ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față: În baza lucrărilor din dosar constată următoarele: La data de 29 aprilie 2010, numitul Z.I. s-a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând efectuarea de cercetări față de magistrații C.I.D., S.D., C.M.G., I.M. și F.E. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., precum și a infracțiunilor de fals intelectual și uz de fals prevăzute de art. 289 și art. 291 C. pen., de către magistralii C.M.G., C.D. și S.D., cu ocazia soluționării Dosarelor nr. 1995/315/2008 al Judecătoriei Târgoviște și nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmbovița constând în aceea că: - la termenul din 27 octombrie 2000, fixat pentru judecata cauzei formând obiectul Dosarului nr. 1995/315/2008, completul de judecată format din magistrații F.E., I.M.

și C.D. nu au adus la cunoștința petentului, intimat-reclamant în dosarul menționat, că are posibilitatea invocării excepției nulității recursului declarat în cauză; - același complet a respins excepția tardivității recursului, pentru ca ulterior să revină asupra excepției, pe care au admis-o prin hotărârea pronunțată în cauză; - la termenele de judecată din 22 ianuarie 2010 și 18 martie 2010, fixate în cauză formând obiectul Dosarului nr. 5600/120/2009 al Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, magistrații C.M.G., S.D., C.I.D. și I.M. nu l-au informat pe petent cu privire la posibilitatea procedurală de a invoca excepția nulității contestației în anulare și a cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de contestatoare; - mai mult, magistrații I.M.

și C.I.D. au participat la judecata cauzei formând obiectul dosarului nr. 5609/120/2009, deși erau incompatibili și aveau obligația de a se abține de la judecata contestației în anulare; - magistrații C.M.G., S.D. și C.I.D. au permis, la termenul de judecată din 18 martie 2010, reprezentarea Comisiei locale Cojasca pentru aplicarea legii fondului funciar de către numita M.C., secretara acestei instituții. - totodată magistrații se fac vinovați și de faptul că nu au pus în discuția părților nulitatea borderoului nr. 56, nu a fost declanșată procedura înscrierii în fals și, la calcularea termenului în care s-a declarat recursul, nu a fost avută în vedere data aplicării ștampilei de către Oficiul Postal Târgoviște.

Prin ordonanța nr. 338/P/2010 din 14 mai 2010, Parchetul de pe lângă Curtea Apel Ploiești a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 29 pct. l lit. f) C. proc. pen., cu referire la gradul profesional de judecător de curte de apel a judecătorului D.S. Prin rezoluția nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații I.M., F.E., C.D., S.D. și C.M.G., judecători în cadrul Tribunalului Dâmbovița, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 289 și art. 291 C. pen.

Pentru a dispune în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a reținut că: - în discuție fiind nulități relative, obligația invocării acestora revenea exclusiv părții; - prin dispozițiile art. 129 din Codul de procedură civila nu s-a reglementat posibilitatea sau obligația judecătorului de a se substitui părții litigante; - magistrații menționați, care au participat la soluționarea căilor extraordinare de atac, nu erau în stare de incompatibilitate; - legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești se examinează în căile de atac, acestea neputând fi supuse cenzurii unui organ de anchetă penală. Ca atare, magistrații și-au exercitai corect atribuțiile de serviciu, iar aspectele incriminate de către petent nu conturează existența infracțiunii de abuz în serviciu.

Împotriva soluției primare de netrimitere în judecată petentul Z.I. a formulat plângere, criticile privind nelămurirea cauzei sub următoarele aspecte: - legalitatea/nelegalitatea pronunțării completului format din judecătorii I.M., F.E. și C.D., în Dosarul nr. 1995/315/2008, asupra excepției tardivității recursului, atât prin încheiere cât și prin decizie; - dacă corespunde adevărului mențiunea din decizia nr. 325 din 18 martie 2010, în Dosarul nr. 5600/120/2009, referitoare la reprezentarea Comisiei de aplicare a fondului funciar C. prin consilier juridic M.C.; - legalitatea/nelegalitatea nepunerii în discuția părților a nulităților relative menționate; - legalitatea/nelegalitatea nedeclanșării procedurii înscrierii în fals, cu referire la falsul sesizat de petent prin întâmpinare, în Dosarul nr. 5600/120/2009; - incompatibilitatea judecătorilor menționați, în raport de decizia nr. 2 din15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Plângerea petentului Z.I. împotriva soluției primare de netrimitere în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 9251/4106/II-2/2010 a procurorului ierarhic superior. Pentru a respinge plângerea, ca neîntemeiată, procurorul ierarhic superior a reținut că examinarea actelor premergătoare a relevat faptul că, în calitate de mandatar al numitului B.D., Z.I. a sesizat Judecătoria Târgoviște, solicitând anularea actului nr. 5154 din 12 iulie 2007 al Comisiei locale Cojasca pentru aplicarea fondului funciar și reconstituirea dreptului de proprietate al mandantului. Prin sentința civilă nr. 2014/2009, acțiunea a fost admisă în parte, instanța de fond dispunând reconstituirea dreptului de proprietate al contestatorului B.D.

asupra suprafeței de 1400 m 2 pădure, în natură sau în echivalent. Intimata Comisia județeană Dâmbovița a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate la judecata în fond a cauzei. Prin întâmpinare, reclamantul prin mandatar, a invocat excepția tardivității declarării recursului. Completul de recurs format din judecătorii F.E., C.I.D. și I.M., a admis excepția și a respins recursul intimatei, ca tardiv introdus. Intimata Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Dâmbovița a formulat contestație în anulare, invocând greșita respingere a recursului ca tardiv. Intimatul-reclamant B.D., prin mandatar, a contestat borderoul expedierilor poștale, susținând că acesta nu a fost depus la instanța de recurs în original, copia înscrisului nu este certificată și că aceasta conține și alte elemente discutabile.

Contestația în anulare a fost admisă, prin Decizia civilă nr. 325/2010, de completul format din magistrații C.M.G., S.D. și C.I.D. Instanța a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru rejudecarea recursului. În raport de aceste împrejurări, astfel cum acestea au fost expuse, procurorul ierarhic superior a constatat că nu există indicii ale îndeplinirii abuzive de către magistrați a atribuțiilor de serviciu, așa încât în mod judicios procurorul a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul Z.I. a făcut plângere, reiterând motivele plângerii formulate împotriva soluției primare de netrimitere în judecată.

Plângerea este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În esență, nemulțumirea petentului pretinsa neexercitare de către judecătorii reclamați a obligației legale de exercitare a rolului activ, respectiv de a se abține de la judecata cauzei în calea extraordinară de atac, deși erau incompatibili, apreciind că actele acestora de exercitare a atribuțiilor în procedura judiciară civilă întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. Or, este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu. Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare prezintă pericol social deosebit, în raport de împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legitime ale petentului.

Sub aceste aspecte, prin art. 129 alin. (5) din Codul de procedura civilă, în redactarea în vigoare la data judecății în dosarele menționate de petent, a fost reglementat rolul activ al judecătorului, legiuitorul roman pornind de la premisa că justiția constituie un serviciu public al cărui scop nu este numai soluționarea conflictelor dintre părți, ci și restabilirea ordinii de drept. Totodată, consacrarea rolului activ al judecătorului are ca scop asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității acestora. Prin urmare, pe lângă faptul că intervenția judecătorului, în virtutea rolului sau activ, în materie civilă, este limitată de principiul disponibilității, îi este oprit acestuia a se substitui părții și a exercita drepturile procesuale ale acesteia, întrucât aceasta ar constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu referire la egalitatea armelor.

Pe de altă parte, în raport de dispozițiile art. 115 din Codul de procedura civilă, invocarea excepțiilor este obligația procesuală a părților, în condițiile art. 129 alin. (1) din același cod. Cu referire la aspectul învederat de petent, cazurile de anulabilitate sau nulitate sunt supuse examinării instanței de judecată, întotdeauna, de către partea interesată, doar cu privire la motivele de ordine publică Codul de procedură civilă instituind o facultate, dar nu obligație, de invocare a acestora din oficiu de către instanța de judecată, în condiții determinate. Totodată, cu referire la criticile formulate de către petent, potrivit Codului de procedură civilă, procedura înscrierii în fals este declanșată numai la cererea persoanei care defăimează înscrisul sau prin mandatar cu procură specială, nu la simplele rezerve ale părții.

În fine, nu se constată nici pretinsa incompatibilitate invocată de petent. Rezultă așadar că judecătorii menționați și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu corespunzător legii. Prin urmare, în mod judicios a reținut procurorul că probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă, cu intenție, a atribuțiilor de serviciu și, în consecință, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Or, din economia dispozițiilor art. l C. proc. pen. rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune ci, exclusiv, ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În raport de dispozițiile art. 1 și art. 62 C. proc.

pen., respectiv art. 17 alin. (2) din Codul penal, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, în raport de care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta este determinat prin art. 200 C. proc. pen., legea procesual penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a procesului penal. Sesizat în unul dintre modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora dintre cazurile, reglementate prin art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport de această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea urmăririi penale. În cauză, constatându-se că nu s-a comis nicio faptă intrând sub incidența legii penale, în mod întemeiat procurorul ierarhic superior a respins plângerea și a menținut rezoluția prin care s-a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească, cu referire la hotărârile pronunțate în dosarele civile menționate, poate fi supusă controlului judiciar exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor constituționale privind independența judecătorilor.

Prin urmare, chiar și în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se retine în sarcina acestuia comiterea infracțiunii de abuz în serviciu trebuie să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Or, cu privire la susținerile privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății în cauza civilă, este de reținut că legea procesuală a recunoscut părților posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinate prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigentelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a jurisprudenței contenciosului european în aplicarea acesteia. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori de procedură reclamate nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independentei și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit Constituției României și Legii nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, susținând că pentru a se retine în sarcina judecătorilor cauzei civile comiterea infracțiunii de abuz în serviciu este necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și, constatând că aceste împrejurări nu sunt probate în cauză, organul de urmărire a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o soluție legală și temeinică.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport de cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual penală. Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanța de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că s-ar fi încălcat dispoziții procedurale.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât plângerea acestuia se constată a fi nefondată și sub aceste aspect. În consecință, pentru motivele expuse, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondată, plângerea formulată de petentul Z.I. împotriva rezoluției nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul Z.I. împotriva rezoluției nr. 569/P/2010 din 29 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2010.