ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6100/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamanta E.H. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, suspendarea „Notificării” nr. NLD/8808 din 4 noiembrie 2010, „Notificării” nr. NLD/8809 din 4 noiembrie 2010 și a „Notificării” nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011 emise de autoritatea pârâtă. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 7179 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă cererea, astfel cum a fost formulată de reclamanta E.H. SA, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări se Sănătate, în sensul că a fost dispusă suspendarea „Notificării nr. NLD/8808 din 4 noiembrie 2010, a „Notificării” nr. NLD/8809 din 4 noiembrie 2010, precum și a „Notificării” nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a invocat, în cuprinsul cererii de suspendare a executării notificărilor menționate, motive de nelegalitate ce nu pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, instanța limitându-și analiza doar asupra acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative atacate. Prin „Notificarea nr. 8808 din 4 noiembrie 2010” societatea reclamantă a fost înștiințată de autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse de reprezentantul legal, contribuția datorată corespunzător perioadei trimestrului 1 din anul 2010 este în sumă de 16.824.086,89 RON.

Împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 2 mai 2011, prin care a arătat că în mod greșit calculul contribuției s-a făcut doar pe baza declarațiilor depuse de reclamantă privind vânzările potrivit Normelor aplicabile, în vreme ce, eventuala stabilire a vreunei obligații de plată în acest caz se poate face doar pe baza încasărilor, atrăgând atenția în nenumărate ocazii cu privire la faptul că în Normele de aplicare și Precizările ulterioare nu s-a făcut referire la modul de transmitere a informațiilor referitoare la încasările realizate pe trimestrul 1 al anului 2010. De asemenea, prin „Notificarea nr. 8809 din 4 noiembrie 2010 societatea comercială reclamantă a fost înștiințată de autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse de reprezentantul legal, contribuția datorată corespunzător perioadei trimestrului 2/2010 este în sumă de 17.809.828,44 RON.

Împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 2 mai 2011, fiind invocate, în esență, aceleași critici formulate în cadrul contestației la Notificarea nr. 8808. În fine, prin „Notificarea nr. 8328/2011 societatea reclamantă a fost înștiințată de autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse de reprezentantul legal, contribuția datorată corespunzător perioadei trimestrului 3/2010 este în sumă de 181.152.246,15 RON.

Și împotriva acestei notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea publică pârâtă în data de 15 noiembrie 2011. Instanța de fond a reținut că autoritatea publică pârâtă nu a soluționat până în prezent contestațiile la notificările menționate, fiind depășit termenul de soluționare de 15 zile de la data înregistrării acestora, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 alin. (3) din Normele privind organizarea evidenței pe plătitor, declararea, constatarea și controlul contribuției prevăzute la art. 363 1 alin. (1) și 2 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, soluționarea contestațiilor și încasarea contribuțiilor pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate, aprobate prin Ordinul comun nr. 928/561 din 15 iunie 2010, al ministrului Sănătății și al președintelui CNAS, publicat în M. Of.

al României, Partea I, nr. 429/2010. Această situație nu a fost contestată de intimata-pârâtă, care, mai mult, prin întâmpinarea formulată, menționează că urmează să fie analizată contestația și cererea rectificativă a reclamantei, în raport de noua documentație, de către comisia constituită la nivelul CNAS prin Ordinul președintelui CNAS nr. 740 din 30 septembrie 2010. Nesoluționarea contestației în termenul expres stabilit în Normele menționate, a reținut instanța de fond că poate conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă nu a respectat principiul operativității, ca unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitățile organelor administrației publice, care obligă orice structură administrativă ca în scopul realizării interesului general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, fie fizice sau juridice, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

Mai mult, prin nesoluționarea contestației într-un interval destul de mare, nerezonabil, peste termenul de 15 zile de la data înregistrării, reprezintă și o încălcare a dreptului fundamental la o bună administrare de care se bucură recurenta-reclamantă în virtutea art. 41.1. din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată a Tratatului U.E., recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă. Prin urmare, a constatat instanța că împrejurarea privind nesoluționarea contestației-plângerii administrative, în termenul prevăzut de dispozițiile legale, reprezintă un argument solid în ceea ce privește îndeplinirea condiției referitoare la cazul bine justificat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța că este implicită și îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă, cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, astfel cum această noțiune este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau unui serviciu public". Curtea a apreciat că situația de incertitudine determinată de neluarea în considerare a susținerilor reclamantei și nesoluționarea plângerilor prealabile o lungă perioadă de timp, care ar putea fi urmată de executarea silită sau de neexecutarea de bună voie a celor dispuse prin Notificarea nr. NDL/8809 din 4 noiembrie 2009, conduce la prejudicierea reclamantei prin pierderea dreptului la decontarea cuvenită din fondul național unic de asigurări de sănătate a contravalorii medicamentelor comercializate în cadrul programelor naționale de sănătate, conform art. 365 alin. (1 2 ) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a fost completată prin O.U.G.

nr. 104/2009, cu consecințe negative asupra activității acesteia. În concluzie, Curtea a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, respectiv „cazul bine justificat" și „prevenirea unei pagube iminente". 3. Recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Recurenta a criticat soluția dată de instanța de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod greșit a reținut instanța că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Recurenta a susținut că în dovedirea cazului bine justificat nu se pot aduce argumente care vizează o eventuală ilegalitate a actului administrativ atacat.

S-a precizat că criteriile care pot fi avute în vedere în identificarea cazului bine justificat sunt, în opinia recurentei, natura propriu-zisă a măsurii dispuse de autoritatea publică sau posibilele efecte asupra unor raporturi juridice conexe. Recurenta a precizat pe larg cadrul normativ existent cu privire la taxa solicitată, susținând că procentul contribuției se determină potrivit anexei nr. 14 la Legea nr. 95/2006, din totalul de venituri obținute trimestrial, în funcție de volumul vânzărilor de medicamente incluse în programele naționale de sănătate, de medicamente de care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate și de medicamente de care beneficiază asigurații în tratamentul spitalicesc.

Valoarea contribuției trimestriale se determină prin aplicarea procentului de contribuție stabilit între 5% și 11% asupra totalului de venituri obținute trimestrial, după deducerea TVA. Recurenta a arătat că prin introducerea acestei grile progresive s-a urmărit ca efortul depus de companiile producătoare, pentru plata sumelor în cauză, să fie direct proporțional cu veniturile pe care le realizează în România. Astfel, contribuția datorată se calcula, subliniază recurenta, la suma încasată pentru vânzările realizate în trimestrul respectiv. Procentul de contribuție se aplica la valoarea încasărilor trimestriale, iar obligativitatea de declarare, respectiv de virare a contribuției este identică pentru toți deținătorii de autorizație de punere pe piață și/sau de comercializare a medicamentelor.

S-a arătat că nedepunerea declarațiilor de către reclamantă privind volumul încasărilor nu poate fi reținută ca o culpă a recurentei-pârâte, întrucât instituția recurentă, în baza datelor depuse de reclamantă, a comunicat reclamantei doar o sumă estimativă privind volumul vânzărilor aferente trimestrului II 2010, conform declarației date de aceasta, precum și în considerarea faptului că medicamentele au fost decontate integral din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate prin casele de asigurări de sănătate, rezultând că sumele au fost încasate pentru medicamentele de care au beneficiat asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Recurenta a subliniat că nu este întrunită condiția cazului bine justificat în cazul dedus judecății, întrucât Casa Națională de Asigurări de Sănătate a depus toate diligențele în vederea asigurării unor date corecte, care să poată stea la baza calculării valorii vânzărilor individuale trimestriale de medicamente ale fiecărui plătitor de contribuție, suportate din Fondul Național Unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății. S-a arătat că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât nu s-a făcut dovada că prin măsura dispusă s-a creat o perturbare previzibilă gravă a funcționării activității la nivelul societății reclamantei. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. În cauza de față dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Dispozițiile mai sus citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei. Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că instanța de fond, sesizată cu cererea de anulare a actului ce face acum obiectul cererii de suspendare, a admis în parte cererea reclamantei, iar Înalta Curte reține că această situație este de natură a argumenta cazul bine justificat, motiv pentru care critica recurentei nu poate fi primită de instanța de control judiciar.

Înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării. Or, prin sentința recurată, instanța a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut că sunt dovedite aspecte ale cazului bine justificat și a iminenței unei pagube în raport cu natura măsurii dispuse de autoritatea publică.

Față de circumstanțele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de față, Înalta Curte reține că acestea se circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Înalta Curte a constatat că și condiția pagubei iminente este îndeplinită în cauză, întrucât așa cum rezultă din înscrisurile prezentate de societate, prin executarea actului atacat s-ar destabiliza situația financiară a societății. Pentru toate aceste considerente, nefiind motive de casare sau modificare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinței nr. 7179 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie 2013. Procesat de GGC - LM