ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 887/2013

Asupra recursului penal, în baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 61 din 27 februarie 2012, Tribunalul Arad a schimbat încadrarea juridică din două infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) și (3) C. pen. în două infracțiuni prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen., l-a achitat pe inculpatul R.V., în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru două infracțiuni prevăzute de art. 193 alin. (1) C. pen. (părți vătămate C.G. și R.I.T.). A constatat că părțile vătămate R.I.T.

și C.G. nu s-au constituit părți civile în procesul penal și a restituit inculpatului cuțitul și toporul. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, Tribunalul Hunedoara l-a condamnat pe inculpatul R.V., prin Sentința penală nr. 160 din 05 mai 1999, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 524 din 09 februarie 2000 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la o pedeapsă de 1 an și 2 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. și la două pedepse de câte 2 luni pentru două infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) și (3) C. pen., pedeapsa rezultantă de 1 an și 2 luni închisoare fiind executată integral în perioada 11 martie 1998 - 10 mai 1999. Prin Hotărârea R. conta României pronunțată la data de 16 decembrie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis plângerea condamnatului R.V.

și a constatat încălcarea art. 3, art. 13, art. 5 paragrafele (1), (3), (4) și (5), art. 6 paragrafele (1), (2) și (3) lit. c), art. 8 și art. 34 din Convenție de către organele judiciare române în derularea procedurilor desfășurate față de reclamant și drept urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 882 din 06 decembrie 2010, a admis cererea de revizuire formulată de acesta, dispunând rejudecarea cauzei de către prima instanță, întrucât continuau să-și producă efectele încălcările drepturilor garantate de Convenție, sens în care s-a arătat că instanțele naționale nu i-au ascultat mama, vecinii și avocatul lui R.V., motiv pentru care în vederea asigurării dreptului său la apărare se impune administrarea acestui probatoriu.

Prin Sentința penală nr. 933 din 24 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Arad, unde, în baza probelor administrate în cursul urmării penale și în rejudecare, respectiv procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, procesul-verbal de percheziție domiciliară, buletinul de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998, declarațiile martorilor, ale părții vătămate, ale inculpatului, s-a reținut că, la data de 28 ianuarie 1998, în jurul orei 17,30, un echipaj de poliție din Hunedoara l-a imobilizat și condus pe inculpatul R.V. împreună cu martorul Ș.I.P. și un bărbat rămas neidentificat la sediu, întrucât în apropierea locului în care a fost depistat acesta s-a găsit o sticlă de 1/2 1 de culoare verde, în care se afla o substanță de culoare argintie, care potrivit buletinului de analiză nr. 16 din 04 februarie 1998 conținea 2,040 kg mercur.

În cuprinsul procesului-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, nesemnat de polițiști, martori asistenți și inculpat, s-a menționat că acesta din urmă deținea o sticlă cu mercur, motiv pentru care s-a încercat identificarea și percheziționarea sa corporală, moment în care a aruncat sticla la o distanță de doi metri de locul în care se afla. Condus la sediul poliției, inculpatul a fost reținut până a doua zi, perioadă în care a fost ascultat de două ori, inclusiv în prezența unui avocat, ocazie în care a arătat că, îndreptându-se spre casă, a fost imobilizat în apropierea Hotelului R. cu cătușe de lucrătorii de poliției, care l-au lovit cu picioarele, imputându-i că îi aparține sticla cu mercur ce a fost găsită în același loc, deși nu cunoștea nimic de proveniența acesteia, motiv pentru care nu își explică de ce martorii B.M.I.V.

și Ș.I.P. au declarat în sens contrar. Audiat fiind martorul Ș.I.P. a susținut că persoana care îl însoțea pe inculpat a fost implicată într-o bătaie, motiv pentru care au intervenit lucrătorii poliției, ridicându-i pe toți, inclusiv pe el, iar în momentul imobilizării inculpatului R.V. nu a observat ce făcea acesta, în timp ce martorul B.M.I.V., decedat până la reluarea judecății cauzei, a declarat că aflându-se în apropierea Hotelul R. a văzut când inculpatul refuza să se legitimeze, cât și să fie percheziționat de polițiștii și la un moment dat și-a deschis fermoarul hainei, scoțând o sticlă verde pe care a aruncat-o la o distanță de 2 m. Martorii R.M.

și B.M.I., implicați în depistarea în flagrant a inculpatului, au susținut la urmărire penală, că acesta făcea trafic cu mercur, iar la momentul prinderii sale a aruncat pe jos o sticlă cu mercur, poziție menținută, în rejudecare, doar de cel din urmă martor care însă a menționat că sticla a fost abandonată într-un alt moment, celălalt, nuanțându-și declarațiile, a precizat că nu a participat la prinderea lui R.V., precum și că sticla cu mercur a fost găsită sub banca pe care a stat inculpatul. Au fost ascultați, în rejudecare, în calitate de martori și polițiștii S.D., D.C., J.M., M.F., H.M., P.A. care au fost repartizați să supravegheze zona în care urma să fie depistat inculpatul, însă aceștia au susținut că nu pot confirma cele menționate în procesul-verbal de prindere în flagrant, întrucât nu au observat momentul prinderii lui R.V., sticla cu mercur văzând-o pentru prima dată la sediul poliției.

Imposibilitatea prelevării urmelor papilare de pe sticlă, cerere ce a fost formulată de inculpat în sprijinul apărării sale, dar și declarațiile contradictorii ale martorilor privind modul și locul în care a fost aruncată, precum și faptul că a rămas neidentificat cumpărătorul, constituie elemente ce au fost apreciate de instanța de fond, în rejudecare, că îi profită inculpatului, neputând astfel să fie răsturnată prezumția sa de nevinovăție. Ulterior expirării duratei reținerii inculpatului, acesta a fost citat cu mandat de aducere, motiv pentru care, la data de 11 martie 1998, ora 06,00, lucrătorii de poliție B.N., C.G. și E.E. s-au deplasat la domiciliul lui, fără a avea asupra lor mandatul de aducere, unde pătrunzând în camera sa au fost refuzați de R.V.

să-i însoțească la Deva pentru a da o declarație întrucât nu i-au prezentat niciun act procedural în acest sens, motiv pentru care au fost amenințați cu un briceag să părăsească locuința, spunându-li-se totodată că se va prezenta singur, la procuror, la ora 11,00. În jurul orei 07,00, au revenit la locuința inculpatului lucrătorii de poliție, însoțiți de alți colegi, acesta acceptând să-i însoțească, dar numai împreună cu o echipă de televiziune a unui post local și un avocat. În timp ce o parte dintre polițiști s-au deplasat la sediul Baroului Hunedoara pentru aducerea avocatului din oficiu, L.P., alții, îmbrăcați civil și cu o cameră de filmat, prezentându-se ca angajați ai televiziunii, l-au convins pe inculpat să coboare la autoturism, unde acesta a înțeles că a fost înșelat, motiv pentru care a fugit în apartamentul său.

Ajuns în apartament s-a înarmat cu un topor, iar ulterior a refuzat să-i însoțească pe polițiști întrucât nu aveau asupra lor mandatul de aducere, ocazie cu care aceștia s-au înțeles din priviri să-1 imobilizeze, moment în care inculpatul a căzut peste partea vătămată R.M., iar toporul avut asupra sa a tăiat agenda pe care polițistul o ținea băgată în cureaua pantalonilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în Hotărârea R. contra României că la data evenimentelor dispozițiile art. 183 și art. 184 C. proc. pen.

nu permiteau autorităților să prindă o persoană și să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puțin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără mandat de percheziție, motiv pentru care prinderea cu forța a reclamantului, la data de 11 martie 1998, în lipsa unui mandat de arestare, după ce în prealabil au intrat în forță în apartamentul său, rămânând în interior timp de mai multe ore au reprezentat o încălcare a prevederilor art. 5 parag. 1 din Convenție. Ca atare, instanța de fond a constatat că acțiunile lucrătorilor poliției de pătrundere în locuința inculpatului, de prindere și imobilizare, în baza mandatului de aducere care însă nu a fost prezentat, așa cum rezultă din declarațiile tuturor lucrătorilor poliției, au fost abuzive.

În aceste condiții, acțiunile lor abuzive s-a apreciat că nu mai pot fi considerate ca fiind ale autorității statului, motiv pentru care nu se mai bucură de protecția specială acordată de legiuitor prin incriminarea infracțiunii de ultraj, împrejurare care a atrage schimbarea încadrării juridice în infracțiunii de amenințare a părților vătămate C.G. și R.I. S-a constatat că amenințarea cu briceagul a părții vătămate C.G. nu este dovedită, în condițiile în care inculpatul trezit din somn la ora cinci dimineața de trei polițiști, fără a cunoaște motivul prezenței acestora în locuința sa și a-i fi prezentat un act scris, a avut o reacție de apărare, proporțională cu starea sa psihică. S-a mai reținut că intenția acestuia nu a fost aceea de a limita libertatea lucrătorilor de poliție și de a-i împiedica să-și desfășoare activitatea, ci de a se apăra în cazul în care ar fi fost agresat de partea vătămată, așa cum rezultă din declarațiile acesteia, ale martorilor E.E.

și B.N., ale inculpatului și mamei sale. Și în cazul infracțiunii de amenințare a părții vătămate R.I. s-a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive întrucât niciunul dintre lucrătorii poliției care au participat la imobilizarea inculpatului nu au putut confirma că acesta a scos toporul sau că ar fi făcut vreun gest prin care să o lovească pe partea vătămată. În încercare de a fi imobilizat, potrivit declarațiilor martorilor P.L., P.M., P.I., inculpatul a fost prins de brațe de lucrătorii poliției, care au căzut peste partea vătămată R.I., lama toporului tăind agenda pe care acesta o avea la cureaua pantalonilor.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad care făcând referire la probatoriul administrat în cauză, inclusiv la urmărire penală a criticat soluția de achitare a inculpatului sub aspectul infracțiunilor reținute în sarcina sa, inclusiv schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ultraj în cea de amenințare. Prin Decizia penală nr. 181/A din 02 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins ca nefondat apelul parchetului, reținând că evaluarea materialului probator trebuie făcută în raport de poziția de nerecunoaștere a inculpatului și de constatările Curții Europe a Drepturilor Omului din Cauza R. împotriva României.

În legătură cu procesul-verbal de prindere în flagrant care constituie principalul mijloc de probă al acuzației de trafic de mercur s-a constatat că hotărârea Curții europene a statuat că s-a realizat cu încălcarea legislației interne, întrucât actul nu a fost semnat de martori și inculpat, împrejurare care alături de altele aspecte s-a reținut că încalcă principiul procesului echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, motiv pentru care a fost înlăturat, cu mențiunea că nu poate fi avut la în vedere la stabilirea împrejurărilor de fapt. La data de 28 ianuarie 1998, organele de poliție l-au audiat, în calitate de martor ocular, pe Ș.I.P. care a văzut persoana ce-l însoțea pe R.V.

lovind un cetățean în stare de ebrietate, iar când au intervenit organele de poliție nu a observat ce a făcut inculpatul, pentru ca în rejudecare martorul să-și mențină declarațiile inițiale precizând că nu a constatat ca inculpatul să arunce o sticlă de sub haină, în momentul în care a fost ridicat, fără utilizarea forței, de către polițiști, motiv pentru care s-a reținut că susținerile acestuia nu confirmă acuzațiile. S-a constatat că martorul B.M.I.V., audiat doar în cursul urmăririi penale din cauza intervenirii decesului său, a precizat că aflându-se lângă hotelul R. a observat mai mulți cetățeni adunați, printre care și doi polițiști care încercau să-l legitimeze pe R.V., care s-a opus inclusiv la percheziționare pentru ca la un moment dat să-și deschidă fermoarul de la hanoracul de culoare vișinie și să arunce o sticlă verde la o distanță de circa 1 - 2 metri.

Audiați au fost și martorii B.M.I. și R.M., polițiștii care au încheiat procesul-verbal de constatare a infracțiunii, primul menținându-și declarațiile date la urmărire penală conform cărora inculpatul R.V. a lăsat să-i cadă de sub haină sticla ce conținea mercur în momentul în care a coborât din autoturism B. în care se afla persoana care trebuia să-l cumpere, în timp ce celălalt martor în depoziția de la instanță a făcut afirmații diferite pe aspectele esențiale sens în care a arătat că sticla a fost găsită sub banca pe care a stat inculpatul și întrucât nu a participat la prinderea și imobilizarea acestuia, fiind însărcinat cu supravegherea zonei în care urma să aibă loc tranzacția, nu a văzut ca R.V.

să-și fi desfăcut haina în timpul busculadei și să fi dat drumul la sticla de mercur, așa cum a precizat însă la urmărire penală. Cu ocazia rejudecării li s-au luat depoziții și martorilor Ș.D., D.C., J.M., M.F., H.M., P.A., polițiști în cadrul I.P.J. Hunedoara. Martorii Ș.D. și D.C.

au arătat că au semnat procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, deși nu au participat la reținerea inculpatului întrucât se aflau în hotel, iar sticla cu mercur doar la sediul poliției, fără să poată oferi explicații cu privire la motivul pentru care procesul-verbal nu a fost semnat de inculpat și martori, în timp ce martorul M.F., care fusese repartizat pentru a supraveghea o cale de acces în parc, a semnat la rândul său procesul-verbal cu toate că nu a constatat personal cele întâmplate ci i-au fost povestite de colegii săi, aspect susținut și de martorul H.M., care a precizat că a nu a semnat în calitate de organ constatator, ci de lucrător al poliției căruia i-a revenit sarcina supravegherii parcului.

Martorul J.M. a relatat că nu a semnat procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante întrucât nu avea competență în acest sens, iar cu privire la procedura de ridicare a amprentelor a arătat că se realiza de cei de la criminalistic, iar martorul P.A., din locul unde s-a aflat, a fost imposibil să vadă momentul reținerii inculpatului și al aruncării sticlei pe jos, pe care însă a primit-o la sediul poliției pentru a o cântări, semnând procesul-verbal în calitate de persoană repartizată la acțiunea de prindere în flagrant.

Instanța de prim control judiciar a constatat că nu au fost realizate fotografii sau filme judiciare cu ocazia flagrantului, nefiind cerută nici asistența unor martori, deși în parc au fost mai multe persoane, iar șase dintre polițiștii care au semnat procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante nu au văzut momentul prinderii și imobilizării inculpatului și dacă avea asupra sa sticla cu mercur, singurii martori care a susținut că l-au observat când a lăsat să-i cadă pe jos sticla sunt B.M.I.V. și B.M.I., în timp ce polițistul R.M., audiat în condiții de contradictorialitate, în rejudecare, a arătat că a văzut doar când s-a produs busculada că inculpatul a fost dat cu spray, apoi imobilizat și încătușat, declarațiile acestora din urmă martori fiind singurele mijloace de probă care confirmă situația de fapt din rechizitoriu.

S-a reținut că din motive obiective martorul B.M.I.V. nu a putut fi audiat direct de instanță, motiv pentru care inculpatul nu a avut posibilitatea să-i adreseze întrebări, situație în care s-a apreciat mărturia sa trebuie coroborată cu alte probe pentru a se considera că reflectă în mod real cele întâmplate. Cu privire la declarațiile de la urmărire penală ale martorilor B.M.I. și R.M. s-a constatat că există contradicții în legătură cu momentul în care inculpatul a aruncat pe jos sticla cu mercur, primul arătând că îndată ce s-a dat jos din mașină, iar celălalt în timp ce se afla pe bancă, pentru ca referitor la susținerile martorului B.M.I.

să se mai rețină că trebuie evaluate cu multă prudență deoarece situația sa este similară cu cea a celor șase polițiști semnatari ai procesul-verbal de flagrant, care au arătat în fața instanței de rejudecare că nu au asistat efectiv la prinderea și imobilizarea lui R.V., declinându-și astfel orice răspundere în legătură cu cele consemnate. S-au avut în vedere declarațiile din rejudecare ale martorului R.M. care nu a l-a observat pe inculpat să arunce vreo sticlă, dar și cele ale martorului ocular Ș.I.P., care în mod constant nu a confirmat acuzațiile din rechizitoriu, ci, dimpotrivă apărările inculpatului.

S-a mai constatat că pentru prinderea în flagrant a inculpatului organele de urmărire penală au pus în aplicare un plan bine stabilit, sens în care într-o primă etapă, unul sau doi investigatori sub acoperire s-au întâlnit cu acesta într-un bar din Hunedoara, pretinzând că sunt interesați să cumpărare mercur stabilind o întrevedere ulterioară, pentru ca în cea de-a doua fază să fie prins inculpatul în locul în care s-a organizat flagrantul, aspecte care nu au fost reținute nici de organele de poliție în procesul-verbal și nici de procuror cu ocazia întocmirii rechizitoriului, omisiunea justificată de împrejurarea că la data evenimentelor (ianuarie 1998), tehnica de investigare sub acoperire nu era reglementată în vreun act normativ, iar declarațiile martorilor cu identitate protejată nu se regăseau în mijloacele de probă prevăzute de lege, motiv pentru care se impune înlăturarea ca nelegale a celor două procese-verbale de consemnare a susținerilor acestor martori.

În acest context, s-a concluzionat că mijloacele de probă administrate nu pot fundamenta dincolo de orice echivoc implicarea inculpatului în comiterea infracțiunii de trafic de substanțe toxice motiv pentru care este corectă soluția de achitare în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. În ceea ce privește acuzația de ultraj s-a reținut că prin mandatul de aducere s-a ordonat aducerea lui R.V. la sediul parchetului pentru data de 11 martie 1998 în vederea ascultării în dosarul de trafic de stupefiante, emiterea acestui act procedural, fiind justificată de faptul că acesta nu s-a prezentat la organele de poliție pentru a depune actele medicale pe care a declarat la data de 29 ianuarie 1998 că le deține, când a fost audiat în calitate de învinuit.

Problema care s-a ridicat în legătură cu refuzul inculpatului de a-i însoți pe polițiști a fost cea a temeiului legal în care aceștia au acționat în forță pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de aducere. Instanța de apel a constatat că la data evenimentelor dispozițiile procesual penale nu permiteau organelor de executare să folosească constrângerea pentru executarea unui mandat de aducere, alin. (3 1 ) al art. 184 C. proc. pen., fiind introdus prin Legea nr. 281/2003 (art. I pct. 121). Deși polițiștii se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, le-au îndeplinit cu depășirea limitelor prevăzute de lege, în condițiile în care prevederile art. 184 alin. (2) C. proc. pen.

permiteau doar încheierea unui proces-verbal nu și executarea prin constrângere a mandatului de aducere, motiv pentru care cele două părți vătămate nu mai beneficiază de protecția specială conferită de norma de incriminare prevăzută de art. 239 C. pen., ci doar de protecția dispozițiilor art. 193 C. pen., astfel că s-a apreciat că justificat prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice în două infracțiuni de amenințare. S-a reținut că din procesul-verbal de constatare, declarațiile polițiștilor, actele medicale rezultă că inculpatul este o persoană predispusă la reacții agresive pe fondul unei tulburări psihice, context în care evaluarea reacției sale la acțiunile părților vătămate impune să fie avut în vedere și acest aspect.

În aceste condiții, pe fondul tulburării de comportament, inculpatul care a avut reprezentarea că acțiunea de pătrundere în locuința sa și încercarea de-al aduce cu forța la parchet sunt nelegale, a răspuns de o manieră ce se circumscrie din punct de vedere obiectiv unor acte de amenințare, respectiv s-a înarmat cu un cuțit, iar apoi cu un topor, dar care din perspectivă subiectivă nu a reflectat, în opinia instanței de apel, intenția specifică acestei infracțiuni, motiv pentru care s-a considerat că și soluția de achitare dispusă în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. de judecătorul fondului este corectă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 10, 17 și 18 C. proc.

pen., a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului în sensul audierii martorilor cu identitate protejată, întrucât în mod greșit instanța de prim control judiciar a respins încuviințarea probei testimoniale motivând că este neutilă și pertinentă cauzei în raport de momentul procesual la care a fost solicitată. În subsidiar, s-a criticat greșita schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracțiunile de ultraj în infracțiunile de amenințare, în condițiile în care din probele administrate în cauză rezultă că acțiunile inculpatului R.V. de la data de 11 martie 2008 se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzută de art. 239 C. pen., precum și grava eroare de fapt comisă în cauză prin achitarea inculpatului pentru toate acuzațiile reținute în sarcina sa prin rechizitoriu.

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara este fondat în limitele și pentru considerentele următoare: Potrivit art. 385 15 pct. 2 lit. c) teza ultimă C. proc. pen., când este necesară administrarea de probe, Înalta Curte, admițând recursul, dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost casată. În speță, așa cum rezultă din materialul probator administrat atât la urmărire penală cât și în rejudecare la instanța de fond, la data săvârșirii presupusei fapte de trafic de stupefiante, anterior imobilizării inculpatului R.V. de către organele de poliție, acesta a coborât dintr-un autoturism marca B., lângă care potrivit susținerilor constante ale unora dintre martorii audiați în cauză ar fi aruncat sticla cu mercur.

În acest context, instanța de prim control judiciar era obligată în limitele efectului integral devolutiv prevăzut de art. 371 C. proc. pen. să examineze cauza sub toate aspectele, inclusiv pe bază de probe noi administrate în fața sa în scopul aflării adevărului, cu atât mai mult cu cât a constatat existența anumitor inadvertențe cu privire la locul și momentul în care s-ar fi aruncat pe jos sticla cu mercur, împrejurare care făcea necesară și audierea persoanelor din autoturismul B. care ar fi putut oferi informații de natură a lămuri acest aspect.

Ca atare, solicitarea procurorului de suplimentare a probatoriului cu proba testimonială privind cele două persoane care au fost alături de inculpatul în autoturismul B. înainte de apariția organelor de poliție este justificată, dat fiind că instanța de apel în virtutea rolului activ era obligată să lămurească împrejurările faptice pe bază de probe, în condițiile în care rejudecarea cauzei s-a dispus de instanța supremă urmare a admiterii cererii de revizuire întemeiată de inculpat pe condamnarea statului român de către Curtea Europeană, care prin Hotărârea R. contra României din 16 decembrie 2008 a statuat printre altele că instanțele naționale au încălcat principiul rolului activ prin neadministrarea completă a probatoriului.

Așadar, Înalta Curte considerând că persoanele indicate de parchet în cererea de suplimentare a probatoriului ar putea avea cunoștință despre împrejurări de natură a servi la aflarea adevărului constată că se impune audierea acestora în calitate de martori conform procedurii de drept comun prevăzută în art. 84 - art. 86 C. proc. pen., urmând ca valoarea probatorie a respectivelor declarații testimoniale să fie apreciată prin raportare la ansamblul probelor administrate în cauză, cu consecința reținerii ca temei al soluției ce se va pronunța sau, după caz, a înlăturării acestora. Pentru considerentele dezvoltate, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. (2) lit. d) C. proc. pen., va admite recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, casând hotărârea atacată, va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, instanță care va examina și celelalte critici ale parchetului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Deciziei penale nr. 181/A din 2 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 2090/1/2010, privind pe inculpatul R.V. Casează decizia atacată și trimite spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în suma de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2013. Procesat de GGC - GV