ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 153/2013

Asupra contestației în anulare de

față;

Prin decizia nr. 3188 din 10 mai 2012,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă, au fost admise recursurile declarate de pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara și de intervenienții F.I. și F.C. împotriva

deciziei nr. 431 A din 11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, a fost modificată în parte decizia recurată în sensul că a fost respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 839 din 31 martie

2010 a Tribunalului Timiș, secția civilă, au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei cu privire la respingerea apelului pârâtului, a fost

anulat recursul declarat de intervenienta M.D. împotriva deciziei nr. 431 A din

11 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost respins, ca

neavenit, recursul declarat de intervenienții F.I. și F.C. împotriva încheierii

nr. 1 din 3 martie 2011 dată de Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte a reținut următoarele:

Conform art 3 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) și (4), de prevederile legii

beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice

îndreptățite. De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat

procedura prevăzută la cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.

Instanța de apel a considerat că în

speță sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Totuși, așa cum însăși reclamanta

recunoaște, dezbaterea succesorală de pe urma autorului său, proprietar inițial

al imobilului în litigiu, s-a finalizat prin emiterea certificatului de

moștenitor din 7 iunie 1973 prin care s-a constatat calitatea de moștenitoare a

lui R.E. - soție -, cu o cotă de 2/8 din masa succesorală, R.R. și R.R.A., în

calitate de fiice, fiecare cu câte o cotă de 3/8.

La 30 iulie 1973 a fost înscris în CF

dreptul de proprietate al reclamantei pentru cota de 3/8 din imobil.

Întrucât

exproprierea s-a produs ulterior

acestui moment, respectiv la 4 februarie 1974, înseamnă că preluarea s-a produs

de la fiecare dintre moștenitoarele lui R.P., în cota parte deținută de

fiecare.

Prin urmare, în speță nu se pune

problema incidenței prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ci a

art. 3 alin. (1) lit. a). în aceste condiții, reclamanta nu putea pretinde prin

notificare decât cota de 3/8 din imobil, pentru diferență - indiferent cui

aparține cota de 5/8 - urmând a se proceda în sensul art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 conform cu care, în cazul în care restituirea este cerută de mai

multe persoane îndreptățite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul

de proprietate se constată sau se stabilește în cote-părți ideale, potrivit

dreptului comun.

Așadar, instanța de apel a interpretat

greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate

sub acest aspect întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru

care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi admise și

hotărârea dată în apel va fi modificată în sensul că va fi respins apelul

declarat de reclamantă.

Nu este însă întemeiată critica

privitoare la lipsa de capacitate procesuală a primăriei.

Astfel, Primăria nu este un subiect de

drept de sine stătător ci este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001 a

administrației publice locale, o structură funcțională cu activitate

permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și

dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității

locale.

Primarul, potrivit aceluiași text,

face parte din această structură funcțională care aduce la îndeplinire actele

administrative emise de primar, ca autoritate executivă, în aceste condiții,

prezența primăriei într-un litigiu în care, conform art. 21 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001, primarul emite dispoziție motivată de restituire în natură sau

prin echivalent către persoana îndreptățită a imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale nu este eronată, și nu au fost încălcate prevederile

art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 în ce privește reprezentarea

injustiție a unității administrativ-teritoriale.

Nu este întemeiată nici critica având

ca obiect prematuritatea introducerii acțiunii, câtă vreme primarul nu a

soluționat notificarea formulată de reclamantă în termenul de 60 de zile

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, instanțele de

fond au aplicat în mod corespunzător Decizia nr. XX/2007 emisă de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secții unite.

În

fine, nu este întemeiată critica privitoare la

imposibilitatea identificării suprafeței de teren ce a fost dată în natură

reclamantei prin hotărârea primei instanțe. Astfel, prin răspunsul la obiecțiuni

expertul a arătat că suprafața de 190 mp teren aferent apartamentului,

solicitat de C.E., este separat de terenul propus spre restituire reclamantei.

Cât privește identificarea fizică a terenului acordat reclamantei - o problemă

ce privește netemeinicia hotărârii, de neanalizat în recurs față de limitările

impuse de art. 304 C. proc. civ. - aceasta s-a făcut prin schița existentă la

dosarul primei instanțe.

Recurenta M.D. nu a semnat recursul,

deși a fost citată cu această mențiune. Prin urmare, în condițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Înalta Curte va constata nulitatea acestui

recurs.

Împotriva încheierii nr. 1 din 3

martie 2011 dată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs

numai intervenienții accesorii F.I. și F.C.. Drept urmare, față de prevederile

art. 56 C. proc. civ., recursul va fi respins ca neavenit. Totuși, consecință a

faptului că hotărârea a cărei îndreptare a fost făcută prin această încheiere a

fost modificată, și față de caracterul subsidiar al încheierii față de

hotărâre, dedus din obiectul său, încheierea nu va mai produce efecte juridice,

chiar dacă nu a fost reformată în mod expres.

La data de 11 iunie 2012, a formulat

contestație în anulare contestatoarea R.R. împotriva acestei decizii, invocând

în drept dispozițiile art. 318 C. proc. civ..

În

motivarea contestației s-au arătat următoarele:

În

cauza exista o greșeala materiala în sensul art. 318 C. proc.

civ. și care a avut drept consecința pronunțarea unei soluții greșite, deoarece

instanța nu a observat sau a omis involuntar sa cerceteze întâmpinarea depusă

de către contestatoare la dosar, precum și faptul ca unul dintre recursuri a

fost declarat de către o alta persoana, decât cea care a fost parte în cauza,

în prima instanța.

Instanța în cazul în care ar fi

observat întâmpinarea depusa și ar fi analizat și admis excepțiile absolute

ridicate de către contestatoare, ar fi trebuit sa respingă recursurile

declarate în cauza ca fiind inadmisibile/neavenite.

În

aceasta întâmpinare a invocat pe cale de excepție, lipsa

calității procesuale a tuturor celor care au formulat recurs în cauza, și anume

Primarul municipiului Timișoara și intervenienții F.I., F.C. și M.D.. Deși,

instanța s-a pronunțat cu privire la excepțiile invocate către recurenți, nu

s-a pronunțat și pe excepțiile absolute, ridicate de către contestatoare, de

aceea consideră ca întâmpinarea sa nu a fost observată, în hotărârea instanței

de recurs, nefiind menționata aceasta apărare a sa.

Consideră că instanța nu a observat

din greșeala, faptul ca recursul a fost declarat de către Primar în nume

propriu și nu de către Primăria municipiului Timișoara, cum era legal,

deoarece, chiar instanța de recurs, a hotărât ca Primăria are calitate

procesuala, nu Primarul și a respins motivat în hotărâre, aceasta excepție

ridicata de recurentul - Primarul municipiului Timișoara.

Greșeala materiala în sensul art. 318

C. proc. civ. este cu atât mai evidenta, cu cât instanța de recurs, nu putea sa

considere în hotărârea pe care a pronunțat-o, faptul ca Primarul nu are

capacitate procesuala, ci Primăria și totuși în aceeași hotărâre, sa admită

recursul declarat de Primar, adică de o persoana a cărei calitate procesuala

tocmai a fost motivat contestata și înlăturată.

Consideră că schimbarea în calea de

atac a recursului a persoanei parate-recurente cu o alta persoana care nu a

făcut parte din cadrul procesual anterior trebuia sancționată cu

inadmisibilitatea cererii de recurs a acesteia.

Contestatoarea a arătat în continuare

că aceeași este și situația în ceea ce privește lipsa calității procesuale a

recurenților-intervenienți M.D., F.I. și F.C.. Chiar daca instanța ar fi

considerat ca aceștia nu și-au pierdut calitatea procesuala ca urmare a

nedeclarării apelului față de hotărârea primei instanțe, recursul acestora este

neavenit deoarece recursul nu a fost declarat de partea în interesul căruia a

intervenit, Primăria municipiului Timișoara.

Înalta Curte a constatat nefondată

contestația în anulare pentru considerentele expuse mai jos.

Contestatoarea și-a întemeiat cererea

formulată pe dispozițiile art. 318 prima teză C. proc. civ. invocând

nepronunțarea instanței de recurs cu privire la anumite excepții de ordine

publică invocate prin întâmpinare, dintr-o eroare materială.

Primul motiv al contestației în

anulare speciale, prevăzut de dispozițiile art. 318 prima teză C. proc. civ.

are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului.

Așa cum se reține în doctrină și

jurisprudență, întrucât această regelementare este de excepție, contestația în

anulare fiind o cale de atac extraordinară, de retractare, noțiunea de greșeală

materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că pe această cale nu pot fi

invocate greșeli de judecată, și anume de interpretare a unor dispoziții

legale, de rezolvare a unui incident procedural, neanalizarea unor apărări.

În

speță, nu se poate reține că din eroare instanța de

recurs nu a văzut că la dosar a fost depus la data de 27 februarie 2012

înscrisul intitulat întâmpinare și concluzii scrise atâta timp cât despre

depunerea acestui înscris se face vorbire în încheierea de la data de 8 martie 2012,

iar despre înscrisul intitulat concluzii scrise, înregistrat la data de 17

aprilie 2012 se face vorbire în încheierea de la data de 3 mai 2012.

De altfel, instanța de recurs a analizat

implicit problema calității procesuale a primarului și primăriei reținând că primăria

nu este un subiect de drept de sine stătător ci este o structură funcțională cu

activitate permanentă din care face parte și primarul, soluție care are incidență

și asupra susținerii contestatoarei în sensul că ar fi neavenit recursul declarat

de către intervenienții Fora împotriva deciziei pronunțate în apel.

În

consecință, nefiind îndeplinite condițiile art. 318 prima

teză C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestația în anulare

formulată de contestatoarea R.R. împotriva deciziei nr. 3188 din 10 mai 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2013.