ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2735/2012

Deliberând asupra recursului de față, constată că, prin sentința penală nr. 234 din 14 decembrie 2011, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a dispus, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) și art. 76 alin. (2) C. pen., condamnarea inculpatului D.G. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen., iar în baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul D.G. în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

În

baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 și urm. C. civ., l-a obligat pe inculpatul D.G. la 3.800 RON daune materiale către partea civilă N.M.; 20.000 RON daune morale către partea civilă M.V.M.; 20.000 RON daune morale către minora M.B.M.,  reprezentată de partea civilă N.M.; 20.000 RON daune morale către minora M.D.L., reprezentată de partea civilă N.M.; 150 RON prestație periodică lunară în favoarea părții civile M.V.M., începând cu data de 27 noiembrie 2010 și până la majorat; 150 RON prestație periodică lunară în favoarea minorei M.B.M., reprezentată de partea civilă N.M., începând cu data de 27.11.2010 și până la majorat; 150 RON prestație periodică lunară în favoarea minorei M.D.L., reprezentată de partea civilă N.M., începând cu data de 27.11.2010 și până la majorat;

În

baza art. 163 C. proc. pen., a fost menținut sechestrul asigurător instituit prin încheierea penală din 20 iulie 2011 și aplicat prin procesul verbal din 15 noiembrie 2011 al

executorului judecătoresc, până la concurența sumelor de bani la plata cărora inculpatul a fost obligat către părțile civile.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 1.000 RON către partea civilă N.M. și în sumă de 1.360 RON către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, în fapt, că, în seara de 26 noiembrie 2010, în jurul orei 20.00, la locuința din Brănișca, județul Hunedoara, aparținând fiului său, inculpatul D.G., pe fondul unui conflict anterior, l-a lovit cu palmele peste față pe victima M.M., care a căzut cu capul de o scândură care se afla în spatele său, lovitură ce a condus la apariția unui hematom subdural compresiv cu efect de masă și a unei hemoragii meningo-cerebrale consecutivă unui traumatism cranio-cerebral închis, iar, în final, la moartea victimei, care a decedat în noaptea de 26/27 noiembrie 2010.

Această situație de fapt a fost reținută de instanță pe baza coroborării materialului probator administrat în cauză, respectiv procesul-verbal de reconstituire și cercetare la fața locului, însoțit de planșele fotografice anexate, declarațiile părții vătămate N.M., declarațiile martorilor D.V., P.V., L.M.V., N.F.E., S.N., B.D., D.C.C., S.M., L.T., K.E., R.M. și C.R., raportul întocmit de Postul de Poliție Brănișca, raportul medico-legal de necropsie, raportul de expertiză medico-legală, precum și declarațiile date de inculpat atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești.

În

drept, instanța a apreciat că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere faptul că acesta nu are antecedente penale și a manifestat o conduită corespunzătoare în familie și societate, apreciind că aceste aspecte constituie circumstanțe atenuante, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. De asemenea, a reținut că că atitudinea violentă a inculpatului a fost determinată de împrejurarea că victima nu a recunoscut sustragerea unor burgie din trusa de scule a inculpatului, motiv pentru care a apreciat că sunt incidente și dispozițiile art. 74 alin. (2) C. pen.

Cu privire la latura civilă, Tribunalul, având în vedere înscrisurile depuse la dosar și declarațiile martorilor S.M. și L.T., a apreciat întemeiate acțiunile civile promovate în cauză, atât sub aspectul despăgubirilor materiale, cât și a celor morale solicitate, motiv pentru care le-a admis și a obligat inculpatul la plata acestora către părțile civile.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, pentru greșita individualizare a pedepselor principale, accesorii și complementare, precum și inculpatul D.G., pentru greșita sa condamnare, solicitând achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 47/A din 05 aprilie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara și inculpatul D.G., a desființat, în parte, sentința penală atacată, iar, în rejudecare, a înlăturat aplicarea circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului și a stabilit o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

A interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen. și art. 65 C. pen., și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

S-a dispus, totodată, rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a constatat că prima instanță, pe baza materialului probator administrat în cauză, a reținut o corectă stare de fapt, din care rezultă cu certitudine comiterea de către inculpat a infracțiunii reținute în sarcina sa.

Astfel, s-a arătat că din declarația inculpatului, cea a martorului D.V. și din raportul medico-legal rezultă că inculpatul i-a aplicat victimei lovituri directe cu palma la nivelul regiunii faciale, care au determinat căderea acesteia și impactul părții postero-laterale drepte a capului cu un plan dur, concluziile lucrării medico-legale coroborându-se cu imaginile foto, din care reiese că urmele de culoare brun roșcat au fost găsite în partea dreaptă la piciorul scaunului aflat în apropierea băncuței, pe linia scândurii verticale din partea dreaptă spate a victimei.

A mai menționat instanța de apel că atât declarațiile martorei D.C., care a arătat că inculpatul a fost în bar în jurul orelor 18.00, dar nu era sub influența băuturilor alcoolice și nu era lovit, fiind singur, cât și declarațiile părții vătămate N.M., din care rezultă că în jurul orelor 20.45, victima i-a spus că a fost lovită de inculpat, contrazic declarația dată de martorul M.N. în fața instanței de apel, care a afirmat că, în jurul orelor 20.00, a văzut victima care a fost lovită de o persoană căreia i se spune „Inginerul” și care era internat la căminul din Brănișca.

Ca urmare, critica formulată de inculpat, potrivit căreia fapta a fost săvârșită de o altă persoană, a fost considerată ca neîntemeiată, probele administrate, cu excepția declarației martorului M.N., care nu se coroborează cu celelalte probe testimoniale și cu raportul medico-legal, susținând acuzația adusă inculpatului.

Totodată, Curtea de Apel a constatat că, în mod greșit, prima instanță a reținut circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., constând în lipsa antecedentelor penale, și cea prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., constând în aceea că reacția violentă a inculpatului s-ar fi datorat sustragerii de către victimă a unor burghie, ținând seama de relațiile dintre părți, victima prestând activități în gospodăria inculpatului, rezultatul faptei, respectiv decesul victimei, precum și comportamentul inculpatului pe timpul desfășurării procesului penal, acesta încercând să acrediteze ideea că fapta a fost săvârșită de altă persoană.

A mai arătat instanța că, indiferent de durata pedepsei și de natura infracțiunii, fapta fiind săvârșită cu praeterintenție, nu se justifică excluderea inculpatului din câmpul persoanelor cu drept de vot, neexistând nicio legătură între interdicția votului și scopul pedepsei, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Hirst vs. Marea Britanie.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul D.G., pentru nelegalitate și netemeinicie.

Atât în cuprinsul memoriului depus la dosar, cât și oral, cu ocazia dezbaterilor, recurentul inculpat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., a arătat că Tribunalul și Curtea de Apel au comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, realizând o interpretare eronată a materialului probator, care, contrar celor reținute de instanțe, nu confirmă împrejurarea că inculpatul ar fi autorul infracțiunii reținute în sarcina sa. Ca urmare, s-a solicitat de către recurent achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., cu consecința respingerii pretențiilor civile și a ridicării sechestrului asigurător.

În

subsidiar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul recurent a solicitat, pe latură penală, reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia - prin reținerea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen. - și aplicării dispozițiilor art. 81 C. pen., iar, pe latură civilă, reducerea cuantumului daunelor morale și a despăgubirilor materiale la plata cărora a fost obligat de prima instanță.

Deși recurentul a solicitat, anterior acordării cuvântului la dezbateri, repunerea sa în termenul de recurs, invocând faptul că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, Înalta Curte constată că nu se regăsește, în cauză, situația premisă prevăzută de art. 385

3

alin. (2) raportat la art. 364 alin. (1) C. proc. pen. pentru a fi incidență instituția repunerii în termen, respectiv aceea a declarării căii de atac după expirarea termenului stabilit de lege.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, în cadrul cajzurilor de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 18, 14 și 17

2

C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul D.G. ca fiind nefondat, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de instanțele inferioare este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În

speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiate susținerile inculpatului D.G. în sensul că nu ar fi săvârșit infracțiunea reținuă în sarcina sa și că ar fi fost, așadar, comisă o gravă eroare de fapt. Fără a relua sau a reface raționamentele instanței de fond și a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea de către inculpatul recurent a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat, situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv: declarațiile părții vătămate N.M. (care a confirmat starea conflictuală dintre părți generată de presupusa sustragere a unor burghie de la inculpat, și care a văzut-o pe victimă imediat după comiterea faptei, aceasta spunându-i că a fost lovită de inculpatul D.G.); depozițiile martorilor D.V. (care a arătat că, în seara de 26 noiembrie 2010, tatăl său, inculpatul D.G., a lovit-o de două ori cu palma peste față pe victimă), S.N. (care a declarat că, în seara de 26 noiembrie 2010, aflându-se acasă, l-a auzit la un moment dat pe socrul ei, inculpatul D.G., certându-se cu victima M.M.), N.F. (care a văzut-o pe victimă imediat după agresiune, observând că aceasta avea urme de lovituri, respira greu și se afla în stare de inconștiență), D.C., S.M., R.M. (care au confirmat că, în cursul zilei de 26 noiembrie 2010, victima a fost căutată insistent de familia inculpatului), B.D. și K.E. (care au arătat că între părți exista o stare conflictuală, generată de bănuiala inculpatului că victima i-ar fi sustras niște burghie din găspodărie); raportul întocmit de organele de poliție din Brănișca, județul Hunedoara, din care reiese că, în data de 23 noiembrie 2010, au fost sesizate verbal de inculpatul D.G. cu privire la sustragerea unor burghie dintr-o trusă de scule de către M.M., organul de poliție solicitându-i să depună o plângere scrisă în acest sens; procesul-verbal de reconstituire și cercetare la fața locului, însoțit de fotografiile anexate, inculpatul arătând organelor de anchetă modul cum l-a agresat pe numitul M.M., ocazie cu care, în spatele victimei, în apropierea capului, a fost observată o scândură transversală din lemn, pe care se așezau ghivece de flori, și a fost identificată o pată de culoare brun-roșcată (probabil sânge), resturi de țigări și un recipient de bere tip „pet”; raportul medico-legal de necropsie din 01 martie 2011 și raportul de expertiză medico-legală din 12 august 2011 întocmite de Serviciul Județean de Medicină Legală Hunedoara, din ale căror concluzii rezultă că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hematomului subdural compresiv cu efect de masă, contuziei și hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral deschis, leziunile traumatice tanatogeneratoare putându-se produce prin lovirea victimei, urmată de decelare (lovirea capului de un plan dur) și cădere consecutivă, existând un raport de cauzalitate direct între leziunile traumatice constatate și deces; declarațiile inculpatului, în care a arătat că, în seara de 26 noiembrie 2010, i-a aplicat victimei două lovituri cu palma peste față.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de Tribunal și însușită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpatul D.G. a infracțiunii pentru care a fost condamnat, instanța de recurs neidentificând vreo discordanță între aceasta și conținutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurent.

De altfel, în motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici inculpatul nu a invocat aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de condamnare dispusă, făcând doar o interpretare proprie a probelor administrate, din care, în opinia sa, nu ar rezulta comiterea infracțiunii ce i s-a reținut în sarcină și solicitând, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanța fond și cea de prim control judicar, reinterpretarea și reaprecierea materialului probator, operațiune care, în situația inexistenței unei erori grave de fapt, cum este cazul în speță, nu se poate realiza prin prisma dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanță deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită de Tribunal și Curtea de Apel, nefiind indicată de recurent și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpatul recurent.

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, contrar susținerilor acestuia, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptei și circumstanțele personale ale inculpatului, în raport cu care a fost stabilită o sancțiune penală judicios individualizată, aptă să asigure realizarea scopului preventiv-educativ al pedepsei.

În

mod justificat, în procesul de stabilire a tratamentului sancționator aplicat inculpatului, au fost avute în vedere de Curtea de Apel importanța deosebită a valorii sociale lezate prin comiterea infracțiunii, modalitatea în care a acționat inculpatul care, pe fondul unui conflict anterior cu victima, a aplicat acesteia două lovituri cu palma în zona feței, determinând dezechilibrarea ei și căderea cu capul de un plan dur, fiindu-i cauzate leziuni traumatice care, în final, au condus la deces, precum și comportamentul procesual al recurentului, care a încercat, în permanență, să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, prin acreditarea ideii false că infracțiunea a fost comisă de o altă persoană.

Având în vedere aceste aspecte, care relevă un grad ridicat de pericol social al faptei și de periculozitate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de prim control judiciar a procedat la înlăturarea circumstanțelor atenuante reținute de judecătorul fondului, lipsa antecedentelor penale nefiind de natură, în contextul gravității sporite a infracțiunii comise și conduitei procesuale oscilante a recurentului, să justifice stabilirea unui tratament penal atenuat.

Ca urmare, se constată că pedeapsa stabilită de instanța de apel a fost corect individualizată, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., fiind proporțională atât cu gravitatea faptei, cât și cu circumstanțele personale ale recurentului, astfel încât nu se impune stabilirea unei sancțiuni penale mai ușoare, care ar fi insuficientă pentru a asigura reeducarea inculpatului și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Instanța nu poate da curs nici solicitării recurentului inculpat de aplicare a dispozițiilor art. 81 C. pen., având în vedere, pe de o parte, împrejurarea că nu este îndeplinită, în cauză, cerința referitoare la limita maximă a pedepsei aplicate, prevăzută de alin. (1) lit. a) al acestui articol, precum și aprecierea, fundamentată pe gravitatea infracțiunii și datele ce caracterizează persoana acuzatului, că scopul sancțiunii penale nu poate fi atins fără executarea efectivă a acesteia, în regim privativ de libertate.

Ca urmare, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu este incident în speță nici cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., așa cum, în mod eronat, a susținut recurentul, și niciunuia dintre celelalte motive de recurs expres și limitativ reglementate de art. 385

9

alin. (1) C. proc. pen.

În

acest sens, Înalta Curte arată că reindividualizarea cuantumului daunelor morale nefiind o chestiune de legalitate, ci de apreciere, ce implică o anumită doză de aproximare din partea organelor judiciare, nu este posibilă în calea de atac a recursului care, fiind eminamente devolutivă asupra chestiunilor de drept, nu permite cenzurarea acelor elemente stabilite de instanțele inferioare pe baza unor considerații de ordin subiectiv, care nu își găsesc corespondent în realitatea materială și nu pot fi, astfel, verificate pe baza unor criterii obiective. Daunele morale se raportează, în esență, la un prejudiciu de ordin afectiv, care nu este susceptibil de determinări obiective pe baza unor criterii preexistente, ci este supus unei aprecieri esențial subiective a instanțelor de judecată.

Reaprecierea cuantumului daunelor morale nu este posibilă în recurs nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., care se referă în exclusivitate la individualizarea sancțiunilor penale, prin luarea în considerare a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. sau a limitelor de pedeapsă stabilite de lege, neputând fi extins și cu privire la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor materiale sau morale, proces care constă în evaluarea altor criterii decât cele reglementate de legiuitor pentru alegerea tratamentului sancționator aplicat infractorului.

Pentru aceleași motive anterior expuse, nu pot fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. nici criticile formulate de recurent cu privire la cuantumul daunelor stabilite de judecătorul fondului pentru prejudiciul material suferit de părțile civile, în raport cu susținerile concrete ale inculpatului Înalta Curte urmând să le examineze din perspectiva dispozițiilor art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în temeiul art. 15 C. proc. pen., partea vătămată N.M. s-a constituit parte civilă în cauză, în nume propriu, cu suma de 3.800 RON daune materiale ocazionate de înmormântarea victimei, iar, în calitate de reprezentantă legală a minorelor M.B.M. și M.D.L. solicitând obligarea inculpatului la plata unei prestații periodice lunare în cuantum de câte 150 RON începând cu data de 27 noiembrie 2010 până la majorat și în continuare, până la terminarea studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani. În ceea ce o privește pe partea vătămată M.V.M., aceasta s-a constituit parte civilă cu suma de 150 RON prestație periodică lunară începând cu data de 27 noiembrie 2010 până la majorat și în continuare, până la terminarea studiilor, dar nu mai mult de împlinirea vârstei de 26 de ani.

În

mod corect, ținând seama atât de principiul reparării integrale a prejudiciului, cât și de condițiile cerute de lege pentru a putea obține acoperirea pagubei, instanța de fond a evaluat cuantumul despăgubirilor materiale pretinse de părțile civile prin raportare strictă la prejudiciul cert încercat de acestea, a cărui întindere a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală și cu depozițiile martorilor S.M. și L.T., fără a ține seama de acel prejudiciu eventual invocat de copiii minori ai victimei, aferent perioadei în care vor ajunge la majorat și până la împlinirea vârstei de 26 de ani, dacă își vor continua studiile, prejudiciu apreciat de judecător ca reprezentând o simplă eventualitate, care nu justifică acordarea actuală a despăgubirilor. Ca urmare, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că, în cauză, prin stabilirea în sarcina acestuia a obligației de reparare a prejudiciului cauzat părților civile N.M. - în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorelor M.B.M. și M.D.L. - și M.V., în cuantumul fixat de Tribunal și confirmat de instanța de prim control judiciar, au fost pe deplin respectate dispozițiile art.

14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 - 999 C. civ., făcându-se o corectă aplicare a acestora.

În

consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

, 18 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G. și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.G. împotriva deciziei penale nr. 47/A din 05 aprilie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 septembrie 2012.