ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 887/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 887/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului penal, în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 61 din 27 februarie 2012, Tribunalul Arad a schimbat

încadrarea juridică din două infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) și (3)

C. pen. în două infracțiuni prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., l-a

achitat pe inculpatul R.V., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art.

312 alin. (1) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. d) C. proc. pen. pentru două infracțiuni prevăzute de art. 193 alin. (1)

C. pen. (părți vătămate C.G. și R.I.T.).

A

constatat că părțile vătămate R.I.T. și C.G. nu s-au constituit părți civile în

procesul penal și a restituit inculpatului cuțitul și toporul.

Pentru

a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, Tribunalul

Hunedoara l-a condamnat pe inculpatul R.V., prin Sentința penală nr. 160 din 05

mai 1999, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 524 din 09 februarie 2000 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, la o pedeapsă de 1 an și 2 luni închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. și la două pedepse

de câte 2 luni pentru două infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) și (3)

C. pen., pedeapsa rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare fiind executată

integral în perioada 11 martie 1998 - 10 mai 1999.

Prin

Hotărârea R. conta României pronunțată la data de 16 decembrie 2008, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a admis plângerea condamnatului R.V. și a

constatat încălcarea art. 3, art. 13, art. 5 paragrafele (1), (3), (4) și (5),

art. 6 paragrafele (1), (2) și (3) lit. c), art. 8 și art. 34 din Convenție de

către organele judiciare române în derularea procedurilor desfășurate față de

reclamant și drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9

judecători, prin Decizia nr. 882 din 06 decembrie 2010, a admis cererea de

revizuire formulată de acesta, dispunând rejudecarea cauzei de către prima

instanță, întrucât continuau să-și producă efectele încălcările drepturilor

garantate de Convenție, sens în care s-a arătat că instanțele naționale nu i-au

ascultat mama, vecinii și avocatul lui R.V., motiv pentru care în vederea

asigurării dreptului său la apărare se impune administrarea acestui probatoriu.

Prin

Sentința penală nr. 933 din 24 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție

a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Arad, unde, în baza probelor

administrate în cursul urmării penale și în rejudecare, respectiv

procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesul-verbal de

percheziție domiciliară, buletinul de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998,

declarațiile martorilor, ale părții vătămate, ale inculpatului, s-a reținut că,

la data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, un echipaj de poliție din

Hunedoara l-a imobilizat și condus pe inculpatul R.V. împreună cu martorul

Ș.I.P. și un bărbat rămas neidentificat la sediu, întrucât în apropierea

locului în care a fost depistat acesta s-a găsit o sticlă de 1/2 1 de culoare

verde, în care se afla o substanță de culoare argintie, care potrivit buletinului

de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998 conținea 2,040 kg mercur.

În

cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, nesemnat de

polițiști, martori asistenți și inculpat, s-a menționat că acesta din urmă

deținea o sticlă cu mercur, motiv pentru care s-a încercat identificarea și

percheziționarea sa corporală, moment în care a aruncat sticla la o distanță de

doi metri de locul în care se afla. Condus la sediul poliției, inculpatul a

fost reținut până a doua zi, perioadă în care a fost ascultat de două ori,

inclusiv în prezența unui avocat, ocazie în care a arătat că, îndreptându-se

spre casă, a fost imobilizat în apropierea Hotelului R. cu cătușe de lucrătorii

de poliției, care l-au lovit cu picioarele, imputându-i că îi aparține sticla

cu mercur ce a fost găsită în același loc, deși nu cunoștea nimic de

proveniența acesteia, motiv pentru care nu își explică de ce martorii B.M.I.V.

și Ș.I.P. au declarat în sens contrar.

Audiat

fiind martorul Ș.I.P. a susținut că persoana care îl însoțea pe inculpat a fost

implicată într-o bătaie, motiv pentru care au intervenit lucrătorii poliției,

ridicându-i pe toți, inclusiv pe el, iar în momentul imobilizării inculpatului

R.V. nu a observat ce făcea acesta, în timp ce martorul B.M.I.V., decedat până

la reluarea judecății cauzei, a declarat că aflându-se în apropierea Hotelul R.

a văzut când inculpatul refuza să se legitimeze, cât și să fie percheziționat

de polițiștii și la un moment dat și-a deschis fermoarul hainei, scoțând o

sticlă verde pe care a aruncat-o la o distanță de 2 m.

Martorii

R.M. și B.M.I., implicați în depistarea în flagrant a inculpatului, au susținut

la urmărire penală, că acesta făcea trafic cu mercur, iar la momentul prinderii

sale a aruncat pe jos o sticlă cu mercur, poziție menținută, în rejudecare,

doar de cel din urmă martor care însă a menționat că sticla a fost abandonată

într-un alt moment, celălalt, nuanțându-și declarațiile, a precizat că nu a

participat la prinderea lui R.V., precum și că sticla cu mercur a fost găsită sub

banca pe care a stat inculpatul.

Au

fost ascultați, în rejudecare, în calitate de martori și polițiștii S.D., D.C.,

J.M., M.F., H.M., P.A. care au fost repartizați să supravegheze zona în care

urma să fie depistat inculpatul, însă aceștia au susținut că nu pot confirma

cele menționate în procesul-verbal de prindere în flagrant, întrucât nu au

observat momentul prinderii lui R.V., sticla cu mercur văzând-o pentru prima

dată la sediul poliției.

Imposibilitatea

prelevării urmelor papilare de pe sticlă, cerere ce a fost formulată de

inculpat în sprijinul apărării sale, dar și declarațiile contradictorii ale

martorilor privind modul și locul în care a fost aruncată, precum și faptul că

a rămas neidentificat cumpărătorul, constituie elemente ce au fost apreciate de

instanța de fond, în rejudecare, că îi profită inculpatului, neputând astfel să

fie răsturnată prezumția sa de nevinovăție.

Ulterior

expirării duratei reținerii inculpatului, acesta a fost citat cu mandat de

aducere, motiv pentru care, la data de 11 martie 1998, ora 06,00, lucrătorii de

poliție B.N., C.G. și E.E. s-au deplasat la domiciliul lui, fără a avea asupra

lor mandatul de aducere, unde pătrunzând în camera sa au fost refuzați de R.V.

să-i însoțească la Deva pentru a da o declarație întrucât nu i-au prezentat

niciun act procedural în acest sens, motiv pentru care au fost amenințați cu un

briceag să părăsească locuința, spunându-li-se totodată că se va prezenta

singur, la procuror, la ora 11,00.

În

jurul orei 07,00, au revenit la locuința inculpatului lucrătorii de poliție,

însoțiți de alți colegi, acesta acceptând să-i însoțească, dar numai împreună

cu o echipă de televiziune a unui post local și un avocat. În timp ce o parte

dintre polițiști s-au deplasat la sediul Baroului Hunedoara pentru aducerea

avocatului din oficiu, L.P., alții, îmbrăcați civil și cu o cameră de filmat,

prezentându-se ca angajați ai televiziunii, l-au convins pe inculpat să coboare

la autoturism, unde acesta a înțeles că a fost înșelat, motiv pentru care a

fugit în apartamentul său.

Ajuns

în apartament s-a înarmat cu un topor, iar ulterior a refuzat să-i însoțească

pe polițiști întrucât nu aveau asupra lor mandatul de aducere, ocazie cu care

aceștia s-au înțeles din priviri să-1 imobilizeze, moment în care inculpatul a

căzut peste partea vătămată R.M., iar toporul avut asupra sa a tăiat agenda pe

care polițistul o ținea băgată în cureaua pantalonilor.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea R. contra României că la

data evenimentelor dispozițiile art. 183 și art. 184 C. proc. pen. nu permiteau

autorităților să prindă o persoană și să o împiedice să circule liber în

executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puțin să pătrundă în acest scop

în domiciliul său fără mandat de percheziție, motiv pentru care prinderea cu

forța a reclamantului, la data de 11 martie 1998, în lipsa unui mandat de

arestare, după ce în prealabil au intrat în forță în apartamentul său, rămânând

în interior timp de mai multe ore au reprezentat o încălcare a prevederilor

art. 5 parag. 1 din Convenție. Ca atare, instanța de fond a constatat că

acțiunile lucrătorilor poliției de pătrundere în locuința inculpatului, de

prindere și imobilizare, în baza mandatului de aducere care însă nu a fost

prezentat, așa cum rezultă din declarațiile tuturor lucrătorilor poliției, au

fost abuzive.

În

aceste condiții, acțiunile lor abuzive s-a apreciat că nu mai pot fi

considerate ca fiind ale autorității statului, motiv pentru care nu se mai

bucură de protecția specială acordată de legiuitor prin incriminarea

infracțiunii de ultraj, împrejurare care a atrage schimbarea încadrării

juridice în infracțiunii de amenințare a părților vătămate C.G. și R.I.

S-a

constatat că amenințarea cu briceagul a părții vătămate C.G. nu este dovedită,

în condițiile în care inculpatul trezit din somn la ora cinci dimineața de trei

polițiști, fără a cunoaște motivul prezenței acestora în locuința sa și a-i fi

prezentat un act scris, a avut o reacție de apărare, proporțională cu starea sa

psihică.

S-a

mai reținut că intenția acestuia nu a fost aceea de a limita libertatea

lucrătorilor de poliție și de a-i împiedica să-și desfășoare activitatea, ci de

a se apăra în cazul în care ar fi fost agresat de partea vătămată, așa cum

rezultă din declarațiile acesteia, ale martorilor E.E. și B.N., ale

inculpatului și mamei sale. Și în cazul infracțiunii de amenințare a părții

vătămate R.I. s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive

întrucât niciunul dintre lucrătorii poliției care au participat la imobilizarea

inculpatului nu au putut confirma că acesta a scos toporul sau că ar fi făcut

vreun gest prin care să o lovească pe partea vătămată. În încercare de a fi

imobilizat, potrivit declarațiilor martorilor P.L., P.M., P.I., inculpatul a

fost prins de brațe de lucrătorii poliției, care au căzut peste partea vătămată

R.I., lama toporului tăind agenda pe care acesta o avea la cureaua

pantalonilor.

Împotriva

acestei sentințe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

care făcând referire la probatoriul administrat în cauză, inclusiv la urmărire

penală a criticat soluția de achitare a inculpatului sub aspectul

infracțiunilor reținute în sarcina sa, inclusiv schimbarea încadrării juridice

din infracțiunea de ultraj în cea de amenințare.

Prin

Decizia penală nr. 181/A din 02 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara,

secția penală, a respins ca nefondat apelul parchetului, reținând că evaluarea

materialului probator trebuie făcută în raport de poziția de nerecunoaștere a

inculpatului și de constatările Curții Europe a Drepturilor Omului din Cauza R.

împotriva României.

În

legătură cu procesul-verbal de prindere în flagrant care constituie principalul

mijloc de probă al acuzației de trafic de mercur s-a constatat că hotărârea

Curții europene a statuat că s-a realizat cu încălcarea legislației interne,

întrucât actul nu a fost semnat de martori și inculpat, împrejurare care

alături de altele aspecte s-a reținut că încalcă principiul procesului

echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, motiv pentru care a fost înlăturat,

cu mențiunea că nu poate fi avut la în vedere la stabilirea împrejurărilor de

fapt.

La

data de 28 ianuarie 1998, organele de poliție l-au audiat, în calitate de

martor ocular, pe Ș.I.P. care a văzut persoana ce-l însoțea pe R.V. lovind un

cetățean în stare de ebrietate, iar când au intervenit organele de poliție nu a

observat ce a făcut inculpatul, pentru ca în rejudecare martorul să-și mențină

declarațiile inițiale precizând că nu a constatat ca inculpatul să arunce o

sticlă de sub haină, în momentul în care a fost ridicat, fără utilizarea

forței, de către polițiști, motiv pentru care s-a reținut că susținerile

acestuia nu confirmă acuzațiile.

S-a

constatat că martorul B.M.I.V., audiat doar în cursul urmăririi penale din

cauza intervenirii decesului său, a precizat că aflându-se lângă hotelul R. a

observat mai mulți cetățeni adunați, printre care și doi polițiști care

încercau să-l legitimeze pe R.V., care s-a opus inclusiv la percheziționare

pentru ca la un moment dat să-și deschidă fermoarul de la hanoracul de culoare

vișinie și să arunce o sticlă verde la o distanță de circa 1 - 2 metri.

Audiați

au fost și martorii B.M.I. și R.M., polițiștii care au încheiat procesul-verbal

de constatare a infracțiunii, primul menținându-și declarațiile date la

urmărire penală conform cărora inculpatul R.V. a lăsat să-i cadă de sub haină

sticla ce conținea mercur în momentul în care a coborât din autoturism B. în

care se afla persoana care trebuia să-l cumpere, în timp ce celălalt martor în

depoziția de la instanță a făcut afirmații diferite pe aspectele esențiale sens

în care a arătat că sticla a fost găsită sub banca pe care a stat inculpatul și

întrucât nu a participat la prinderea și imobilizarea acestuia, fiind

însărcinat cu supravegherea zonei în care urma să aibă loc tranzacția, nu a

văzut ca R.V. să-și fi desfăcut haina în timpul busculadei și să fi dat drumul

la sticla de mercur, așa cum a precizat însă la urmărire penală.

Cu

ocazia rejudecării li s-au luat depoziții și martorilor Ș.D., D.C., J.M., M.F.,

H.M., P.A., polițiști în cadrul I.P.J. Hunedoara.

Martorii

Ș.D. și D.C. au arătat că au semnat procesul-verbal de constatare a

infracțiunii flagrante, deși nu au participat la reținerea inculpatului

întrucât se aflau în hotel, iar sticla cu mercur doar la sediul poliției, fără

să poată oferi explicații cu privire la motivul pentru care procesul-verbal nu

a fost semnat de inculpat și martori, în timp ce martorul M.F., care fusese

repartizat pentru a supraveghea o cale de acces în parc, a semnat la rândul său

procesul-verbal cu toate că nu a constatat personal cele întâmplate ci i-au

fost povestite de colegii săi, aspect susținut și de martorul H.M., care a

precizat că a nu a semnat în calitate de organ constatator, ci de lucrător al

poliției căruia i-a revenit sarcina supravegherii parcului.

Martorul

J.M. a relatat că nu a semnat procesul-verbal de constatare a infracțiunii

flagrante întrucât nu avea competență în acest sens, iar cu privire la

procedura de ridicare a amprentelor a arătat că se realiza de cei de la criminalistic,

iar martorul P.A., din locul unde s-a aflat, a fost imposibil să vadă momentul

reținerii inculpatului și al aruncării sticlei pe jos, pe care însă a primit-o

la sediul poliției pentru a o cântări, semnând procesul-verbal în calitate de

persoană repartizată la acțiunea de prindere în flagrant.

Instanța

de prim control judiciar a constatat că nu au fost realizate fotografii sau

filme judiciare cu ocazia flagrantului, nefiind cerută nici asistența unor

martori, deși în parc au fost mai multe persoane, iar șase dintre polițiștii

care au semnat procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu au

văzut momentul prinderii și imobilizării inculpatului și dacă avea asupra sa

sticla cu mercur, singurii martori care a susținut că l-au observat când a lăsat

să-i cadă pe jos sticla sunt B.M.I.V. și B.M.I., în timp ce polițistul R.M.,

audiat în condiții de contradictorialitate, în rejudecare, a arătat că a văzut

doar când s-a produs busculada că inculpatul a fost dat cu spray, apoi

imobilizat și încătușat, declarațiile acestora din urmă martori fiind singurele

mijloace de probă care confirmă situația de fapt din rechizitoriu.

S-a

reținut că din motive obiective martorul B.M.I.V. nu a putut fi audiat direct

de instanță, motiv pentru care inculpatul nu a avut posibilitatea să-i adreseze

întrebări, situație în care s-a apreciat mărturia sa trebuie coroborată cu alte

probe pentru a se considera că reflectă în mod real cele întâmplate.

Cu

privire la declarațiile de la urmărire penală ale martorilor B.M.I. și R.M. s-a

constatat că există contradicții în legătură cu momentul în care inculpatul a

aruncat pe jos sticla cu mercur, primul arătând că îndată ce s-a dat jos din

mașină, iar celălalt în timp ce se afla pe bancă, pentru ca referitor la

susținerile martorului B.M.I. să se mai rețină că trebuie evaluate cu multă

prudență deoarece situația sa este similară cu cea a celor șase polițiști

semnatari ai procesul-verbal de flagrant, care au arătat în fața instanței de

rejudecare că nu au asistat efectiv la prinderea și imobilizarea lui R.V.,

declinându-și astfel orice răspundere în legătură cu cele consemnate.

S-au

avut în vedere declarațiile din rejudecare ale martorului R.M. care nu a l-a

observat pe inculpat să arunce vreo sticlă, dar și cele ale martorului ocular

Ș.I.P., care în mod constant nu a confirmat acuzațiile din rechizitoriu, ci,

dimpotrivă apărările inculpatului.

S-a

mai constatat că pentru prinderea în flagrant a inculpatului organele de

urmărire penală au pus în aplicare un plan bine stabilit, sens în care într-o

primă etapă, unul sau doi investigatori sub acoperire s-au întâlnit cu acesta

într-un bar din Hunedoara, pretinzând că sunt interesați să cumpărare mercur

stabilind o întrevedere ulterioară, pentru ca în cea de-a doua fază să fie

prins inculpatul în locul în care s-a organizat flagrantul, aspecte care nu au

fost reținute nici de organele de poliție în procesul-verbal și nici de

procuror cu ocazia întocmirii rechizitoriului, omisiunea justificată de

împrejurarea că la data evenimentelor (ianuarie 1998), tehnica de investigare

sub acoperire nu era reglementată în vreun act normativ, iar declarațiile

martorilor cu identitate protejată nu se regăseau în mijloacele de probă

prevăzute de lege, motiv pentru care se impune înlăturarea ca nelegale a celor două

procese-verbale de consemnare a susținerilor acestor martori.

În

acest context, s-a concluzionat că mijloacele de probă administrate nu pot

fundamenta dincolo de orice echivoc implicarea inculpatului în comiterea

infracțiunii de trafic de substanțe toxice motiv pentru care este corectă

soluția de achitare în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

În

ceea ce privește acuzația de ultraj s-a reținut că prin mandatul de aducere s-a

ordonat aducerea lui R.V. la sediul parchetului pentru data de 11 martie 1998 în

vederea ascultării în dosarul de trafic de stupefiante, emiterea acestui act

procedural, fiind justificată de faptul că acesta nu s-a prezentat la organele

de poliție pentru a depune actele medicale pe care a declarat la data de 29

ianuarie 1998 că le deține, când a fost audiat în calitate de învinuit.

Problema

care s-a ridicat în legătură cu refuzul inculpatului de a-i însoți pe polițiști

a fost cea a temeiului legal în care aceștia au acționat în forță pentru

aducerea la îndeplinire a mandatului de aducere.

Instanța

de apel a constatat că la data evenimentelor dispozițiile procesual penale nu

permiteau organelor de executare să folosească constrângerea pentru executarea

unui mandat de aducere, alin. (3

1

) al art. 184 C. proc. pen., fiind

introdus prin Legea nr. 281/2003 (art. I pct. 121).

Deși

polițiștii se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, le-au îndeplinit

cu depășirea limitelor prevăzute de lege, în condițiile în care prevederile

art. 184 alin. (2) C. proc. pen. permiteau doar încheierea unui proces-verbal

nu și executarea prin constrângere a mandatului de aducere, motiv pentru care

cele două părți vătămate nu mai beneficiază de protecția specială conferită de

norma de incriminare prevăzută de art. 239 C. pen., ci doar de protecția

dispozițiilor art. 193 C. pen., astfel că s-a apreciat că justificat prima

instanță a dispus schimbarea încadrării juridice în două infracțiuni de

amenințare.

S-a

reținut că din procesul-verbal de constatare, declarațiile polițiștilor, actele

medicale rezultă că inculpatul este o persoană predispusă la reacții agresive

pe fondul unei tulburări psihice, context în care evaluarea reacției sale la

acțiunile părților vătămate impune să fie avut în vedere și acest aspect.

În

aceste condiții, pe fondul tulburării de comportament, inculpatul care a avut

reprezentarea că acțiunea de pătrundere în locuința sa și încercarea de-al

aduce cu forța la parchet sunt nelegale, a răspuns de o manieră ce se

circumscrie din punct de vedere obiectiv unor acte de amenințare, respectiv s-a

înarmat cu un cuțit, iar apoi cu un topor, dar care din perspectivă subiectivă

nu a reflectat, în opinia instanței de apel, intenția specifică acestei

infracțiuni, motiv pentru care s-a considerat că și soluția de achitare dispusă

în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. de judecătorul fondului este corectă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, care invocând cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

alin. (1) pct. 10, 17 și 18 C. proc. pen., a solicitat, în

principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în

vederea completării probatoriului în sensul audierii martorilor cu identitate

protejată, întrucât în mod greșit instanța de prim control judiciar a respins

încuviințarea probei testimoniale motivând că este neutilă și pertinentă cauzei

în raport de momentul procesual la care a fost solicitată.

În

subsidiar, s-a criticat greșita schimbare a încadrării juridice a faptelor din

infracțiunile de ultraj în infracțiunile de amenințare, în condițiile în care

din probele administrate în cauză rezultă că acțiunile inculpatului R.V. de la

data de 11 martie 2008 se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii

prevăzută de art. 239 C. pen., precum și grava eroare de fapt comisă în cauză

prin achitarea inculpatului pentru toate acuzațiile reținute în sarcina sa prin

rechizitoriu.

Examinând

hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate constată că recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este fondat în limitele și

pentru considerentele următoare:

Potrivit

art. 385

15

pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., când este

necesară administrarea de probe, Înalta Curte, admițând recursul, dispune

rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost casată.

În

speță, așa cum rezultă din materialul probator administrat atât la urmărire

penală cât și în rejudecare la instanța de fond, la data săvârșirii presupusei

fapte de trafic de stupefiante, anterior imobilizării inculpatului R.V. de

către organele de poliție, acesta a coborât dintr-un autoturism marca B., lângă

care potrivit susținerilor constante ale unora dintre martorii audiați în cauză

ar fi aruncat sticla cu mercur.

În

acest context, instanța de prim control judiciar era obligată în limitele

efectului integral devolutiv prevăzut de art. 371 C. proc. pen. să examineze

cauza sub toate aspectele, inclusiv pe bază de probe noi administrate în fața

sa în scopul aflării adevărului, cu atât mai mult cu cât a constatat existența

anumitor inadvertențe cu privire la locul și momentul în care s-ar fi aruncat

pe jos sticla cu mercur, împrejurare care făcea necesară și audierea

persoanelor din autoturismul B. care ar fi putut oferi informații de natură a

lămuri acest aspect.

Ca

atare, solicitarea procurorului de suplimentare a probatoriului cu proba

testimonială privind cele două persoane care au fost alături de inculpatul în

autoturismul B. înainte de apariția organelor de poliție este justificată, dat

fiind că instanța de apel în virtutea rolului activ era obligată să lămurească

împrejurările faptice pe bază de probe, în condițiile în care rejudecarea

cauzei s-a dispus de instanța supremă urmare a admiterii cererii de revizuire

întemeiată de inculpat pe condamnarea statului român de către Curtea Europeană,

care prin Hotărârea R. contra României din 16 decembrie 2008 a statuat printre

altele că instanțele naționale au încălcat principiul rolului activ prin

neadministrarea completă a probatoriului.

Așadar,

Înalta Curte considerând că persoanele indicate de parchet în cererea de

suplimentare a probatoriului ar putea avea cunoștință despre împrejurări de

natură a servi la aflarea adevărului constată că se impune audierea acestora în

calitate de martori conform procedurii de drept comun prevăzută în art. 84 -

art. 86 C. proc. pen., urmând ca valoarea probatorie a respectivelor declarații

testimoniale să fie apreciată prin raportare la ansamblul probelor administrate

în cauză, cu consecința reținerii ca temei al soluției ce se va pronunța sau,

după caz, a înlăturării acestora.

Pentru

considerentele dezvoltate, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct.

(2) lit. d) C. proc. pen., va admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara, casând hotărârea atacată, va trimite cauza spre rejudecare la

Curtea de Apel Timișoara, instanță care va examina și celelalte critici ale

parchetului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva

Deciziei penale nr. 181/A din 2 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 2090/1/2010, privind pe inculpatul

R.V.

Casează

decizia atacată și trimite spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în suma de 200 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 14 martie 2013.

Procesat

de GGC - GV