ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2407/2012

Asupra recursului de față,

Î

n baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin

încheierea penală din 25 mai 2012 a Curții de Apel

București, secția

I

penală, pronunțată în dosarul nr.

4303/2/2012

(1702/2012) în baza art. 103 alin. (2) din Legea nr.

302/2004, s-a

dispus arestarea persoanei

solicitate  N.N.

pe o durată

de 5

zile, începând cu data de 25 mai 2012 și până la data de 29 mai

2012,

inclusiv.

Totodată, s-a fixat

termen la data de 29 mai 2012, pentru ca

procurorul să depună mandatul european de arestare, tradus în limba

română.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La 25 mai 2012 a

fost înregistrată semnalizarea în Sistemul Informatic Schengen, transmisă prin

intermediul IGPR- Centrul de

Cooperare Polițienească Internațională, cu

traducerea acesteia în limba română, din care reiese faptul că autoritatea

judiciară din

Regatul Spaniei a emis un

mandat european de arestare pe numele

persoanei solicitate  N.N.,

întrucât aceasta este

urmărită pentru

comiterea infracțiunilor de omor și tâlhărie.

Potrivit art. 103 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,

privind

cooperarea judiciară internațională

în materie penală, modificată,

completată și republicată, dacă persoana

a fost reținută potrivit art. 101 din aceeași lege, judecătorul poate dispune,

prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizația

Internațională a Poliției Criminale, arestarea

persoanei solicitate sau

obligarea

acesteia de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile.

În raport cu

situația de fapt și de drept reținută în cauză, curtea

a constatat că,

în speță, se impune fixarea unui termen pentru

prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, tradus

în limba română, și că este necesară arestarea inculpatului,

aceasta

fiind singura măsură de natură să garanteze prezența

persoanei solicitate la instanță, la termenul stabilit, dar și să răspundă

scopului urmărit de art. 5 din Convenție.

Gravitatea

acuzațiilor ce i se aduc persoanei solicitate este de

natură să înlăture oportunitatea luării măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea, neprezentând garanțiile necesare

prezentării ulterioare la

instanță.

Împotriva acestei

încheieri, persoana solicitată a declarat, în

termen legal, prezentul

recurs, a cărui soluționare a fost lăsată de către apărătorul din oficiu la

aprecierea instanței.

Recursul nu este fondat.

Art. 103 din Legea nr. 302/2004 prevede că daca

persoana a fost reținuta potrivit art. 101, judecătorul poate

dispune, prin încheiere motivată, pe baza

semnalării transmise prin

Organizația

Internaționala a Politiei Criminale (Interpol), arestarea

persoanei

solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile.

In acest caz,

instanța amâna cauza si fixează un termen de 5

zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de

arestare,

însoțit de traducerea in limba romană.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5, paragraful 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale,

ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni

nu poate fi

lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră

implicit principiul după care nici o persoană nu

trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această

regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5,

paragraful 1 lit. c) din CEDO.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată

de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata

autorității judiciare competente, atunci

când există motive verosimile

de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive

temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească

o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia

privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la

legislația națională și la aplicabilitatea

dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca

arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în

conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională

care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu

dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva

arbitrariului.

Analizând actele

și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că

încheierea atacată este

legală și temeinică, în sensul că în mod

corect

s-a dispus arestarea preventivă a persoanei solicitate pe o

perioadă de

5 zile până la prezentarea , mandatului european de arestare.

Opțiunea instanței în a alege dintre cele două măsuri

preventive aceea a arestării a fost determinată de caracterul urgent al

procedurii, de asigurarea executării mandatului european de arestare, de natura

și gravitatea acuzației adusă persoanei solicitate.

Astfel fiind, în

baza art. 385

15

alin. (1), pct. 1, lit. b) C. proc. pen.

, Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

persoana solicitată  N.N., cu obligarea acesteia la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de

520 lei, urmând ca onorariul apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 320

lei, să fie

avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta

persoană solicitată  N.N. împotriva încheierii din 25 mai 2012 a Curții de Apel

București, secția

I

penală pronunțată în dosarul nr.

4303/2/2012 (1702/2012).

Obligă recurenta

persoană solicitată la plata sumei de 520 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 lei,

reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 11 iulie 2012.