabilirea cuantumului daunelor pretinse, în mod corect Curtea ținând seama, în

pronunțarea deciziei, de toate celelalte criterii stabilite de lege și

jurisprudență în determinarea cuantumului pretențiilor formulate.

În ceea ce privește

limitele maximale ale despăgubirilor, menționate în art. 24 și 25 din Ordinul

C.S.A. nr. 5/2010, după cum rezultă și din terminologia folosită de actul

normativ în discuție, acestea reprezintă valori „maxime”, în consecință, limita

până la care pot fi acordate daune morale, și care se determină în raport de

toate elementele particulare ale unei spețe, nefiind posibil și, cu atât mai

puțin obligatoriu, ca, în fiecare litigiu în parte, să se acorde limita

maximală prevăzută de lege pentru plata sumelor de bani acordate cu acest

titlu.

Pentru toate

argumentele arătate, Înalta Curte constată că susținerile recurentei

reclamante, privind majorarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, acordate

de instanța de apel, nu pot fi primite.

referitoare la nelegalitatea deciziei atacate, sub aspectul cheltuielilor de

judecată, nu sunt întemeiate.

Dispozițiile art. 276

C. proc. civ. nu se referă la reducerea cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea

cauzei sau de prestația avocatului, acestea fiind criterii prevăzute în art. 274

alin. (3) C. proc. civ., text de lege neaplicat de niciuna dintre instanțele de

fond.

Ambele instanțe au

redus cuantumul cheltuielilor de judecată cuvenite reclamantei în raport de

dispozițiile art. 276 C. proc. civ., și anume în funcție de proporția în care

au admis pretențiile părții menționate, în primă instanță și în apel, chiar

dacă, Curtea nu a făcut referire, în mod expres, la acest text de lege.

Dispoziția legală

sus-enunțată a fost interpretată și aplicată, în mod corect, de către Curte, atât

în stabilirea cheltuielilor de judecată datorate de pârâtă în primă instanță,

ca urmare a modificării cuantumului daunelor morale, de către instanța de

control judiciar, cât și în apel, în limitele admiterii căii de atac.

Conform acestui text

de lege, în ipoteza în care pretențiile fiecărei părți au fost admise în parte,

instanța va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata

cheltuielilor de judecată, putând proceda la compensarea lor. Norma legală

indicată nu distinge în raport de natura sumelor de bani care intră în

conținutul cheltuielilor de judecată efectuate, respectiv onorariu de avocat,

cheltuieli de cazare sau de transport.

De asemenea,

indiferent de natura acestor cheltuieli, soluția pronunțată, de admitere în

parte a pretențiilor formulate de partea care le solicită, se răsfrânge și

asupra acestor cheltuieli, în sensul că vor fi reduse corespunzător soluției

pronunțate, pentru partea din cerere cu privire la care reclamantul a pierdut,

în primă instanță sau în calea de atac, el fiind în culpă procesuală și, în

consecință, trebuind să suporte pe cont propriu cheltuielile de judecată

efectuate. Aceasta indiferent că prezența avocatului în proces implică,

într-adevăr, aceleași cheltuieli de deplasare și de cazare, în cazul în care

acesta nu are domiciliul în raza teritorială a instanței în cadrul căreia se

desfășoară procesul care generează aceste cheltuieli, indiferent de soluția

pronunțată, de admitere în totalitate a pretențiilor, în parte, sau chiar de

respingere.

Raționamentul juridic

dedus din interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. nu

determină, contrar susținerilor recurentei, încălcarea dreptului de acces la

justiție, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

de art. 21 din Constituția României. Dispozițiile menționate garantează accesul

liber la justiție doar în legătură cu drepturi și interese recunoscute de lege

în favoarea persoanei. Or, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, pentru

considerentele arătate, textul de lege menționat nu recunoaște posibilitatea

părții care le-a efectuat, dar care a câștigat, în parte, procesul, să le

recupereze în integralitate.

A mai susținut

recurenta că sumele de bani reprezentând deplasarea și cazarea avocatului nu

reprezintă cheltuieli voluptorii, nefiind utilizate hoteluri sau mijloace de

transport de lux. Acest aspect este nerelevant în ceea ce privește soluția de

acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând sumele de bani respective în

limitele câștigării procesului de către reclamantă, întrucât, pe de o parte,

opțiunea părții sau reprezentantului său pentru o anumită unitate de cazare sau

utilizarea unui anumit mijloc de transport nu poate fi supusă cenzurii

instanței, iar, pe de altă parte, acordarea cheltuielilor se face în raport de

limitele în care soluția este favorabilă părții care a câștigat procesul și a

dovedirii lor, conform art. 276 C. proc. civ., nu și de alte aspecte.

Critica recurentei,

privind neindicarea textului de lege incident reducerii cheltuielilor de

judecată de către prima instanță nu poate fi primită, Tribunalul menționând în

acest sens, în mod expres, dispozițiile art. 276 C. proc. civ., după cum

rezultă din considerentele sentinței atacate.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, nefiind întrunite

cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

iar parte dintre critici nesubsumându-se niciunui motiv de nelegalitate dintre

cele prevăzute de art. 304 din același cod.

II. Recursul declarat

de pârâtă este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea

de atac și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că vor fi depuse printr-un

memoriu separat. În mod firesc, aceste motive trebuie să se circumscrie

cazurilor de casare sau de modificare prevăzute în art. 304 din același cod.

Deși recurenta își

fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.,

criticile formulate de aceasta nu se încadrează în cele două cazuri de

modificare, partea neinvocând că instanța de apel ar fi acordat mai mult decât

s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6) și nici interpretarea și

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9).

În realitate, prin

susținerile formulate, recurenta pârâtă contestă cuantumul daunelor morale

acordate de Curte, din perspectiva probelor administrate în cauză, criticând

atât interpretarea dată de instanță raportului de evaluare psihologică a

minorei și a planșelor foto, necoroborarea raportului de evaluare cu alte

dovezi administrate (declarații de martori) sau necesitatea suplimentării

probatoriului cu acte medicale, toate acestea cu concluzia nejustificării, în

opinia părții, a sumei de bani acordate, în apel, cu acest titlu, față de

ameliorarea consecințelor de ordin negativ produse reclamantei, în urma

decesului tatălui său.

Or, cum s-a arătat și

cu ocazia examinării recursului declarat de partea adversă, aceste chestiuni

vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, incompatibile cu

structura actuală a recursului, în urma abrogării motivului de casare prevăzut

de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Ca atare, criticile respective nu vor fi analizate de Înalta Curte.

În ceea ce privește

caracterul de certitudine al sumei de 850 lei, la care a fost obligată lunar

pârâta până la majoratul reclamantei sau, dacă va fi cazul, până la terminarea

studiilor, această obligație este subsumată unui prejudiciu de ordin material

ce va fi suportat de reclamantă, ca urmare a decesului tatălui, și, ca atare,

nu poate fi luat în considerare în repararea prejudiciului nepatrimonial produs

acesteia, întrucât cele două categorii de prejudicii au o natură diferită și,

deci, comportă o evaluare și o reparație distincte.

De asemenea,

împrejurarea că instanța de apel nu a stabilit modul de folosință a

despăgubirilor pentru prejudiciul moral de către partea în favoarea căreia le-a

acordat nu poate constitui temei al unei soluții injuste a acestei instanțe,

întrucât nu există nicio dispoziție legală care să reglementeze o asemenea

obligație în sarcina instanței și, în mod firesc, nici nu ar putea exista, de

vreme ce, din momentul rămânerii definitive a hotărârii, reclamanta este

titulara dreptului de creanță asupra acestor sume de bani, pe care, odată cu

executarea deciziei, le va folosi potrivit opțiunii sale libere.

În concluzie, cum

susținerile recurentei pârâte nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., în baza art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin.

(1) din același cod, Înalta Curte va constata nulitatea recursului, nefiind

motive de ordine publică, care să poată fi examinate din oficiu, în condițiile art.

306 alin. (2).

Cum procesul a fost

pierdut de ambele părți, nu vor fi acordate cheltuieli de judecată în recurs,

față de dispozițiile art. 316 cu referire la art. 298 și 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Z.D.I., prin curator T.D., împotriva Deciziei

nr. 38/A din 09 septembrie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Constată nul recursul

declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 martie 2014.