ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2517/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2517/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 82 din 11 martie 2013,

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a respins acțiunea formulată, potrivit Legii contenciosului

administrativ, de reclamanta SC V.B. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Prahova, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a redat situația de fapt și conținutul

actelor fiscale contestate, constatând următoarele aspecte:

Prin decizia de impunere din

14 iunie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală din cadrul A.N.A.F., D.G.F.P. Prahova s-a imputat reclamantei

SC V.B. SRL suma de

538

.

336 RON din care: impozit pe

profit stabilit suplimentar, 49.337 RON; majorări de întârziere aferente impozitului,

17.845 RON ; TVA, stabilită suplimentar de plată, 374.175 RON; majorări de

întârziere aferente TVA, 97.497 RON.

În urma verificărilor efectuate

s-a întocmit raportul de inspecție fiscală parțială din data de 14 iunie 2011 care

a stat la baza emiterii de către Activitatea de Inspecție Fiscală Prahova a deciziei

de impunere din 14 iunie 2011.

În acest raport la Capitolul III,

constatări fiscale s-a consemnat că, inspecția fiscală are ca obiectiv verificarea

realității și legalității documentelor înregistrate în evidența contabilă a SC

V.B. SRL și cuprinde perioada 1 iulie 2008-31 decembrie 2009 din care: 1 iulie

2008-30 septembrie 2009, este perioada reverificată în conformitate cu prevederile

art. 105 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 republicată, în baza deciziei de reverificare

din 4 aprilie 2011. A fost emis și avizul de inspecție fiscală din 11 aprilie 2011,

iar verificarea a vizat și obiectivele solicitate de I.P.J. Prahova.

În perioada semestrul II 2008-semestrul

II 2009, organul fiscal a constatat că se înregistrează o serie de neconcordanțe

între achizițiile/livrările pe teritoriul național declarate de SC V.B. SRL și cele

declarate de partenerii de afaceri ai acesteia.

Astfel, pe total perioadă verificată

SC V.B. SRL a înregistrat în evidența contabilă și a declarat la organul fiscal,

prin declarațiile informative, achiziții de bunuri și servicii, de la societățile

tip „fantomă”, în valoare totală de 3.025.250 RON.

Conform celor consemnate în raportul

de inspecție fiscală parțială încheiat la data de 14 iunie 2011, organele de control

au constatat că, în perioada supusă reverificării, respectiv iulie 2008-septembrie

2009 și în perioada verificării, respectiv octombrie-decembrie 2009, SC V.B.

SRL Bărcănești a înregistrat „achiziții de bunuri și servicii” în sumă totală de

3.025.250 RON, din care a înregistrat pe cheltuieli suma de 308.354 RON și a dedus

TVA deductibilă în sumă de 381.200 RON.

Referitor la societățile de mai

sus, organele de control au reținut următoarele:

1.) În cazul SC T.P. SRL Ploiești,

la controlul efectuat de organe de inspecție ale Activității de Inspecție Fiscală

Prahova, conform procesului-verbal din 30 septembrie 2009, s-a constatat că nu funcționează

la sediul social și nu a depus nici un fel de declarații fiscale, drept pentru care

începând cu data de 8 ianuarie 2010 a fost inclus în lista contribuabililor inactivi,

conform Ordinului A.N.A.F. nr. 20. Totodată, în conformitate cu prevederile

art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare,

s-a efectuat și o inspecție fiscală parțială, consemnată în raportul de

inspecție fiscală din 30 martie 2010, fiind sesizate și organele de cercetare penală

de pe lângă Judecătoria Ploiești.

2.) În cazul SC R. SRL Ploiești,

întrucât nu a mai depus declarații fiscale din data de 25 iulie 2008, conform Ordinului

A.N.A.F. nr. 1167/2009, începând cu data de 11 iunie 2009, a fost declarat contribuabil

inactiv, iar din data de 30 iulie 2010 se află în stare de insolvență. De asemenea,

din controalele inopinate efectuate de comisari ai Gărzii Financiare, secția Prahova

au rezultat constatări ce au condus la formularea de plângeri penale pentru infracțiuni

prevăzute de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale,

cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește relațiile comerciale

dintre această societate și societatea comercială contestatoare în perioada august-septembrie

2008, comisarii Gărzii Financiare au considerat că „operațiunile patrimoniale respective

sunt nereale, documentele fiind întocmite în scopul disimulării realității”.

3.) În cazul SC Q.P. SRL București,

potrivit informațiilor furnizate de baza de date I.N.F.O.P.C. a A.N.A.F., a rezultat

că obiectul principal de activitate este „Activități de consultanță pentru afaceri

și management”, iar din facturile prezentate la control ca fiind emise de aceasta

sunt consemnate livrări de mijloace fixe (rezervoare produse petroliere etc), materiale

(fier beton) și prestări servicii de construcții (fosă septică, șanțuri canalizare,

etc.), în condițiile în care societatea comercială nu are personal calificat angajat

întrucât, potrivit vectorului fiscal, este înregistrată numai ca plătitoare de impozit

pe profit și TVA. De asemenea, aceasta nu a depus declarații fiscale de la înființare,

astfel că, începând cu data de 7 octombrie 2010 a fost declarat contribuabil inactiv,

conform Ordinului A.N.A.F. nr. 2499/2010.

4.) În cazul SC S.T.S. SRL Măgurele,

potrivit informațiilor furnizate de baza de date I.N.F.O.P.C. a A.N.A.F., precum

și a celor furnizate de Garda Financiară, secția Prahova, s-a constatat că nu a

mai depus declarații fiscale din luna iulie 2009 și nu funcționează la sediul social

declarat. Astfel, conform Ordinului A.N.A.F. nr. 2130/2010, începând cu data de

21 iulie 2010, această societate comercială a fost inclusă în lista contribuabililor

declarați inactivi.

Totodată, în conformitate cu prevederile

art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare,

s-a efectuat și o inspecție fiscală parțială, consemnată în raportul inspecție

fiscală din 29 aprilie 2010, fiind sesizate și organele de cercetare penală.

5.) În cazul SC R.E.G. SRL Plopeni,

întrucât, în data de 28 aprilie 2009, organele de inspecție fiscală din cadrul Activității

de Inspecție Fiscală Prahova au constatat faptul că nu funcționează la sediul social

și nu a depus declarații fiscale la două termene consecutive, au inițiat procedura

de includere în lista contribuabililor inactivi. Astfel, conform Ordinului A.N.A.F.

nr. 2130/2010, începând cu data de 21 iulie 2010, această societate comercială a

fost inclusă în lista contribuabililor declarați inactivi.

Referitor la impozitul pe profit

suplimentar în cuantum de 49.337 RON, calculul său s-a făcut ca urmare a înregistrării

de către reclamantă a cheltuielilor deductibile în sumă de 308.354 RON, pe baza

facturilor emise de societățile de mai sus.

În conformitate cu prevederile

art. 49 C. proc. fisc., republicat, cu modificările și completările ulterioare,

Activitatea de Inspecție Fiscală Prahova a dispus și efectuarea unei inspecții fiscale,

rezultatele stabilite fiind consemnate în raportul de inspecție fiscală din 29

aprilie 2010, totodată fiind sesizate și organele de cercetare penală.

Pentru considerentele prezentate

mai sus, organul de soluționare a contestației a constatat că facturile de achiziții

de bunuri și servicii care au făcut obiectul inspecției fiscale din 14 iunie 2011,

nu îndeplinesc condiția de document legal de proveniență, de document justificativ

pentru beneficiarul SC V.B. SRL, conform prevederilor H.G. nr. 831/1997, cu modificările

și completările ulterioare, Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, cu modificările

și completările ulterioare și Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările

și completările ulterioare, deoarece nu se cunoaște care sunt furnizorii reali ai

bunurilor înscrise în aceste facturi, constatare justificată cât timp acești furnizori

nu funcționează la sediile declarate, nu au personal, nu au depus declarații fiscale,

etc.

Chiar dacă operațiunile au fost

reale, așa cum se susține în contestație, dreptul de deducere pentru beneficiar

se acordă doar dacă facturile fiscale sunt întocmite de către o persoană impozabilă

înregistrată ca plătitoare de taxă pe valoarea adăugată. Or, așa cum s-a arătat

mai sus, acestea nu au depus declarații fiscale.

Judecătorul fondului a redat în

continuare constatările organelor fiscale, respectiv că, deși facturile în discuție

îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 155 pct. 5 C. fisc. și sunt însoțite de

documente de recepție, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză,

reclamanta ar fi avut drept de deducere doar dacă facturile ar fi fost întocmite

de către o persoană impozabilă înregistrată ca plătitoare de taxă pe valoare adăugată,

or, așa cum s-a arătat mai sus, societățile în discuție nu au depus declarații fiscale

în timpul efectuării tranzacțiilor, motiv pentru care au fost declarate ulterior

inactive.

Procedând astfel, în sensul angajării

reclamantei în efectuarea unor tranzacții cu parteneri care nu pot fi considerați

persoane impozabile în sensul legii C. fisc. (art. 146 raportat la art. 155), nu

se poate invoca faptul că aceasta nu are nicio responsabilitate, întrucât răspunderea

pentru corecta întocmire a acestor documente justificative este solidară, incluzând

atât furnizorul, cât și cumpărătorul, așa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din

Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate

angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum

și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz”.

De asemenea, organele de control

au avut în vedere prevederile art. 6 C. proc. fisc. potrivit căruia „Organul fiscal

este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce le revin,

relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată

pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză” și ale

art. 105 alin. (1) C. proc. fisc., potrivit căruia „(1) Inspecția fiscală va avea

în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt și raporturilor juridice care sunt

relevante pentru impunere”.

Față de situația de fapt și de

drept dedusă judecății, Curtea a constatat că actele întocmite de organele de control

ce fac obiectul prezentului dosar sunt legale, motiv pentru care, văzând și dispozițiile

art. 218 C. proc. civ., a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței

nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

în termen legal reclamanta SC V.B. SRL Bărcănești prin care s-a solicitat admiterea

căii extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii

contestației astfel cum a fost formulată și succesiv precizată, cu consecința

anulării raportului de inspecție fiscală din 14 iunie 2011, a deciziei de impunere

privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală din 14 iunie 2011 precum și a deciziei din 25 august 2011 emisă de

D.G.F.P. Prahova, Biroul Soluționare Contestații ca nelegale, a obligării

pârâtei D.G.F.P. Prahova la restituirea sumelor nedatorate, achitate în plus, în

cuantum total de 172.236 RON, astfel cum sunt reținute în raportul de expertiză

specialitatea contabilitate M.N.F., și a obligării aceleiași pârâte la

plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă atât în fața primei

instanțe cât și în recurs.

S-a învederat, prin motivele

de recurs, că hotărârea recurată este netemeinică și nelegală, din următoarele

motive:

Instanța de fond

a interpretat greșit actul dedus judecății, a aplicat greșit legea

și nu a avut în vedere coroborarea tuturor probelor de la dosar, fiind incidente

în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9

C. proc. civ., coroborat cu art. 304

1

C. proc. civ.

Instanța de fond

în mod nelegal a respins contestația reclamantei și nu a dat eficiență

principiului coroborării probelor în procesul civil, mai mult aceasta a înlăturat

în totalitate concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în litigiu,

fără nicio motivare, ca și cum acesta nici nu ar fi existat. Dealtfel, concluziile

raportului de expertiză se coroborează cu toate susținerile reclamantei, precum

și cu înscrisurile existente în contabilitatea recurentei, depuse la dosarul

cauzei.

Motivarea instanței de

fond nu are nicio legătură cu actele și lucrările dosarului, preluând în totalitate

susținerile inspectorilor fiscali atunci când afirmă că societățile partenere

sunt de tip „fantomă”. Aceasta nu este concluzia instanței ca urmare a cercetării

judecătorești efectuate în cauză, pentru că în mod evident din probele de la

dosar rezultă contrariul, iar instanța a preluat cu copy paste concluziile

raportului de inspecție fiscală, fără măcar a lua în considerare aspectele

învederate de reclamantă cu privire la societățile partenere.

Astfel cum rezultă din

actele depuse și din susținerile prezentate pe larg în fața instanței,

la data la care reclamanta a lucrat cu aceste societăți erau legal înființate

și funcționau conform legii. Abia la un an ulterior, sau chiar mai mult

au intrat în insolvență sau în inactivitate. Mai mult, inspectorii fiscali

s-au deplasat la sediul societăților partenere la mai bine de trei ani după

desfășurarea relațiilor comerciale și abia atunci se susține

că nu le-au mai găsit, deci nu s-a constatat la momentul desfășurării relațiilor

dintre reclamantă și acestea.

Ori, a susține și

a motiva o hotărâre în sensul că acestea aveau un comportament tip fantomă anterior

intrării în ilegalitatea este abuziv și nelegal. În plus, la momentul desfășurării

relațiilor comerciale aceste societăți aveau conturi la bancă, iar toate

operațiunile s-au efectuat prin bancă, iar bunurile în cauză au fost efectiv

achiziționate, unele fiind chiar și vândute mai departe.

Singura obligație

a reclamantei era de a verifica pe site-ul Ministerului Finanțelor și

la Oficiul Registrului Comerțului, la momentul la care lucra cu o anumită societate,

dacă aceasta este în funcțiune. Dacă aceste condiții sunt îndeplinite,

reclamanta nu mai are nicio obligație și nici vreo posibilitate să constrângă

partenerii să nu intre în faliment sau în inactivitate. De altfel, este și

absurd să pretinzi unei persoane să cunoască situații economice viitoare.

Comportamentul fiscal

necorespunzător al societăților partenere nu are nicio legătură cu societatea

recurentă. Nu poate fi impusă societatea contestatoare la plata unei sume suplimentare

pentru că un co-contracatant nu și-a depus bilanțurile la Oficiul Registrului

Comerțului sau că nu a depus celelalte declarații fiscale, ori că nu ar

fi declarat livrările sau prestările de servicii. Aceste situații de fapt nu

generează obligații fiscale în plus în sarcina reclamantei.

În plus, răspunderea fiscală

este formă a răspunderii delictuale și pe cale de consecință instanța

de fond trebuia să analizeze îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege cu

privire la atragerea răspunderii, inclusiv vinovăția recurentei. Ori, nicăieri

în motivarea instanței de fond nu rezultă analizarea acestor împrejurări, de

altfel din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că recurenta se află în

culpă cu privire la situația creată. Ba mai mult, reclamanta și-a îndeplinit

toate obligațiile impuse de lege, a depus toate declarațiile aferente,

a achitat toate sumele solicitate de către bugetul de stat, a dat dovadă de bună

credință pe tot parcursul activității desfășurate.

Continuând pe aceeași

linie a motivării soluției dispuse, instanța de fond ajunge la un alt

raționament juridic în sensul că facturile fiscale nu pot fi avute în vedere

întrucât angajează răspunderea celor care le întocmesc și le înregistrează

în contabilitate. O asemenea interpretare a dispozițiilor art. 6 alin. (2)

din Legea contabilității nr. 82/1991 nu are nicio legătură cu legea, instanța

de fond procedând practic la o rescriere a dispozițiilor legale. Răspunderea

este a celui care emite factura și care o înregistrează în contabilitatea sa,

deci este vorba de una și aceeași societate, iar nu de societatea parteneră

care primește factura și care este de bună credință și o înregistrează

în contabilitate ca atare.

Reclamanta, în relațiile

sale comerciale cu cele 5 societăți comerciale, a luat toate măsurile rezonabile

care permiteau verificarea transparenței din punct de vedere fiscal, respectiv

avea contract sau comandă, copie de pe certificatul de înregistrare al societăților

respective, facturi fiscale, plăți bancare, note de intrare ale produselor.

Mai mult în litigiu este vorba inclusiv de mijloace fixe, mașini și rezervoare

care se află în proprietatea societății și au fost vizualizate și

de către organele de poliție și de experți.

Relația comercială

s-a desfășurat în condiții de legalitate și transparență, pe

bază de documente comerciale și fiscale, cu plata făcută prin bancă astfel

că impunerea în sarcina reclamantei a unor condiții suplimentare pentru probarea

caracterului licit al livrărilor de bunuri reprezintă o adăugare la lege, nepermisă

organelor de control. Societatea reclamantă a acționat cu bună credință

și nu avea obligația și nici mijloacele să facă verificări suplimentare

pe circuitul comercial pentru a sesiza eventualele nereguli, din moment ce au fost

luate toate măsurile rezonabile cerute de lege.

În sistemul de drept românesc

dar și european buna credință este prezumată, iar reaua credință,

sau respectiv participarea la fraudă trebuie dovedită. De asemenea orice persoană

beneficiază de prezumția de nevinovăție atât din punct de vedere penal

cât și fiscal. Prin urmare, atâta timp cât recurenta și-a îndeplinit integral

toate obligațiile și cât documentele fiscale și contabile au fost

întocmite potrivit legii, este pe deplin probată livrarea și cumpărarea de

bunuri precum și deducerea de TVA, în acest sens fiind și concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză.

Pe cale de consecință,

în virtutea principiului certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 C. fisc., este

inadmisibil ca o autoritate fiscală de control să impună recurentei îndeplinirea

unor condiții suplimentare pentru a se recunoaște dreptul de a beneficia

de deducere de la plata taxei pe valoarea adăugată.

Toate aspectele invocate

în actele fiscale contestate și în sentința recurată nu sunt situații

de fapt care să genereze obligații fiscale în plus în sarcina recurentei, fiind

doar fapte ale celorlalți comercianți care nu au dat declarații complete

și corecte organului fiscal teritorial de care aparțin, deci nu sunt situații

generate de culpa societății contestatoare.

Recurenta deține

toate documentele justificative legale pentru activitatea desfășurată, astfel

cum rezultă din probele de la dosar, are înregistrate în contabilitate toate facturile

de achiziție, iar prin urmare toate aceste cheltuieli înregistrate în contabilitate

în conformitate cu prevederile legale beneficiază atât de deductibilitatea TVA-ului,

cât și de scăderea impozitului datorat.

De altfel, expertul desemnat

de instanță, analizând toate documentele contabile, a concluzionat fără putință

de tăgadă că facturile în litigiu conțin mențiunile obligatorii impuse

de prevederile art. 155 pct. 5 C. fisc. și că facturile sosite de la furnizori

sunt însoțite de documente de recepție conforme cu H.G. nr. 831/1997 și

Ordinul nr. 3512/2008 privind documentele financiar, contabile comune pe economie,

astfel că în mod nelegal au fost înlăturate de către inspectorii fiscali.

Mai mult, potrivit aceluiași

raport de expertiză, cât și potrivit răspunsului la obiecțiuni, reclamanta

a înregistrat în contabilitate documentele justificative ale tranzacțiilor

efectuate cu societățile partenere, astfel încât SC V.B. SRL nu a efectuat

tranzacții fără să emită documente justificative. Documentele justificative

au fost înregistrate în evidența contabilă și în jurnalele de cumpărături,

jurnalele de vânzări, fișe de magazie, registrul jurnal, iar mijloacele fixe

achiziționate sau executate de societate se regăsesc în inventarierile anuale.

Organele de control au

înlăturat în mod nelegal o serie de cheltuieli pe care reclamanta le-a considerat

ca fiind deductibile, aspect susținut și de concluziile expertului contabil

desemnat în cauză, expertiză înlăturată în mod nelegal de către instanța de

fond.

Pe cale de consecință,

având în vedere întregul material probator administrat în litigiu, reiese că actele

contestate au fost întocmite în mod abuziv, fiind nelegale, că sumele reținute

ca fiind datorate către bugetul de stat nu corespund realității, neavând nici

un fundament legal, motiv pentru care s-a solicitat admiterea recursului și,

modificând în tot sentința recurată, admiterea contestației astfel cum

a fost formulată și precizată.

Prin precizarea depusă

la data de 4 septembrie 2014 recurenta a înțeles, în susținerea recursului,

să se prevaleze inclusiv de dispozițiile art. 151

2

din Legea

nr. 571/2003, apreciindu-se și pe baza acestui temei legal că instanța

de fond în mod greșit a considerat că răspunderea pentru întocmirea corectă

a documentelor justificative și răspunderea în achitarea taxei pe valoarea

adăugată este solidară incluzând atât furnizorul cât și cumpărătorul. Or, recurenta

și-a îndeplinit obligația de plată în sensul că a achitat prețul

și taxa pe valoarea adăugată prin bancă, furnizorii fiind cei care nu și-au

îndeplinit această obligație, astfel că reclamanta nu poate răspunde solidar

cu furnizorii pentru a achita încă odată TVA.

Intimata D.G.F.P. Ploiești

nu a depus la dosar întâmpinare.

Recursul declarat de SC

V.B. SRL împotriva sentinței nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, este fondat și urmează a fi admis, cu consecința casării

hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin sentința nr.

82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă

ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta

SC V.B. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a județului Prahova, acțiune

prin care s-a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală din data de

14 iunie 2011, a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din data de 14 iunie 2011, precum și

a deciziei din 25 august 2011 emisă de D.G.F.P. Prahova, Biroul Soluționare

Contestații, cu consecința obligării pârâtei la restituirea sumelor nedatorate,

achitate în plus, în cuantum total de 172.236 RON, astfel cum sunt reținute

în raportul de expertiză specialitatea contabilitate efectuat de M.N.F. (respectiv

120.372 RON sume poprite pentru TVA, 49.337 RON sume poprite pentru impozit pe profit

și 2.527 RON sume poprite pentru majorări de întârziere impozit pe profit),

și a obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

hotărârea mai sus menționată Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în considerente, legalitatea

și temeinicia actelor administrativ-fiscale contestate, prin preluarea argumentelor

de fapt și de drept din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, a deciziei

de impunere și a deciziei din 25 august 2011 prin care a fost soluționată

contestația administrativă a reclamantei, și fără a proceda la o cercetare,

analiză și însușire/înlăturare fundamentată a motivelor de fapt și

de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată,

precum și la arătarea argumentelor pentru care nu a considerat pertinente și

concludente concluziile unei probe esențiale, administrate legal, anume proba

cu expertiza contabilă efectuată de experta M.N.F.

Potrivit dispozițiilor

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească se dă în numele

legii și trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

O hotărâre judecătorească

trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în

fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente

care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și

apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului

juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal

și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

Motivarea este, prin urmare,

un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității

judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării

corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar

de legalitate și temeinicie.

Instanța de judecată trebuie

să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor

ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părțile unui proces. Cu alte cuvinte,

motivarea nu poate fi în principiu implicită, ci trebuie să poarte asupra tuturor

criticilor formulate și, în general, asupra tuturor argumentelor de fapt și de drept

invocate. Altfel spus, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte

judecătorului observațiile și argumentele sale și de a pretinde organului judiciar

să le examineze pe acestea în mod efectiv, iar obligativitatea motivării hotărârilor

judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21

alin. (3) din Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Dreptul la un proces echitabil,

prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt

corect examinate de către instanță, instanță care are în mod necesar obligația de

a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă,

cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se reține, în litigiu,

că prin omisiunea instanței de fond de a analiza și cerceta, în mod efectiv, prin

considerentele hotărârii recurate, nu numai motivele de fond invocate de reclamantă

prin acțiunea în contencios administrativ (motive ce necesitau un răspuns specific

și explicit) ci și pertinența și concludența unui mijloc esențial

de probă, administrat în condițiile legii (raportul de expertiză contabilă),

au fost nesocotite dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a fost

încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil.

În aceste condiții, recurentei

reclamante i s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel

decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție,

ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în

cauză.

În raport de cele mai

sus arătate, constatându-se că este nelegală și netemeinică hotărârea pronunțată

în cauză, se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

precum și a prevederilor art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 313

C. proc. civ., admiterea recursului declarat de reclamanta SC V.B. SRL împotriva

sentinței nr. 82 din data de 11 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casarea hotărârii atacate

și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de SC V.B. SRL împotriva sentinței nr. 82 din 11 martie 2013 a Curții de Apel Ploiești,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2014.