ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față,

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Câmpulung, la data de 16 august 2007, reclamanta S.S.C. a chemat

în judecată pârâții Municipiul Câmpulung, prin primar și SC I. Câmpulung-Muscel

pentru a fi obligați să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor

situate pe raza acestei localități, în strada M., respectiv K.

După un prim ciclu

procesual, în care soluția anulării cererii de chemare în judecată, ca

nesemnată, a fost casată, Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 16 din 27

ianuarie 2010, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, că imobilele ce fac obiectul cauzei

sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, republicată, ce

presupune o procedură specială și obligatorie de restituire.

Ca urmare a acestei

proceduri speciale, reclamanta nu poate revendica dreptul de proprietate asupra

imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ.

Curtea de Apel

Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 122/A

din 18 octombrie 2010, a admis apelul declarat de cesionara T.E., prin mandatar

T.P., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Instanța de apel a

reținut că este greșită constatarea inadmisibilității acțiunii, prin raportare

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces

la justiție și la Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în interesul legii.

Prin Decizia nr. 6324

din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de pârâtele SC V.P. SRL și continuat de SC B.C.P. SA și SC R. SRL.

A casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a

constatat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în

sensul că există contradicție între considerente, respectiv, din unele rezultă

că apelul "se apreciază ca nefondat", iar din altele faptul că este

fondat.

Instanța de recurs a

mai reținut că acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 16 august

2007, iar reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, restituirea

imobilelor în proprietate, fără ca anterior să fie exercitat vreun alt demers

în acest sens.

Problema de drept

dedusă judecății a fost tranșată în mod nelegal, dându-se o interpretare

eronată dispozițiilor legale incidente raportului juridic pendinte, în funcție

de particularitățile speței, fără a se analiza corect fondul pretențiilor

deduse judecății în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii

pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008

a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii pentru toate imobilele preluate în mod abuziv

în perioada de referință a legii, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui

act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai

pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această

situație.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că,

în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării

imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Este cert, că

intimata-reclamantă în cauză nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, în baza căreia putea obține măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate abuziv, ceea ce includea și posibilitatea restituirii în natură a

acestora, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta

era posibilă.

Problema dacă

adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi

speciale de reparație și prevederile dreptului comun în materia revendicării,

respectiv Codul civil, îndelung controversată în practica instanțelor, a fost

lămurită prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în

M. Of. nr. 108/23.02.2009, obligatorie de la această dată, conform

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește

incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs a

reținut că trebuie ținut seama de faptul că norma convențională cuprinsă în

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, garantează protecția unui

bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Instanța de apel nu a

analizat pretențiile reclamantei în raport de asemenea aspecte, ci s-a limitat

să desființeze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare, apreciind

că nu s-a soluționat fondul litigiului.

Reinvestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr.

111/A din 9 decembrie 2011 a respins, ca nefundat, apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș.

Curtea de apel a

reținut că, prin Decizia nr. 33/2008, instanța supremă a rezolvat o primă

problemă de principiu, și anume, aceea a existenței unui drept de opțiune între

legea specială și dreptul comun.

Făcând referire și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a

constatat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, deoarece nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001.

Legea nr. 10/2001 nu

intră în conflict cu reglementările internaționale, deoarece termenul instituit

pentru formularea notificării are drept scop asigurarea securității

raporturilor juridice și siguranța circuitului civil, fapt consacrat de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

De asemenea, legea

specială nu restrânge accesul la justiție, deoarece prevede posibilitățile

persoanei îndreptățite de a ataca în instanță actele emise de unitățile

deținătoare sau de a cere direct în instanță măsuri reparatorii, în situația în

care acestea nu răspund la notificare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este

nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantei este cel preferabil,

pentru că este mai bine conturat, mai vechi și îndeplinește toate condițiile

unui titlu autentic, în condițiile în care titlul pârâtelor emană de la un non

dominus.

Reclamanta a păstrat

calitatea de proprietar al imobilului, chiar și după preluarea efectuată în

baza Decretului nr. 92/1950, deoarece art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil

își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar Legea nr.

10/2001 instituie o prezumție irefragrabilă de preluare abuzivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a statuat că reclamanta se afla în posesia titlului originar

de proprietate, titlu ce i-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și

nerevocabil prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către

stat, motiv pentru care se impune recunoașterea existenței valabile și

neîntrerupte a dreptului de proprietate al reclamantei.

Acțiunea în

revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001

și, mai mult decât atât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

imobilele nu mai erau în patrimoniul statului, motiv pentru care procedura

specială nu se impunea.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, reclamanta

a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor

imobile de la alte persoane juridice decât statul. În fața instanței de

judecată, atât reclamanta cât și pârâtele au pretins că dețin câte un titlu

asupra imobilelor în litigiu. Reclamanta nu a specificat ce act juridic

reprezintă titlul sau de proprietate, dar s-a prevalat de anexele la decretul

nr. 92/1950, în care, la poziția 88, figurează autorul său, N.N.

Atât în doctrină cât

și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele

părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu

constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre

acestea este mai caracterizat.

Reclamanta pretinde

că titlul ei de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de

titlul ei, cel al pârâtelor provine de la un neproprietar.

Această susținere nu

poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu

este un drept consolidat și nici nu este actual.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el

însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtelor este mai puțin

caracterizat în comparație cu cel al reclamantei.

Actul de preluare de

către stat nu a fost niciodată până în prezent atacat de către reclamantă și

nicio autoritate internă nu a invalidat actul de preluare și titlul de proprietate

al statului, dobândit ca urmare a naționalizării.

Prin urmare, atât

timp cât titlul de proprietate al statului nu a fost contestat, iar în cadrul

procedurii de înstrăinare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu au

făcut niciun demers prin care să facă cunoscut că există și alte persoane care

pretind dreptul de proprietate asupra imobilului, la data dobândirii dreptului

de proprietate de către pârâte, Statul Român beneficia de aparențe mai

puternice că are calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este

important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă

existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este

suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data

dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai

puternice că îndeplinește această calitate.

Reclamanta nu deține

un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului ei ca

efect al naționalizării, iar dreptul de proprietate al autorului nu a fost

consolidat prin niciun demers ulterior, de natură a aduce bunul în patrimoniul

proprietarului inițial sau de a constata caracterul abuziv al preluării.

Este adevărat că prin

Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr.

92/1950 sunt considerate ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu

pot fi opuse pârâtelor, deoarece actele juridice de dobândire a dreptului de

proprietate asupra imobilelor în litigiu nu au fost desființate.

De altfel, prin

Decizia pronunțată în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M.

Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului "specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a

mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Decizia dată de

instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,

deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de

titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și terții

dobânditori ai imobilelor.

Astfel, Înalta Curte

a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete

ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană

și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenție sau principiului securității

juridice.

Prin decizia

amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este

posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul

protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

Soluția se regăsește

și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au

fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autoritățile

române.

Astfel, în ceea ce

privește noțiunea de "bun", Curtea europeană a decis că poate

cuprinde atât "bunurile existente" cât și valori patrimoniale,

respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel

puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor

ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată,

bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești

definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de

proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva

României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005,

cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva

României hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009,

parag. 23, etc).

În schimb, Curtea

europeană a statuat că nu vor fi considerate "bunuri", în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra

Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13

decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și

Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din

14 decembrie 2006, parag. 29, etc).

Jurisprudența Curții

europene, extrem de nuanțată, a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată,

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză

pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos

că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de

stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143).

Prin urmare,

reclamanta nu deține niciun bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeană.

Pârâtele, în schimb,

dețin un bun și se bucură de toate garanțiile oferite de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost

anulat de vreo autoritate competentă și le conferă un drept de proprietate

actual, nerevocabil și neafectat de vreun termen sau condiție.

În decizia pronunțată

în interesul legii a fost analizat și "dreptul la un tribunal",

garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, drept pretins de reclamantă a fi încălcat. Invocând

jurisprudența Curții Europene, Înalta Curte a subliniat că acest drept nu este unul

absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în

această materie de o anumită marjă de apreciere.

În consecință, a

statuat instanța supremă, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea

acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în

instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Greșită este și

susținerea recurentei în sensul că adoptarea legislației cu caracter reparator

după ratificarea Convenției europene face ca în patrimoniul foștilor

proprietari să se nască un nou drept de proprietate, cu aceeași fizionomie și

regim juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmări a

fostului drept de proprietate.

Astfel, adoptarea

Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o reactivare a vechiului drept de proprietate

al foștilor proprietari sau al moștenitorilor acestora, ci pur și simplu o

măsură adoptată în vederea acordării de măsuri reparatorii persoanelor care au

fost deposedate de bunurile mobile, ca efect al preluării lor de către stat.

Restituirea în natură

este doar o măsură reparatorie, care nu se poate acorda decât în condițiile

strict reglementate de lege, iar dreptul de proprietate nu este reactivat, ci

este dobândit doar după ce decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare

a fost supusă formalităților de publicitate imobiliară (în acest sens, a se

vedea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată).

Singura prevedere din

cuprinsul Legii nr. 10/2001, care recunoștea cu caracter retroactiv vechiul

drept de proprietate al fostului proprietar a fost aceea cuprinsă în art. 2

alin. (2), dar a fost abrogată prin Legea nr. 1 din 2009. Trebuie menționat,

însă, că și această dispoziție supunea exercitarea dreptului de proprietate

condiției parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială.

Cu privire la acest

aspect trebuie subliniat că nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, așa cum s-a arătat, nu recunoaște dreptul de a dobândi o proprietate

pierdută înainte de ratificarea Convenției.

Față de cele mai sus

expuse, recursul reclamantei va fi privit ca nefondat și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

Cât privește cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâte, aceasta va fi

respinsă, având în vedere că niciuna nu a făcut prin înscrisuri dovada

cheltuielilor ocazionate de judecata în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva Deciziei nr. 11 l/A

din 9 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Respinge cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN