ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra plângerii de

față:

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

La data de 29 aprilie 2010, numitul Z.I. s-a

adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând efectuarea

de cercetări față de magistrații C.I.D., S.D., C.M.G., I.M. și F.E. sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanelor

prevăzută de art. 246 C. pen., precum și a infracțiunilor de fals intelectual

și uz de fals prevăzute de art. 289 și art. 291 C. pen., de către magistralii C.M.G.,

C.D. și S.D., cu ocazia soluționării Dosarelor nr. 1995/315/2008 al

Judecătoriei Târgoviște și nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmbovița constând

în aceea că:

- la termenul din 27

octombrie 2000, fixat pentru judecata cauzei formând obiectul Dosarului nr. 1995/315/2008,

completul de judecată format din magistrații F.E., I.M. și C.D. nu au adus la

cunoștința petentului, intimat-reclamant în dosarul menționat, că are

posibilitatea invocării excepției nulității recursului declarat în cauză;

- același complet a

respins excepția tardivității recursului, pentru ca ulterior să revină asupra

excepției, pe care au admis-o prin hotărârea pronunțată în cauză;

- la termenele de

judecată din 22 ianuarie 2010 și 18 martie 2010, fixate în cauză formând

obiectul Dosarului nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmbovița, secția civilă,

magistrații C.M.G., S.D., C.I.D. și I.M. nu l-au informat pe petent cu privire

la posibilitatea procedurală de a invoca excepția nulității contestației în

anulare și a cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de contestatoare;

- mai mult,

magistrații I.M. și C.I.D. au participat la judecata cauzei formând obiectul dosarului

nr. 5609/120/2009, deși erau incompatibili și aveau obligația de a se abține de

la judecata contestației în anulare;

- magistrații C.M.G.,

S.D. și C.I.D. au permis, la termenul de judecată din 18 martie 2010,

reprezentarea Comisiei locale Cojasca pentru aplicarea legii fondului funciar

de către numita M.C., secretara acestei instituții.

- totodată

magistrații se fac vinovați și de faptul că nu au pus în discuția părților

nulitatea borderoului nr. 56, nu a fost declanșată procedura înscrierii în fals

și, la calcularea termenului în care s-a declarat recursul, nu a fost avută în

vedere data aplicării ștampilei de către Oficiul Postal Târgoviște.

Prin

ordonanța nr. 338/P/2010 din 14 mai 2010, Parchetul de pe lângă Curtea Apel

Ploiești a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 29 pct. l lit. f)

C. proc. pen., cu referire la gradul profesional de judecător de curte de apel

a judecătorului D.S.

Prin

rezoluția nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a

dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații I.M., F.E., C.D., S.D. și

C.M.G., judecători în cadrul Tribunalului Dâmbovița, sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 și art. 291 C. pen.

Pentru

a dispune în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a reținut că:

-

în discuție fiind nulități relative, obligația invocării acestora revenea

exclusiv părții;

-

prin dispozițiile art. 129 din Codul de procedură civila nu s-a reglementat

posibilitatea sau obligația judecătorului de a se substitui părții litigante;

-

magistrații menționați, care au participat la soluționarea căilor extraordinare

de atac, nu erau în stare de incompatibilitate;

-

legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești se examinează în căile de

atac, acestea neputând fi supuse cenzurii unui organ de anchetă penală.

Ca

atare, magistrații și-au exercitai corect atribuțiile de serviciu, iar

aspectele incriminate de către petent nu conturează existența infracțiunii de

abuz în serviciu.

Împotriva

soluției primare de netrimitere în judecată petentul Z.I. a formulat plângere,

criticile privind nelămurirea cauzei sub următoarele aspecte:

-

legalitatea/nelegalitatea pronunțării completului format din judecătorii I.M.,

F.E. și C.D., în Dosarul nr. 1995/315/2008, asupra excepției tardivității

recursului, atât prin încheiere cât și prin decizie;

-

dacă corespunde adevărului mențiunea din decizia nr. 325 din 18 martie 2010, în

Dosarul nr. 5600/120/2009, referitoare la reprezentarea Comisiei de aplicare a

fondului funciar C. prin consilier juridic M.C.;

-

legalitatea/nelegalitatea nepunerii în discuția părților a nulităților relative

menționate;

-

legalitatea/nelegalitatea nedeclanșării procedurii înscrierii în fals, cu referire

la falsul sesizat de petent prin întâmpinare, în Dosarul nr. 5600/120/2009;

-

incompatibilitatea judecătorilor menționați, în raport de decizia nr. 2 din15

ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Plângerea

petentului Z.I. împotriva soluției primare de netrimitere în judecată a fost

respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 9251/4106/II-2/2010 a procurorului

ierarhic superior.

Pentru

a  respinge plângerea, ca neîntemeiată, procurorul  ierarhic superior a reținut

că examinarea actelor premergătoare a relevat faptul că, în calitate de

mandatar al numitului B.D., Z.I. a sesizat Judecătoria Târgoviște, solicitând

anularea actului nr. 5154 din 12 iulie 2007 al Comisiei locale Cojasca pentru

aplicarea fondului funciar și reconstituirea dreptului de proprietate al

mandantului.

Prin

sentința civilă nr. 2014/2009, acțiunea a fost admisă în parte, instanța de

fond dispunând reconstituirea dreptului de proprietate al contestatorului B.D. asupra

suprafeței de 1400 m

2

pădure, în natură sau în echivalent.

Intimata

Comisia județeană Dâmbovița a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate la

judecata în fond a cauzei.

Prin

întâmpinare, reclamantul prin mandatar, a invocat excepția tardivității

declarării recursului.

Completul

de recurs format din judecătorii F.E., C.I.D. și I.M., a admis excepția și a

respins recursul intimatei, ca tardiv introdus.

Intimata

Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor Dâmbovița a formulat contestație în anulare, invocând greșita

respingere a recursului ca tardiv.

Intimatul-reclamant

B.D., prin mandatar, a contestat borderoul expedierilor poștale, susținând că

acesta nu a fost depus la instanța de recurs în original, copia înscrisului nu

este certificată și că aceasta conține și alte elemente discutabile.

Contestația

în anulare a fost admisă, prin Decizia civilă nr. 325/2010, de completul format

din magistrații C.M.G., S.D. și C.I.D.

Instanța

a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru rejudecarea recursului.

În

raport de aceste împrejurări, astfel cum acestea au fost expuse, procurorul

ierarhic superior a constatat că nu există indicii ale îndeplinirii abuzive de

către magistrați a atribuțiilor de serviciu, așa încât în mod judicios

procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior,

petentul Z.I. a făcut plângere, reiterând motivele plângerii formulate

împotriva soluției primare de netrimitere în judecată.

Plângerea

este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În

esență, nemulțumirea petentului pretinsa neexercitare de către judecătorii

reclamați a obligației legale de exercitare a rolului activ, respectiv de a se

abține de la judecata cauzei în calea extraordinară de atac, deși erau

incompatibili, apreciind că actele acestora de exercitare a atribuțiilor în

procedura judiciară civilă întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii

de abuz în serviciu.

Or,

este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce

atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor

de serviciu.

Fapta

prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă pericol social deosebit, în

raport de împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind

calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea

atribuțiilor de serviciu.

Drept

urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu

contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului

public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta

cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu

referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de

infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o

acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al

infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a

intereselor legitime ale petentului.

Sub

aceste aspecte, prin art. 129 alin. (5) din Codul de procedura civilă, în

redactarea în vigoare la data judecății în dosarele menționate de petent, a

fost reglementat rolul activ al judecătorului, legiuitorul roman pornind de la premisa

că justiția constituie un serviciu public al cărui scop nu este numai

soluționarea conflictelor dintre părți, ci și restabilirea ordinii de drept.

Totodată,

consacrarea rolului activ al judecătorului are ca scop asigurarea unui

echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității

acestora.

Prin

urmare, pe lângă faptul că intervenția judecătorului, în virtutea rolului sau

activ, în materie civilă, este limitată de principiul disponibilității, îi este

oprit acestuia a se substitui părții și a exercita drepturile procesuale ale

acesteia, întrucât aceasta ar constitui o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, cu referire la egalitatea armelor.

Pe

de altă parte, în raport de dispozițiile art. 115 din Codul de procedura civilă,

invocarea excepțiilor este obligația procesuală a părților, în condițiile art. 129

alin. (1) din același cod.

Cu

referire la aspectul învederat de petent, cazurile de anulabilitate sau

nulitate sunt supuse examinării instanței de judecată, întotdeauna, de către

partea interesată, doar cu privire la motivele de ordine publică Codul de

procedură civilă instituind o facultate, dar nu obligație, de invocare a

acestora din oficiu de către instanța de judecată, în condiții determinate.

Totodată,

cu referire la criticile formulate de către petent, potrivit Codului de

procedură civilă, procedura înscrierii în fals este declanșată numai la cererea

persoanei care defăimează înscrisul sau prin mandatar cu procură specială, nu

la simplele rezerve ale părții.

În

fine, nu se constată nici pretinsa incompatibilitate invocată de petent.

Rezultă

așadar că judecătorii menționați și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu

corespunzător legii.

Prin

urmare, în mod judicios a reținut procurorul că probatoriul administrat nu a

confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă,

cu intenție, a atribuțiilor de serviciu și, în consecință, a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Or,

din economia dispozițiilor art. l C. proc. pen. rezultă că procesul penal nu

poate fi privit ca o activitate de represiune ci, exclusiv, ca una desfășurată

pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În

raport de dispozițiile art. 1 și art. 62 C. proc. pen., respectiv art. 17 alin.

(2) din Codul penal, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport

de care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În

vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta este

determinat prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat

precis și coerent regulile de desfășurare a procesului penal.

Sesizat

în unul dintre modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul

competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea

prevăzută de lege.

În

anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care

confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de

urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora dintre cazurile,

reglementate prin art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În

raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,

respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire

penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se

dispune neînceperea urmăririi penale.

În

cauză, constatându-se că nu s-a comis nicio faptă intrând sub incidența legii

penale, în mod întemeiat procurorul ierarhic superior a respins plângerea și a

menținut rezoluția prin care s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Pe

de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu referire la hotărârile

pronunțate în dosarele civile menționate, poate fi supusă controlului judiciar

exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție

contrară ducând la încălcarea dispozițiilor constituționale privind

independența judecătorilor.

Prin

urmare, chiar și în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării

eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de

drept, pentru a se retine în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de abuz în

serviciu trebuie să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia

una dintre părți.

Or,

cu privire la susținerile privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute

pentru desfășurarea judecății în cauza civilă, este de reținut că legea

procesuală a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept

urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și

la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond

a cauzei, formează sistemul procesului civil.

Acest

sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinate prin

norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat

numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde

exigentelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor

subiective, determinată de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței contenciosului

european în aplicarea acesteia.

Drept

urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător

dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării

cauzei în două grade de jurisdicție.

În

consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al

angajării răspunderii penale.

Totodată,

pretinsele erori de procedură reclamate nu pot fi examinate, contrar

principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este

de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale,

de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale

părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu

pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile

respectării independentei și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de

justiție și este de esența acestuia.

Astfel,

potrivit Constituției României și Legii nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept

urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată

în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii

răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat

ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile

statului de drept.

Așadar,

susținând că pentru a se retine în sarcina judecătorilor cauzei civile

comiterea infracțiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul

că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că

aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul de urmărire a dispus în

sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o soluție legală și

temeinică.

Pe

de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având

rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de

netrimitere în judecată.

Acest

control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport de cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual penală.

Drept

urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se

pronunța ca instanța de control judiciar în cauza civilă la soluționarea

căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi încălcat dispoziții

procedurale.

Ca

atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen.,

aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al

complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât plângerea acestuia se

constată a fi nefondată și sub aceste aspect.

În

consecință, pentru motivele expuse, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondată, plângerea formulată de

petentul Z.I. împotriva rezoluției nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată,

în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H

O T Ă R Ă Ș T E

Respinge,

ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul Z.I. împotriva rezoluției nr.

569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o

menține.

Obligă petiționarul

la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2010.