ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 589/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 589/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

contestației în anulare de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală

nr. 3513 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 2824/40/2007, au fost admise recursurile

declarate de Parchetul de lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov și de inculpații C.C., C.L.C.

și A.I. împotriva Deciziei penale nr. 6/AP din 25 ianuarie 2012 a Curții de

Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

A

fost casată, în parte, decizia penală atacată și, în rejudecare:

I.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare și pedeapsa

complementară a dreptului de a alege și de a fi ales în autoritățile publice

sau în funcții elective publice pe o durată de 2 ani, aplicată inculpatului C.C.

în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor, după cum

urmează:

-

3 ani închisoare și pedeapsa complementară a dreptului de a alege și de a fi

ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice pe o durată de 2

ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

-

2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de

fals în declarații prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art.

292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu referire la

art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (faptele din 2004 și 2005);

-

2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de

fals în declarații prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art.

292 C. pen. (faptele 2006 și 2007).

În

baza art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.,

s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art.

292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 12 lit.

a) din Legea nr. 78/2000, pentru fapta din anul 2004.

În

baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.,

s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În

baza art. 23 lit. a) și c din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e)

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat

inculpatul C.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În

baza art. 33 lit. a) și 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele de 3

ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 23 lit. a) și c)

din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 28 din Legea nr.

176/2010 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 17 lit. e) din Legea nr.

78/2000, cu referire la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (fapta din 2005)

și 2 pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de

fals în declarații prevăzute de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art.

292 C. pen. (faptele 2006 și 2007), aplicate inculpatului C.C., urmând ca

acesta să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.

II.

În baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.L.C.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În

baza art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din

Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat

inculpatul C.L.C. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Au

fost înlăturate dispozițiile art. 86

1

, art. 86

2

, art. 86

3

și art. 86

4

C. pen. și art. 71 alin. (5) C. pen. pentru inculpații C.C.

și C.L.C.

S-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 71, 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit.

b) C. pen.

III.

În baza art. ll pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., s-a constatat încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A.I.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 12 lit.

a) din Legea nr. 78/2000.

În

baza art. 23 lit. a) și c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit.

e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost

condamnat inculpatul A.I. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

Au

fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

Onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții intimați inculpați, până la

prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 75 lei, s-a dispus a se plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Împotriva

acestei decizii, au formulat contestație în anulare contestatorii C.C. și C.L.C.,

aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, la data de 2 noiembrie 2012.

Examinând

contestația în anulare formulată de contestatori, sub aspectul admisibilității

în principiu, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru

considerentele ce vor urma.

Contestația

în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate

erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități

privind actele de procedură, iar nu un motiv care ar constitui o nulitate pe

fondul cauzei.

Natura

juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că

pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de

retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă

de a controla condițiile în care. a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

În

conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea

în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă

a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea

procesual penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen.,

precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac

exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Art.

386 C. proc. pen. prevede cazurile în care se poate face contestație în anulare,

însă numai împotriva hotărârilor penale definitive, contestația în anulare

putând fi exercitată doar în cazurile și în condițiile prevăzute expres și

limitativ de lege.

Prin

urmare, examinarea temeiniciei contestației nu poate avea loc decât ulterior

procedurii admisibilității în principiu.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de

către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b)

când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a

încunoștința instanța despre această împiedicare;

c)

când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a

procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

),

cu privire la care existau probe în dosar;

d)

când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri diferite pentru

aceeași faptă;

e)

când la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de

recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este

obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Așadar,

legiuitorul a prevăzut expres și limitativ cazurile în care o hotărâre

definitivă poate fi atacată prin intermediul contestației în anulare,

instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea

oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au

hotărârile judecătorești definitive.

În

prezenta cauză, se constată că cererea de contestație formulată de

contestatorii condamnați a fost întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. e) C.

proc. pen., invocându-se obligativitatea instanței de recurs de a proceda la

ascultarea inculpaților, în condițiile în care instanțele anterioare au

pronunțat o hotărâre de achitare parțială.

Examinând

admisibilitatea cererii de contestație prin prisma condițiilor prevăzute de art.

391 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinită una

dintre cerințele impuse de norma procesual penală, respectiv existența

dovezilor în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, cazul de

contestație fiind invocat în mod formal.

Dovezile

la care textul de lege face trimitere vizează fie existența la dosarul cauzei a

unor înscrisuri pe care instanța a omis a le avea în vedere, omisiune care se

impune a fi înlăturată prin intermediul căii extraordinare de atac, fie

depunerea de dovezi noi, ulterior pronunțării instanței de recurs, care să susțină

temeiul de drept invocat.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale

definitive se poate face contestație în anulare când, la judecarea recursului

sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a

fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

Or,

în cauză, instanța de recurs a dat eficiență acestor dispoziții legale, în

condițiile în care, la termenul de judecată din 24 septembrie 2012, inculpații

(actualmente contestatori), în prezența apărătorilor aleși, întrebați fiind de

către instanță dacă solicită a fi ascultați, au arătat că se prevalează de

dreptul la tăcere.

Prin

urmare, cum inculpații s-au prevalat de dreptul la tăcere, obligația de

ascultare de către instanța de recurs a încetat să mai existe.

Este

unanim acceptat în literatura de specialitate și în practica judiciară că

dreptul la tăcere reprezintă un drept absolut al inculpatului, care

funcționează pe toată durata procesului penal, fără ca această atitudine

procesuală să influențeze în mod negativ decizia instanței de judecată.

Dreptul

inculpatului de „a rămâne în tăcere

”

, de a nu face

nicio declarație în raport cu acuzațiile reținute în sarcina sa, nu este

incompatibil cu dreptul la apărare și nici cu dreptul său la un proces

echitabil, ci dimpotrivă, acesta este un drept pe care inculpatul poate sau nu

să îl exercite, iar instanța este obligată să îl respecte.

În

ceea ce privește cazul de contestație prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc.

pen. (când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a

procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f)-i

1

),

cu privire la care existau probe în dosar), Înalta Curte constată că acesta a

fost invocat cu depășirea termenului prevăzut de art. 388 C. proc. pen., ceea

ce atrage inadmisibilitatea contestației în anulare.

Obligativitatea

introducerii și menționării tuturor cazurilor de contestație în termenul de 10

zile prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen. rezultă din analiza în

ansamblu a normei de procedură penală, legiuitorul stabilind termene diferite,

în raport cu calitatea celui care declară calea extraordinară de atac (10 zile

de la începerea executării, pentru persoana împotriva căreia se face

executarea; 30 de zile de la data pronunțării hotărârii a cărei anulare se

cere, când contestația este formulată de celelalte părți; oricând, pentru cazul

de contestație prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen.).

Acceptarea

curgerii unor termene paralele pentru cazurile de contestație prevăzute de art.

386 lit. a)-c) și e) C. proc. pen., atunci când acestea sunt invocate de

persoana împotriva căreia se face executarea, ar echivala cu înfrângerea

voinței legiuitorului, care a stabilit un termen imperativ.

Pe

cale de consecință, cum pentru primul caz de contestație (art. 386 lit. e) C.

proc. pen.) nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 391 alin.

(2) C. proc. pen., iar cel de-al doilea caz de contestație (art. 386 lit. c) C.

proc. pen.) a fost invocat tardiv, calea extraordinară de atac devine

inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare, conform dispozițiilor art. 385

15

pct. l lit. a) C. proc. pen.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligați contestatorii la plata

sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge,

ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii C.C. și C.L.C.

împotriva Deciziei penale nr. 3513 din 31 octombrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 2824/40/2007.

Obligă

contestatorii la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 februarie 2013.