ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6100/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6100/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București reclamanta E.H. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta Casa

Națională de Asigurări de Sănătate, suspendarea „Notificării” nr. NLD/8808 din

4 noiembrie 2010, „Notificării” nr. NLD/8809 din 4 noiembrie 2010 și a

„Notificării” nr. NLD 8328 din 15 noiembrie 2011 emise de autoritatea pârâtă.

instanței de fond

A. Prin Sentința nr.

7179 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București a fost admisă cererea,

astfel cum a fost formulată de reclamanta E.H. SA, în contradictoriu cu pârâta

Casa Națională de Asigurări se Sănătate, în sensul că a fost dispusă

suspendarea „Notificării nr. NLD/8808 din 4 noiembrie 2010, a „Notificării” nr.

NLD/8809 din 4 noiembrie 2010, precum și a „Notificării” nr. NLD 8328 din 15

noiembrie 2011, în condițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că reclamanta a invocat, în cuprinsul cererii de

suspendare a executării notificărilor menționate, motive de nelegalitate ce nu

pot fi analizate în cadrul cererii de suspendare, instanța limitându-și analiza

doar asupra acelor împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative

atacate.

Prin „Notificarea nr.

8808 din 4 noiembrie 2010” societatea reclamantă a fost înștiințată de

autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse de reprezentantul

legal, contribuția datorată corespunzător perioadei trimestrului 1 din anul

2010 este în sumă de 16.824.086,89 RON.

Împotriva acestei

notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea

publică pârâtă în data de 2 mai 2011, prin care a arătat că în mod greșit

calculul contribuției s-a făcut doar pe baza declarațiilor depuse de reclamantă

privind vânzările potrivit Normelor aplicabile, în vreme ce, eventuala

stabilire a vreunei obligații de plată în acest caz se poate face doar pe baza

încasărilor, atrăgând atenția în nenumărate ocazii cu privire la faptul că în

Normele de aplicare și Precizările ulterioare nu s-a făcut referire la modul de

transmitere a informațiilor referitoare la încasările realizate pe trimestrul 1

al anului 2010.

De asemenea, prin

„Notificarea nr. 8809 din 4 noiembrie 2010 societatea comercială reclamantă a

fost înștiințată de autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse

de reprezentantul legal, contribuția datorată corespunzător perioadei

trimestrului 2/2010 este în sumă de 17.809.828,44 RON.

Împotriva acestei

notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea

publică pârâtă în data de 2 mai 2011, fiind invocate, în esență, aceleași

critici formulate în cadrul contestației la Notificarea nr. 8808.

În fine, prin

„Notificarea nr. 8328/2011 societatea reclamantă a fost înștiințată de

autoritatea publică pârâtă că în baza declarațiilor depuse de reprezentantul

legal, contribuția datorată corespunzător perioadei trimestrului 3/2010 este în

sumă de 181.152.246,15 RON.

Și împotriva acestei

notificări reclamanta a formulat contestație înregistrată la autoritatea

publică pârâtă în data de 15 noiembrie 2011.

Instanța de fond a

reținut că autoritatea publică pârâtă nu a soluționat până în prezent

contestațiile la notificările menționate, fiind depășit termenul de soluționare

de 15 zile de la data înregistrării acestora, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 9 alin. (3) din Normele privind organizarea evidenței pe plătitor,

declararea, constatarea și controlul contribuției prevăzute la art. 363

1

alin. (1) și 2 din Legea nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătății, cu

modificările și completările ulterioare, soluționarea contestațiilor și

încasarea contribuțiilor pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate,

aprobate prin Ordinul comun nr. 928/561 din 15 iunie 2010, al ministrului

Sănătății și al președintelui CNAS, publicat în M. Of. al României, Partea I,

nr. 429/2010.

Această situație nu a

fost contestată de intimata-pârâtă, care, mai mult, prin întâmpinarea

formulată, menționează că urmează să fie analizată contestația și cererea

rectificativă a reclamantei, în raport de noua documentație, de către comisia

constituită la nivelul CNAS prin Ordinul președintelui CNAS nr. 740 din 30

septembrie 2010.

Nesoluționarea

contestației în termenul expres stabilit în Normele menționate, a reținut

instanța de fond că poate conduce la concluzia că autoritatea publică pârâtă nu

a respectat principiul operativității, ca unul dintre principiile care trebuie

să guverneze activitățile organelor administrației publice, care obligă orice

structură administrativă ca în scopul realizării interesului general, dar și a

drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, fie fizice sau juridice,

să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

Mai mult, prin

nesoluționarea contestației într-un interval destul de mare, nerezonabil, peste

termenul de 15 zile de la data înregistrării, reprezintă și o încălcare a

dreptului fundamental la o bună administrare de care se bucură

recurenta-reclamantă în virtutea art. 41.1. din Carta drepturilor fundamentale

a Uniunii Europene, urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării

în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care prin art. 6 Titlul I din versiunea

consolidată a Tratatului U.E., recunoaște drepturile, libertățile și

principiile prevăzute în Cartă.

Prin urmare, a

constatat instanța că împrejurarea privind nesoluționarea

contestației-plângerii administrative, în termenul prevăzut de dispozițiile

legale, reprezintă un argument solid în ceea ce privește îndeplinirea condiției

referitoare la cazul bine justificat, astfel cum acesta a fost definit în art.

2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

A reținut instanța că

este implicită și îndeplinirea condiției referitoare la paguba iminentă, cea

de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării

unui act administrativ, astfel cum această noțiune este definită în art. 2 lit.

ș) din Legea nr. 554/2004, ca fiind „prejudiciul material viitor și previzibil

sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau unui serviciu public".

Curtea a apreciat că

situația de incertitudine determinată de neluarea în considerare a susținerilor

reclamantei și nesoluționarea plângerilor prealabile o lungă perioadă de timp,

care ar putea fi urmată de executarea silită sau de neexecutarea de bună voie a

celor dispuse prin Notificarea nr. NDL/8809 din 4 noiembrie 2009, conduce la

prejudicierea reclamantei prin pierderea dreptului la decontarea cuvenită din

fondul național unic de asigurări de sănătate a contravalorii medicamentelor

comercializate în cadrul programelor naționale de sănătate, conform art. 365

alin. (1

2

) din Legea nr. 95/2006, astfel cum a fost completată prin

O.U.G. nr. 104/2009, cu consecințe negative asupra activității acesteia.

În concluzie, Curtea

a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

respectiv „cazul bine justificat" și „prevenirea unei pagube

iminente".

de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Recurenta a criticat

soluția dată de instanța de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că în mod

greșit a reținut instanța că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a susținut

că în dovedirea cazului bine justificat nu se pot aduce argumente care vizează

o eventuală ilegalitate a actului administrativ atacat.

S-a precizat că

criteriile care pot fi avute în vedere în identificarea cazului bine justificat

sunt, în opinia recurentei, natura propriu-zisă a măsurii dispuse de

autoritatea publică sau posibilele efecte asupra unor raporturi juridice conexe.

Recurenta a precizat

pe larg cadrul normativ existent cu privire la taxa solicitată, susținând că

procentul contribuției se determină potrivit anexei nr. 14 la Legea nr.

95/2006, din totalul de venituri obținute trimestrial, în funcție de volumul vânzărilor

de medicamente incluse în programele naționale de sănătate, de medicamente de

care beneficiază asigurații în tratamentul ambulatoriu, cu sau fără contribuție

personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de

sănătate și de medicamente de care beneficiază asigurații în tratamentul

spitalicesc.

Valoarea contribuției

trimestriale se determină prin aplicarea procentului de contribuție stabilit

între 5% și 11% asupra totalului de venituri obținute trimestrial, după deducerea

TVA.

Recurenta a arătat că

prin introducerea acestei grile progresive s-a urmărit ca efortul depus de

companiile producătoare, pentru plata sumelor în cauză, să fie direct

proporțional cu veniturile pe care le realizează în România.

Astfel, contribuția datorată

se calcula, subliniază recurenta, la suma încasată pentru vânzările realizate

în trimestrul respectiv. Procentul de contribuție se aplica la valoarea

încasărilor trimestriale, iar obligativitatea de declarare, respectiv de virare

a contribuției este identică pentru toți deținătorii de autorizație de punere

pe piață și/sau de comercializare a medicamentelor.

S-a arătat că

nedepunerea declarațiilor de către reclamantă privind volumul încasărilor nu

poate fi reținută ca o culpă a recurentei-pârâte, întrucât instituția

recurentă, în baza datelor depuse de reclamantă, a comunicat reclamantei doar o

sumă estimativă privind volumul vânzărilor aferente trimestrului II 2010,

conform declarației date de aceasta, precum și în considerarea faptului că

medicamentele au fost decontate integral din bugetul Fondului național unic de

asigurări sociale de sănătate prin casele de asigurări de sănătate, rezultând

că sumele au fost încasate pentru medicamentele de care au beneficiat

asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Recurenta a subliniat

că nu este întrunită condiția cazului bine justificat în cazul dedus judecății,

întrucât Casa Națională de Asigurări de Sănătate a depus toate diligențele în

vederea asigurării unor date corecte, care să poată stea la baza calculării

valorii vânzărilor individuale trimestriale de medicamente ale fiecărui

plătitor de contribuție, suportate din Fondul Național Unic de asigurări

sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății.

S-a arătat că nici

condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât nu s-a făcut dovada că

prin măsura dispusă s-a creat o perturbare previzibilă gravă a funcționării

activității la nivelul societății reclamantei.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de

suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14

și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din

actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de

anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut

faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la

rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că

acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate

fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și

condițiile prevăzute de lege.

În cauza de față

dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 14 din Legea

contenciosului administrativ, în conformitate cu care în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Dispozițiile mai sus

citate prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art.

14 alin. (1), întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se

vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că instanța de fond, sesizată

cu cererea de anulare a actului ce face acum obiectul cererii de suspendare, a

admis în parte cererea reclamantei, iar Înalta Curte reține că această situație

este de natură a argumenta cazul bine justificat, motiv pentru care critica

recurentei nu poate fi primită de instanța de control judiciar.

Înalta Curte a

constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor

până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului,

consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul

Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Din acest punct de

vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de

Miniștri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței

de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a

drepturilor și intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui

risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a

prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o

analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de

drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii

suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă

iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.

Or, prin sentința

recurată, instanța a făcut o analiză teoretică a premiselor suspendării

executării actului administrativ și a reținut că sunt dovedite aspecte ale

cazului bine justificat și a iminenței unei pagube în raport cu natura măsurii

dispuse de autoritatea publică.

Față de

circumstanțele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de față,

Înalta Curte reține că acestea se circumscriu dispozițiilor prevăzute de art. 2

lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură a crea o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ.

Înalta Curte a

constatat că și condiția pagubei iminente este îndeplinită în cauză, întrucât

așa cum rezultă din înscrisurile prezentate de societate, prin executarea

actului atacat s-ar destabiliza situația financiară a societății.

Pentru toate aceste

considerente, nefiind motive de casare sau modificare a sentinței atacate, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva Sentinței nr.

7179 din 18 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 septembrie 2013.

Procesat de GGC - LM