ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 195/2014

Asupra recursului de față,

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 436 din 20 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Galați în Dosarul nr. 936/121/2011, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului P.E.V. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. b

1

) și alin. (3) teza a II-a C. pen., întrucât fapta nu există. De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., întrucât fapta nu există. S-a constatat că în cauză nu au fost formulate pretenții civile.

În

baza art. 189 C. proc. pen., s-a dispus ca onorariul traducătorului interpret autorizat, în sumă de 1.510,20 RON, să fie avansat din fondul Ministerului Justiției, iar în temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 192 alin. (4) C. proc. pen., a fost obligat fiecare dintre reprezentanții legali ai victimei, S.M. și R.M., la plata către stat a câte 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul cu nr. 657/P/2009 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și înregistrat la Tribunalul Galați sub nr. 936/121/2011, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului P.E.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și incest, prevăzute și pedepsite de dispozițiile art. 197 alin. (1) și 2 lit. b

1

) și alin. (3) teza a II-a C. pen., respectiv de dispozițiile art. 203 C. pen.

S-a reținut, în esență prin actul de sesizare, faptul că inculpatul a întreținut relații sexuale cu victima S.A.M. (rudă în linie directă, nepoată de frate), minoră cu vârsta sub 15 ani, profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, faptă care a avut ca urmare sinuciderea victimei. Pe parcursul urmăririi penale s-au efectuat acte de cercetare specifice care s-au concretizat în următoarele mijloace materiale de probă: sesizarea reprezentanților legali ai victimei, numiții S.M. și R.M., redactată și înregistrată în februarie 2009, declarațiile acestora, declarațiile martorilor S.C., P.E., G.I.C., S.N., C.O.A., C.A. și P.P.R., raportul de constatare tehnico-științifică din 28 septembrie 2009 asupra comportamentului simulat al inculpatului P.E.V. și al martorei P.E., copiile xeroxate ale unor documente întocmite de organele de poliție din Viena cu ocazia cercetărilor efectuate în privința sinuciderii victimei, precum și traducerile acestora (copii ale unor file din jurnalul victimei, încheierea-raport întocmită de Comandamentul Regional de Poliție N., Oficiul Criminalistic Viena asupra evenimentului din 11 noiembrie 2008, când victima a fost descoperită, scrisoarea medicală vizând intoxicația cu medicamente a victimei din octombrie 2008), raportul de expertiză grafoscopică din 18 septembrie 2009 întocmit de I.P.J. Galați, prin care se concluzionează că scrisul de pe biletul de adio în litigiu a fost executat de victima în cauză, declarațiile inculpatului.

Inculpatului i-a fost prezentat materialul de urmărire penală la data de 27 decembrie 2010, așa cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarul de urmărire penală.

A constatat prima instanță că, prin actul de inculpare s-a reținut, ca și situație de fapt, că în anul 1991 numiții S.M. și R.M. (soți) au părăsit teritoriul României și s-au stabilit în Austria, unde locuiesc în continuare, în prezent fiind însă divorțați. Din căsătoria acestora au rezultat doi copii, S.C. și S.A.M. Înainte de plecarea acestora în Austria, mama lui S.M., numita P.E., s-a oferit să o ia pe S.A.M., fiica acestora, în vârstă de 11 luni la acea dată, pentru a o crește și educa. S-a precizat că P.E., martoră în prezenta cauză, este și mama inculpatului P.E.V., acesta din urmă fiind frate vitreg cu S.M.

Datorită anumitor împrejurări cu caracter personal, părinții minorei au fost de acord cu acest lucru, iar minora S.A.M. a locuit, împreună cu martora P.E., într-un apartament de 3 camere situat în municipiul Galați. Împreună cu acestea, în același apartament au mai locuit soțul martorei, numitul P.V., precum și copiii acestora, P.I., P.M.I., P.J. și P.E.V., inculpatul din prezenta cauză.

În

anul 1992, R.M. a revenit în România, ocazie cu care a intenționat să-și ia fiica în Austria, dar la insistențele martorei P.E. ca minora să rămână în continuare la ea, aceasta a fost din nou de acord cu această situație.

În

anul 1995, S.M. și R.M. au trimis martorei P.E. o sumă de bani, cu ajutorul căreia martora a achiziționat un imobil situat în comuna S., județul Galați, motivat de faptul că apartamentul în care locuiau devenise neîncăpător. După decesul soțului său și după căsătoria fiicelor sale, martora P.E. s-a mutat în imobilul din comuna S., împreună cu minora S.A.M. și cu inculpatul P.E.V., precum și cu P.I., acesta din urmă plecând la scurt timp (circa 4-5 luni) în Italia pentru a munci.

Din acel moment, în imobil au continuat să locuiască martora P.E., inculpatul P.E.V. și minora S.M.A. Imobilul respectiv era format din 3 camere, plus bucătărie, într-una din

camere locuind martora și cu nepoata sa, iar într-o altă cameră locuind

inculpatul P.E.V. Acest aspect a fost confirmat și de către inculpat.

S-a precizat prin actul de inculpare că la data mutării în noua locuință, minora

S.A.M. avea vârsta de 5 ani, iar inculpatul P.E.V. avea vârsta de 14 ani.

Pe parcursul perioadei în care persoanele arătate mai sus au locuit împreună, au fost situații în care martora P.E. pleca din locuință, fie cu probleme personale, fie pentru a-și vizita soacra care locuia în comuna V., județul Vaslui. Aceste vizite aveau o periodicitate de 3-4 luni și martora stătea în jur de 2-3 zile, perioadă în care martora a declarat că minora era lăsată în grija unei vecine pe nume B.M., în prezent decedată.

Cu privire la aceste vizite, inculpatul P.E.V. a declarat altceva, și anume faptul că minora era lăsată acasă cu el și în nici un caz nu a confirmat versiunea mamei sale, în sensul că minora era lăsată la vecina respectivă. Tot inculpatul a declarat că, de fapt, mama sa o vizita zilnic pe numita B.M., timp în care de asemenea minora era lăsată la domiciliu cu acesta.

În

perioadele de 2-3 zile cât martora P.E. era plecată din locuință, inculpatul a declarat că el era cel care avea grijă de minora S.A.M., în sensul că o pregătea pentru școală, o hrănea și o ajuta la lecții. S-a precizat că inculpatul avea doar 6 clase primare, acesta declarând că o ajuta la lecții „atât cât mă pricepeam”.

În

luna aprilie 2002, minora S.A.M., în vârstă de 12 ani la acea dată, a fost luată de către părinții săi în Austria, unde a locuit cu familia sa într-un apartament din Viena. De la momentul la care familia s-a reîntregit, mama sa, R.M., a observat că fiica sa avea un „comportament agitat” și care „nu era unul normal pentru vârsta ei”. Același comportament l-a observat și tatăl său, S.M., bănuind că inculpatul P.E.V. a bătut-o sau violat-o, despre acest lucru discutând cu cumnatul său, martorul S.N. Mama minorei a descris cu acuratețe acest comportament, în sensul că minora era speriată, era foarte tăcută, „reacționa tresărind de câte ori încercam să o ating” și, mai ales, atunci când se vorbea de rudele din țară, iar „ori de câte ori pomeneam numele de E., observam la M. o anumită reacție, în sensul că M. se înroșea la față, tresărea și evita orice discuție pe acest subiect”.

Acest comportament a determinat-o pe mama minorei să insiste asupra acestui lucru, întrebând-o de multe ori dacă i s-a întâmplat ceva pe perioada șederii la bunica sa, martora P.E. La un moment dat, în jurul vârstei de 14 ani, minora a început să-i povestească mamei sale că i-ar fi văzut organele genitale ale lui P.E.V., discuție care a fost însă întreruptă de către mama sa, fără să precizeze motivele. Din acel moment, părinții minorei au

devenit îngrijorați, gândindu-se chiar că poate aceasta a fost supusă vreunui abuz sexual, suspiciunile îndreptându-se către unchiul M., inculpatul P.E.V.

Acest comportament calificat drept „ciudat” de către mama sa, a continuat până la vârsta de 16 ani, când R.M. a decis efectuarea unui control ginecologic la un medic specialist din Viena.

După efectuarea acestui control, minora a refuzat să spună mamei sale, R.M., rezultatul controlului. Nici medicul specialist nu a dezvăluit părinților rezultatul controlului medical, invocând confidențialitatea și faptul că este vorba de viața privată a pacientului.

Pe durata anchetei s-a încercat obținerea rezultatelor controlului, dar nu s-a reușit acest lucru. Spitalul din Viena, Wilhelminspital, Secția pentru anestezie și medicină intensivă, a comunicat un răspuns părinților minorei, din care rezultă, printre altele, următoarele: „are probleme private, pe care i le-a încredințat și mamei (aceasta a promis să nu povestească altcuiva)”. Comportamentul descris mai sus a continuat, minora S.A.M. mutându-se din casa părinților într-o garsonieră și la data de 15 august 2008 a avut o primă tentativă de suicid, folosind alcool și pastile. Minora a fost găsită în stare de inconștiență de către mama sa, R.M., care a și transportat-o la Spitalul Wilhelminspital. Cu acea ocazie, R.M. a declarat că medicul care însoțea ambulanța i-a arătat un caiet ce era pe jos, pronunțând cuvintele „nacht denken”, în traducere „amintiri”. La acel moment R.M. a declarat că nu a dat importanță acestui aspect.

După acest moment, minora S.A.M. a fost vizitată la spital de către mama sa și de către fratele său, martorul S.C., ocazie cu care minora le-a spus acestora textual: „mi-a terminat viața nenorocitul ăsta” și „nimeni nu-i face nimic”. Cu acea ocazie, minora a dezvăluit că unchiul ei E. „și-a bătut joc de ea”. R.M. a mai relatat că din discuțiile cu fiica sa a mai reieșit că „unchiul ei Eugen și-a bătut joc de ea în nenumărate rânduri de când era mică și până a plecat de la Galați”. Fratele minorei, martorul S.C., a confirmat discuția de mai sus, precizând totodată că, datorită situației create, „în acel moment eu nu am mai putut să stau în salon și am ieșit afară din spital”. După tentativa de suicid a minorei și după externarea sa, mama și cu fratele acesteia, S.C., au mers la garsoniera respectivă de unde au luat un jurnal, precum și mai multe „hârtii rupte”, aproximativ o jumătate de sacoșă. La acel moment nu s-a acordat o mare importanță hârtiilor rupte, dar mama minorei, R.M., a intuit că ar putea avea legătură cu amintirile fiicei sale, aducându-și aminte cuvintele medicului de pe ambulanță „nacht denken”. După momentul descris mai sus, mama sa a încercat să deschidă subiectul delicat al abuzului sexual, reușind să afle că acest lucru s-a întâmplat în perioada cât fiica sa era mică, în apartamentul de la Galați și că era bătută și amenințată cu moartea, în

situația în care va dezvălui cele întâmplate. Minora nu a spus niciodată în ce au constat raporturile sexuale, dar foarte important a spus că „se petreceau de fiecare dată când bunica pleca de acasă și o lăsa în grija lui”.

La data de 26 octombrie 2008 minora S.A.M. a plecat de la domiciliul său, nemaiputând fi găsită cu toate eforturile părinților săi. La data de 31 octombrie 2008 fratele său, martorul S.C., a întocmit un raport de persoană dispărută pentru sora sa.

La data de 11 noiembrie 2008, numitul M.F. din localitatea S.S., Austria, a anunțat telefonic organele de poliție din localitatea N., că „a depistat pe terenul învecinat parcelei sale de grădină o persoană posibil spânzurată”. În localitatea S.S. părinții minorei aveau o casă de vacanță, vecinul acestora fiind numitul M.F.

Persoana spânzurată a fost identificată ca fiind S.A.M., identificarea făcându-se fără dubiu, în urma comparării profilului ADN-ului părinților. La autopsia efectuată la Spitalul S. nu a putut fi identificată nicio vinovăție din partea vreunui terț, cauza morții fiind stabilită prin spânzurare. Certificatul de deces al victimei S.A.M. a fost depus în copie de către părinții victimei, la momentul formulării plângerii penale.

Din unul din înscrisurile traduse de traducător autorizat și depuse de către părinții victimei, la rubrica „motiv posibil pentru sinucidere”, s-a consemnat, după audierea aparținătorilor, în speță a martorului S.M.: un viol comis de către fratele vitreg P.E.V., când victima avea vârsta de 11 ani, arătându-se organelor de poliție din Austria mai multe notițe ale victimei. S-a precizat că după decesul victimei, părinții și fratele acesteia au reconstituit hârtiile rupte și adunate din garsoniera victimei, rezultând mai multe înscrisuri care împreună cu jurnalul victimei, au fost predate organelor de poliție din România, pe bază de proces-verbal. A fost redat conținutul integral al unuia din înscrisurile predate: „Mă urăsc, mă urăsc pe mine, îmi urăsc corpul. De când și-a bătut unchiul meu joc de mine, când pleca bunica de acasă, mă lua în sufragerie, mă punea să mă dezbrac și își bătea joc de mine. Vreau să mor! Nu vreau să mai trăiesc! Vreau să mor să mor să mor. Încearcă să vezi unde ai greșit”.

Acest „bilet de adio” al victimei și alte înscrisuri depuse pentru comparație, a fost supus unei expertize grafoscopice, concluzia raportului de expertiză fiind în sensul că „scrisul de pe biletul de adio în litigiu a fost executat de numita S.A.M.”.

În

legătură cu biletul scris de către victimă, s-a precizat că la momentul înmormântării victimei, S.M. a arătat martorului S.N. „biletul de adio”, spunându-i totodată acestuia că „îl bănuiește pe P.E.V. că ar fi violat-o pe M.”. Martorul S.N. a confirmat cele arătate mai sus și cu ocazia audierii de către procuror i s-a arătat acestuia înscrisul în litigiu, pe care l-a recunoscut „fără dubii”.

S-a precizat prin actul de inculpare că nu a putut fi stabilită o anumită repetabilitate a actelor sexuale sau perioada în care victima a fost supusă abuzului sexual, dar cert este că acestea s-au petrecut până la vârsta de 12 ani, când aceasta a părăsit România.

Față de toate aceste considerente, s-a conchis de către procuror că inculpatul P.E.V. este autorul infracțiunilor sesizate, că inculpatul răspunde din punct de vedere penal, că infracțiunile reținute în sarcina acestuia sunt probate, iar încadrarea juridică a faptelor săvârșite în concurs ideal este aceea prevăzută de art. 197 alin. (1) și alin. (2) lit. b

1

) și alin. (3) teza a II-a C. pen., respectiv art. 203 C. pen., ambele cu aplicarea dispozițiilor art. 33 lit. b) C. pen. (viol și incest).

Analizând și coroborând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat, că faptele deduse judecății în prezenta cauză nu există, motiv pentru care a dispus achitarea inculpatului P.E.V., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., în referire la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În

motivarea soluției pronunțate s-a arătat de instanța de fond că, din actele și lucrările dosarului nu rezultă, dincolo de orice îndoială, că în perioada de referință, asupra victimei S.A.M. s-ar fi exercitat vreun act de natură sexuală și că mijloacele de probă administrate în cauză furnizează doar vagi indicii indirecte cu privire la posibilitatea ca la originea stărilor victimei, care au culminat cu sinuciderea acesteia, să se afle vreo acțiune a inculpatului P.E.V. S-a apreciat însă că acestea nu sunt suficient de puternice pentru a se putea trage concluzia certă, indubitabilă, că nimeni altcineva, în afară de inculpat, nu ar putea fi autorul moral al sinuciderii. în privința poziției procesuale a inculpatului P.E.V., s-a observat de prima instanță că acesta a negat în mod constant săvârșirea faptelor reținute în sarcina sa prin acrul de sesizare. Prezent și în fața instanței de judecată, inculpatul în cauză a arătat că relația sa cu victima era una firească, de rudenie, că niciodată nepoata sa nu îi era lăsată în grijă pe termen lung atunci când bunica minorei (martora P.E.) mai lipsea de la domiciliu.

Situația expusă de inculpat este confirmată invariabil de ceilalți martori audiați în cauză, martori care au făcut cunoscut faptul că, întrucât victima a fost crescută în prezența inculpatului de către mama acestuia de la vârsta de 8 luni, aceștia „se înțelegeau bine, fiind ca frații” (martora S.M.I. a precizat că victima era lăsată în grija unei vecine atunci când bunica era nevoită să plece la țară, nu neapărat pentru că nu avea încredere în inculpat, ci pentru că acesta, fiind băiat, nu se pricepea probabil la îngrijirea unui copil.

În

aceeași ordine de idei, a mai reținut instanța de fond că martora P.E., bunica victimei, a arătat prin declarațiile date că nu a observat niciodată vreun comportament nefiresc în persoana acesteia vis-a-vis de inculpat și nici invers, cu atât mai mult cu cât fetița era foarte legată afectiv de ea, fiind crescută de bunică.

În același sens, s-a mai reținut ca fiind semnificativă și declarația martorului S.N., cumnatul părinților victimei, care a arătat că „(...) pe inculpat nu îl bănuiesc nici măcar un pic de a fi recurs la acest comportament (...). Victima a stat împreună de multe ori cu fetița mea, de câte ori venea în vacanță întrucât noi am fost în Italia și niciodată nu mi-a ajuns la urechi ceva inedit ori nefiresc legat de comportamentul inculpatului (...)”.

Pe de altă parte, instanța de fond a arătat că aceste susțineri contravin întrutotul celor relatate de numitul S.M., tatăl victimei minore, în sensul că martorul S.N. s-a panicat la gândul că „și fetița lui ar putea fi abuzată de inculpat”. De altfel, martorul nu și-a întrebat niciodată fiica dacă inculpatul ar fi abuzat sexual și de ea și a arătat că „nu își explică de ce aceste discuții în legătură cu posibilitatea ca victima să fi fost violată de inculpat au fost aduse în lumină numai după ce copilul a murit”.

Cu privire la martorul G.I.C. s-a reținut că acesta a arătat că în fiecare vară, în luna august, se întorcea din Italia în comuna S. și lăsau copiii pe perioada concediilor în grija soacrei sale (bunica minorei S.A.M. și mama inculpatului în cauză); totodată, a arătat același martor că „la nivelul anilor 1998-1999 am rămas în țară și, personal, nu am sesizat nimic nefiresc în legătură cu victima minoră în cauză. Relația acesteia cu inculpatul, unchiul său, era una firească iar fetița era liniștită, activă și avea un caracter puternic”.

S-a învederat de instanța de fond că, faptul că minora victimă, până la stabilirea sa în Austria, avea un comportament firesc, este subliniat prin depozițiile tuturor martorilor audiați în cauză, martori care au declarat că S.A.M. era o fetiță isteață, foarte activă, educată, cu excelente rezultate la învățătură; performanțele școlare ale victimei sunt constante, fără scăderi, nefiind de natură să indice vreun eveniment special în viața acesteia. În confirmarea acestei păreri unanime vm și înscrisurile anexate dosarului provenind de la școala unde minora a învățat până la plecarea din țară.

Prima instanță a mai subliniat ca fiind deosebit de semnificative în dovedirea afecțiunii firești a minorei S.A.M. față de familia în care a crescut (și, prin urmare, a absenței oricărei repulsii față de inculpat) declarațiile martorului G.I.C. care a relatat impresiile sale după o vizită făcută în Austria părinților victimei, în anul 2006: „(...) am sesizat o diferență foarte mare atât la nivelul psihicului acesteia (al victimei), cât și la nivel comportamental vis-a-vis de perioada cât minora s-a aflat în Galați. Astfel, am observat că fetița era emancipată la maxim, că era foarte distantă și a relatat soției mele că dorea să se întoarcă acasă în vizită. A întrebat cu acel prilej de mama din S., a spus că îi este dor de aceasta și, de asemenea, a întrebat de unchiul ei E., inculpatul în cauză, interesându-se dacă s-a însurat cu P. (o fostă prietenă a lui)”.

Martorele C.A. și C.O.A., prietenele și colegele victimei în perioada de referință, au evidențiat, prin declarațiile date, pe de o parte regretul acesteia de a-și părăsi familia în care evoluase și de a pleca în Austria, iar pe de altă parte modificarea pe care victima a afișat-o arunci când, după circa 2 ani, a revenit în țară însoțită de mamă; astfel, martora C.O.A. a arătat că S.A.M. a surprins-o la acel moment prin comportament (se maturizase deosebit de mult în acest interval) și afișa o vestimentație și folosea un limbaj „de femeie matură”.

S-a apreciat de instanța de fond că, până la preluarea de către părinți în Austria, în comportamentul și în modul de gândire al victimei nu se întrevăd urmele vreunui șoc pe care aceasta să-l fi suferit, cu excepția schimbării locului de domiciliu.

A observat prima instanță că, până la 13 ani, minora victimă a vorbit în jurnalul ei despre lipsa afecțiunii părintești și a fost preocupată de interacțiunea cu colegii ei austrieci, de învățarea limbii germane și engleze aspecte care reliefează lipsa oricăror preocupări de natură sexuală.

Față de impresia părinților, cum că victima, la venire, avea un comportament ciudat, instanța de fond s-a raportat la antecedentele acestora ca părinți și la capacitatea lor de a aprecia, ca fiind ciudat sau normal comportamentul unui copil. În acest sens, s-a subliniat că din probele de la dosar rezultă că ambii părinți au înțeles să-și lase fetița să crească pe la rude până când aceasta s-a apropiat de vârsta adultă (până la 12 ani), că mama victimei, R.M., venea destul de rar să-și vadă fiica. Cu privire la R.M. a reținut prima instanță că aceasta nu era o persoană calmă, martorul G.I.C. arătând în acest sens că „nu o văd pe mama ca fiind o persoană cu reale calități pentru că induce scandalul, tot felul de probleme pentru a dezbina familia”.

Cu privire la tatăl victimei, a arătat instanța de fond că, din declarațiile martorilor rezultă că se plângea în permanență de copila sa, scoțându-i în evidență defectele, că i-a aplicat o lovitură cu palma astfel încât minora a fost dată în grija asistenților sociali și nu a mai locuit cu familia.

În

privința mijlocului de probă constând în înscrisul așa-zis „bilet de adio”, a arătat prima instanță că acesta nu poate fi primit fără rezerve. Nu este explicabil de ce victima a trebuit să mai scrie încă o dată că motivul sinuciderii ar fi fost „batjocura” unchiului ei (fără a-l indica însă nominal), din moment ce aceasta s-ar fi destăinuit mamei ei, cu prilejul primei tentative de suicid, că ar fi fost violată. În acest context, a învederat instanța de fond că este surprinzător cum de părinții fetei nu s-au adresat imediat autorităților cu o plângere în legătură cu acest aspect. Pe de altă parte, a observat prima instanță că, referitor la actul sinuciderii, autoritățile austriece au conchis că în cursul investigațiilor nu au apărut indicii care să trimită la o vină a unei părți terțe.

A conchis instanța de fond că, atunci când probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranțe în privința existenței infracțiunii, a autorului acesteia ori a vinovăției, se impune a se da eficiență principiului „in dubiopro reo”.

Față de toate aceste considerente, prima instanță, având în vedere prevederile art. 5

2

C. proc. pen., potrivit căruia, în cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete și există îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula „in dubio pro reo” (conform căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului), a apreciat că soluția ce se impune în cauza de față este achitarea inculpatului P.E.V. pentru săvârșirea celor două infracțiuni în dauna victimei S.A.M. În acest sens s-a reținut că singurul temei al răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni; inexistența acesteia presupune în mod logic imposibilitatea fundamentării obiective a angajării răspunderii penale a inculpatului.

Împotriva sentinței penale nr. 436 din 20 septembrie 2012 a Tribunalului Galați au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și reprezentanții legali ai victimei, S.M. și R.M.

În

dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat de către procuror că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală în privința inculpatului P.E.V., în mod greșit instanța de fond ajungând la concluzia că faptele deduse judecății nu există.

Criticându-se soluția primei instanțe, s-a arătat că, de principiu, pentru dovedirea acuzării, dar și pentru construirea apărării, se pot folosi atât probe directe, cât și probe indirecte. Faptele sau împrejurările ce constituie obiectul infracțiunii sunt mai facil de dovedit în cazul în care probațiunea se întemeiază pe probe directe. Probațiunea prin probe indirecte este mai complexă și acestea trebuie să fie coroborate cu alte probe directe sau indirecte pentru stabilirea adevărului.

S-a apreciat de către procuror ca fiind nefondată susținerea instanței de fond în ce privește faptul că depozițiile martorilor nu pot fi de natură a duce la convingerea săvârșirii faptei, aceștia neavând cunoștință directă despre cele relatate, întrucât, deși este adevărat că luate individual aceste declarații nu pot fi considerate ca dovezi certe de vinovăție, acestea trebuie coroborate și cu restul dovezilor de la dosar, care se completează una pe cealaltă și duc la concluzia săvârșirii faptei.

Pe de altă parte, s-a arătat că aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor. În aceeași ordine de idei s-a precizat că, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoarea mai dinainte stabilită, ele urmând a fi apreciate de instanță în ansamblul lor, iar dispozițiile art. 62 C. proc. pen. impun obligația lămuririi cauzei pe bază de probe sub toate aspectele, în scopul aflării adevărului.

Simpla retractare sau modificare de către inculpați sau martori a unor declarații nu poate însă duce la înlăturarea, în mod automat și nemotivat, a declarațiilor anterioare, cât timp acestea se coroborează și cu alte probe ale dosarului.

Luând în considerare numai probele administrate în cursul cercetării judecătorești și ignorând pe cele din faza urmăririi penale, instanța a stabilit o stare de fapt incertă. Faptul că declarațiile unor martori conțin inadvertențe se explică prin aceea că nivelul de percepție a aceluiași eveniment de către mai multe persoane este diferit, cele provenind de la martori indirecți explicându-se prin aceea că aceștia au fost mai mult sau mai puțin interesați de cele întâmplate.

A conchis procurorul că, din analiza coroborată a declarațiilor date de persoanele audiate în cauză cu restul dovezilor de la dosar, rezultă în mod cert concluzia săvârșirii faptelor de către inculpat, în acest sens referindu-se în concret la consemnările din jurnalul victimei, respectiv la înscrisurile traduse de traducătorul autorizat și la înscrisurile înaintate de organele judiciare din Austria.

În

consecință, s-a solicitat de către procuror admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și, în rejudecare, condamnarea inculpatului P.E.V. pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată.

La rândul lor, reprezentanții legali ai victimei, S.M. și R.M., au arătat prin apelul declarat că în mod greșit instanța de fond a dispus achitarea inculpatului pentru infracțiunile dedusă judecății, din actele și lucrările dosarului rezultând în mod neîndoielnic vinovăția inculpatului în sensul săvârșirii infracțiunilor de viol și incest. În acest sens au precizat că la dosar există probe din care rezultă starea de disperare a victimei (își ura corpul, își ura existența, stări de depresie). De asemenea, din probele administrate în cauză rezultă că victima a fost internată în spital, în urma acestei internări făcând o destăinuire la care au asistat atât mama, cât și fratele victimei, în care explica motivul suferinței. Din documentele existente la dosar rezultă că victima nu a consumat niciodată droguri, doar că starea ei era foarte depresivă și că întotdeauna își aducea aminte de unchiul său, existând declarații ale martorilor din care rezultă că victima nu dorea să meargă în Italia la unchiul său când au fost invitați la un anumit eveniment de către familia acestuia. La momentul la care părinții i-au propus victimei să meargă în Italia aceasta a avut o reacție de refuz total și a început să plângă.

Pe de altă parte, la dosarul cauzei există jurnalul victimei, precum și expertiza grafoscopică din care rezultă că era scrisul victimei.

Prin decizia penală nr. 90/A din 19 martie 2013, Curtea de Apel Galați, secția penală pentru cauze cu minori, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați și reprezentanții legali ai victimei S.M. și R.M. împotriva sentinței penale nr. 436 din 20 septembrie 2012 a Tribunalului Galați, privind pe inculpatul P.E.V.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați.

La termenul de judecată din 21 ianuarie 2014, reprezentantul Ministerului Public a învederat instanței că își retrage recursul formulat și a solicitat să se ia act de manifestarea sa de voință.

Așa fiind, având în vedere dispozițiile art. 385

4

alin. (2) cu referire la art. 369 C. proc. pen., potrivit cărora, până la închiderea dezbaterilor la instanța de recurs, oricare dintre părți, inclusiv procurorul, își poate retrage recursul declarat în condițiile arătate în textul de lege menționat, constatând îndeplinite cerințele respective, Înalta Curte urmează a lua act de voința valabil exprimată a recurentului privind retragerea recursului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Galați împotriva deciziei penale nr. 90 A din 19 martie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat P.E.V.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie 2014.