ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3040/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4591 din 29 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția netimbrării

invocată de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor, ca rămasă fără

obiect, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâtași pe cale de

consecință a respins acțiunea formulată de reclamantul R.A., ca inadmisibilă.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență,că prin

cererea formulată, urmare a disjungerii capetelor de cerere de la pct. I lit. b)

de celelalte petite ale acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 20/2/2010 al

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

măsură dispusă de instanță la termenul de judecată din 10 noiembrie 2010,

reclamantul R.A. în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a

Penitenciarelor și Guvernul României, a solicitat anularea Deciziei nr. 476/2006

a Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor, anularea dispozițiilor

art. 80 din H.G. nr. 1897/2006 și obligarea pârâților la plata unor despăgubiri

în cuantum de 1.600.000 euro.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că Decizia nr. 476/2006 privește

Metodologia de executare a regimului de detenție „grad sporit de risc”, care în

fapt, este un regim de detenție restrictiv și nelegal.

Prin

întâmpinare pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a invocat excepția

netimbrării cererii, în raport de dispozițiile art. 1 și art. 9 din Legea nr. 146/1997

și excepția prematurității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

De

asemenea, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat

respingerea acțiunii ca rămasă fără obiect, cu motivarea că Decizia

Directorului General al A.N.P. nr. 478/2006, a cărei anulare se solicită, a

fost abrogată prin Decizia Directorului General al A.N.P. nr. 611/2010,

atașând, în copie deciziile menționate.

Având

în vedere cele susținute de pârâtă, la termenul de judecată din 29 iunie 2011,

reclamantul a învederat că renunță la judecata capătului de cerere formulat în

contradictoriu cu Guvernul României, având ca obiect anularea dispozițiilor art.

80 din H.G. nr. 1897/2006.

Excepția

netimbrării cererii de chemare în judecată a fost respinsă ca rămasă fără

obiect, instanța de fond având în vedere că prin încheierea pronunțată în

ședința camerei de consiliu din 28 iunie 2011, a fost admisă cererea

reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la

plata taxei judiciare de timbru.

În

ceea ce privește excepția prematurității acțiunii, față de motivele în fapt

arătate de pârâtă în susținerea excepției, care fac trimitere la neîndeplinirea

procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

Curtea de apel a calificat excepția invocată drept excepția inadmisibilității

acțiunii.

Astfel,

instanța de fond a apreciat că din interpretarea sistematică a dispozițiilor

legale enunțate anterior, rezultă că reclamantul avea obligația de a adresa în

prealabil o cerere pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care

să solicite anularea Deciziei nr. 478 din 26 iunie 2006 și doar în cazul

refuzului sau nesoluționării acestei cereri se putea adresa instanței de

contencios administrativ.

Susținerile

reclamantului în sensul că pe rolul Curții de Apel București sunt înregistrate

un număr de 7 dosare civile și penale în care are calitatea de reclamant și

care privesc deținuții cu grad sporit de risc, în aceste cauze fiind depuse

dovezi privind îndeplinirea procedurii prealabile, nu pot fi reținute, în lipsa

indicării în concret a numărului de dosar și a obiectului fiecărei cauze, fapt

ce face imposibilă verificarea de către instanță a afirmațiilor reclamantului

sub aspectul îndeplinirii procedurii prealabile.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamantul R.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului recurentul susține, că,în cazul neîndeplinirii procedurii

prealabile, judecătoarea, având în vedere obligația profesională și legală de a

lămuri pricina cu imparțialitate, putea și trebuia să verifice susținerile fie

înaintea termenului de judecată, potrivit precizărilor scrise, fie acordând un

alt termen.

Proba

îndeplinirii procedurii prealabile fiind la îndemâna instanței și având și

caracterul notorietății publice.

Se

mai arată că instanța de fond nu a verificat susținerile orale și scrise, nu a

acordat termen de judecată pentru a-i permite probarea suplimentară a

susținerilor, fiindcă „judecătorul român ca parte a nației funcționarilor publici

e inferior în grad funcționarilor Administrației Naționale a Penitenciarelor”.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Potrivit

art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, anterior sesizării instanței de

contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al

său ori într-un interes legitim, trebuie să solicite autorității publice

emitente, revocarea în tot sau în parte a actului, în termen de 30 de zile de

la data comunicării acesteia.

În

cauză, recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii acestei proceduri.

Așadar,

neîndeplinirea de către recurent a acestei cerințe procedurale a fost corect

constatată de către instanța de fond în soluționarea excepției invocate de

pârâtă.

Recurentul

a avut cunoștință de această excepție de procedură, prin întâmpinarea depusă de

pârâtă și a cărei copie i-a fost comunicată, conform dispozițiilor cuprinse în încheierea

de ședință din data de 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cu

toate acestea, recurentul nu a formulat apărări și nu a prezentat dovezi

privind îndeplinirea procedurii prealabile, în conformitate cu prevederile art.

12 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Este

adevărat că recurentul a susținut că și alte instituții au solicitat anularea Deciziei

nr. 478/2006, însă așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte apreciază

că acest lucru nu echivalează cu îndeplinirea procedurii prealabile.

Sub

acest aspect Înalta Curte are în vedere și prevederile art. 109 alin. (2) C.

proc. civ. potrivit cărora: „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea

instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri

prealabile în condițiile stabilite de acea lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate și

nu pot fi primite, iar hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală și

temeinică.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.A., împotriva sentinței civile nr. 4591 din 29 iunie 2011 a

Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.