ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, la data de 16 august 2007, reclamanta S.S.C. a chemat în judecată pârâții Municipiul Câmpulung, prin primar și SC I. Câmpulung-Muscel pentru a fi obligați să-i respecte dreptul de proprietate asupra imobilelor situate pe raza acestei localități, în strada M., respectiv K. După un prim ciclu procesual, în care soluția anulării cererii de chemare în judecată, ca nesemnată, a fost casată, Tribunalul Argeș, prin Sentința civilă nr. 16 din 27 ianuarie 2010, a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că imobilele ce fac obiectul cauzei sunt supuse regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001, republicată, ce presupune o procedură specială și obligatorie de restituire.

Ca urmare a acestei proceduri speciale, reclamanta nu poate revendica dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 122/A din 18 octombrie 2010, a admis apelul declarat de cesionara T.E., prin mandatar T.P., a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Instanța de apel a reținut că este greșită constatarea inadmisibilității acțiunii, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la justiție și la Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

Prin Decizia nr. 6324 din 22 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de pârâtele SC V.P. SRL și continuat de SC B.C.P. SA și SC R. SRL. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de recurs a constatat că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că există contradicție între considerente, respectiv, din unele rezultă că apelul "se apreciază ca nefondat", iar din altele faptul că este fondat. Instanța de recurs a mai reținut că acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 16 august 2007, iar reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, restituirea imobilelor în proprietate, fără ca anterior să fie exercitat vreun alt demers în acest sens.

Problema de drept dedusă judecății a fost tranșată în mod nelegal, dându-se o interpretare eronată dispozițiilor legale incidente raportului juridic pendinte, în funcție de particularitățile speței, fără a se analiza corect fondul pretențiilor deduse judecății în raport de dezlegarea dată prin recursul în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii pentru toate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință a legii, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de către stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Este cert, că intimata-reclamantă în cauză nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în baza căreia putea obține măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ceea ce includea și posibilitatea restituirii în natură a acestora, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă.

Problema dacă adevăratul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea acestei legi speciale de reparație și prevederile dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, îndelung controversată în practica instanțelor, a fost lămurită prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, obligatorie de la această dată, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește incidența Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de recurs a reținut că trebuie ținut seama de faptul că norma convențională cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Instanța de apel nu a analizat pretențiile reclamantei în raport de asemenea aspecte, ci s-a limitat să desființeze sentința apelată și să trimită cauza spre rejudecare, apreciind că nu s-a soluționat fondul litigiului. Reinvestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr. 111/A din 9 decembrie 2011 a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Argeș. Curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 33/2008, instanța supremă a rezolvat o primă problemă de principiu, și anume, aceea a existenței unui drept de opțiune între legea specială și dreptul comun. Făcând referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că reclamanta nu are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece nu a parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale, deoarece termenul instituit pentru formularea notificării are drept scop asigurarea securității raporturilor juridice și siguranța circuitului civil, fapt consacrat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. De asemenea, legea specială nu restrânge accesul la justiție, deoarece prevede posibilitățile persoanei îndreptățite de a ataca în instanță actele emise de unitățile deținătoare sau de a cere direct în instanță măsuri reparatorii, în situația în care acestea nu răspund la notificare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece titlul de proprietate al reclamantei este cel preferabil, pentru că este mai bine conturat, mai vechi și îndeplinește toate condițiile unui titlu autentic, în condițiile în care titlul pârâtelor emană de la un non dominus. Reclamanta a păstrat calitatea de proprietar al imobilului, chiar și după preluarea efectuată în baza Decretului nr. 92/1950, deoarece art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar Legea nr. 10/2001 instituie o prezumție irefragrabilă de preluare abuzivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că reclamanta se afla în posesia titlului originar de proprietate, titlu ce i-a fost reconfirmat cu efect retroactiv și nerevocabil prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, motiv pentru care se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate al reclamantei. Acțiunea în revendicare este independentă de procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 și, mai mult decât atât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilele nu mai erau în patrimoniul statului, motiv pentru care procedura specială nu se impunea. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În cauză, reclamanta a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane juridice decât statul. În fața instanței de judecată, atât reclamanta cât și pârâtele au pretins că dețin câte un titlu asupra imobilelor în litigiu. Reclamanta nu a specificat ce act juridic reprezintă titlul sau de proprietate, dar s-a prevalat de anexele la decretul nr. 92/1950, în care, la poziția 88, figurează autorul său, N.N. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Reclamanta pretinde că titlul ei de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul ei, cel al pârâtelor provine de la un neproprietar. Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamantei nu este un drept consolidat și nici nu este actual. Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtelor este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantei. Actul de preluare de către stat nu a fost niciodată până în prezent atacat de către reclamantă și nicio autoritate internă nu a invalidat actul de preluare și titlul de proprietate al statului, dobândit ca urmare a naționalizării.

Prin urmare, atât timp cât titlul de proprietate al statului nu a fost contestat, iar în cadrul procedurii de înstrăinare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu au făcut niciun demers prin care să facă cunoscut că există și alte persoane care pretind dreptul de proprietate asupra imobilului, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâte, Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar. Or, acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele părți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Reclamanta nu deține un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului ei ca efect al naționalizării, iar dreptul de proprietate al autorului nu a fost consolidat prin niciun demers ulterior, de natură a aduce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau de a constata caracterul abuziv al preluării. Este adevărat că prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu pot fi opuse pârâtelor, deoarece actele juridice de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu nu au fost desființate. De altfel, prin Decizia pronunțată în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of.

nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și terții dobânditori ai imobilelor. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenție sau principiului securității juridice. Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

Soluția se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autoritățile române. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât "bunurile existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009, parag.

23, etc). În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate "bunuri", în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006, parag.

29, etc). Jurisprudența Curții europene, extrem de nuanțată, a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, parag. 143). Prin urmare, reclamanta nu deține niciun bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeană.

Pârâtele, în schimb, dețin un bun și se bucură de toate garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece titlul lor de proprietate nu a fost anulat de vreo autoritate competentă și le conferă un drept de proprietate actual, nerevocabil și neafectat de vreun termen sau condiție. În decizia pronunțată în interesul legii a fost analizat și "dreptul la un tribunal", garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, drept pretins de reclamantă a fi încălcat. Invocând jurisprudența Curții Europene, Înalta Curte a subliniat că acest drept nu este unul absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În consecință, a statuat instanța supremă, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină. Greșită este și susținerea recurentei în sensul că adoptarea legislației cu caracter reparator după ratificarea Convenției europene face ca în patrimoniul foștilor proprietari să se nască un nou drept de proprietate, cu aceeași fizionomie și regim juridic, care nu poate avea decât semnificația unei reconfirmări a fostului drept de proprietate.

Astfel, adoptarea Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o reactivare a vechiului drept de proprietate al foștilor proprietari sau al moștenitorilor acestora, ci pur și simplu o măsură adoptată în vederea acordării de măsuri reparatorii persoanelor care au fost deposedate de bunurile mobile, ca efect al preluării lor de către stat. Restituirea în natură este doar o măsură reparatorie, care nu se poate acorda decât în condițiile strict reglementate de lege, iar dreptul de proprietate nu este reactivat, ci este dobândit doar după ce decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare a fost supusă formalităților de publicitate imobiliară (în acest sens, a se vedea art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată).

Singura prevedere din cuprinsul Legii nr. 10/2001, care recunoștea cu caracter retroactiv vechiul drept de proprietate al fostului proprietar a fost aceea cuprinsă în art. 2 alin. (2), dar a fost abrogată prin Legea nr. 1 din 2009. Trebuie menționat, însă, că și această dispoziție supunea exercitarea dreptului de proprietate condiției parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, așa cum s-a arătat, nu recunoaște dreptul de a dobândi o proprietate pierdută înainte de ratificarea Convenției. Față de cele mai sus expuse, recursul reclamantei va fi privit ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va fi respins ca atare. Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâte, aceasta va fi respinsă, având în vedere că niciuna nu a făcut prin înscrisuri dovada cheltuielilor ocazionate de judecata în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.E. împotriva Deciziei nr. 11 l/A din 9 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN