ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 22 martie 2010, reclamanta L.F. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice Arad, solicitând instanței, obligarea pârâtului

la plata sumei de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său,

defunctul L.F., în perioada 21 februarie 1943 - 03 septembrie 1948, ca urmare a

faptului că a fost prizonier de război, fiind considerat dușman al poporului

sovietic.

Prin sentința civilă nr.

383 din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a fost respinsă cererea

formulată de reclamantul L.F. având ca obiect despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009,

ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Beneficiarii

Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumerați în art. 5 din lege, respectiv cei

care în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost condamnați politic

ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după

decesul acestora, soțul și descendenții lor până la gradul al II-lea inclusiv,

chiar dacă au mai beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul unor acte

normative mai vechi. Legiuitorul neavând în vedere inclusiv repararea

prejudiciilor cauzate prin măsuri dispuse de autoritățile altui stat.

În

aprecierea tribunalului, o interpretare a legii în sensul indicat de reclamant

ar conduce la încălcarea mai multor principii constituționale.

Astfel,

conform art. 1 alin. (5) din Constituție, în România „respectarea Constituției,

a supremației sale și a legilor este obligatorie” iar potrivit art. 124 din

legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică,

imparțială și egală pentru toți iar judecătorii sunt independenți și se supun

numai legii. Respectarea de către instanțe și de către judecători a legii, așa

cum este ea adoptată de Parlament, este o garanție a funcționării separației

puterilor în stat, consacrată de art. 1 alin. (4) din Constituție.

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond, a declarat apel reclamantul L.F., solicitând schimbarea

în tot a sentinței atacate și pronunțarea unei hotărâri prin care să-i fie

acordate despăgubirile cuvenite pentru prejudiciile suferite în cuantum de

500.000 euro, în calitate de fiu al defunctului său tată, L.F., potrivit

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 660

din data de 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă a fost respins

ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant, reținându-se incidența dispozițiilor

deciziilor nr. 1354 și 1358/2010 ale Curții Constituționale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință

juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la

momentul soluționării prezentului apel.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Curtea

Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea

normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000,

această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu

aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea

constituțională.

De

asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat,

astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la

precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce

la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au

același temei juridic.

Sunt

încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile

precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a

Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza

Beyeler contra Italiei).

Față de

soluția Curții Constituționale, descrisă mai sus, instanța de apel a constatat că,

în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut

de legea specială în baza căruia s-a formulat acțiunea de către reclamant.

Nu poate

subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință, în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică

specială cu normele de drept comun.

De aceia,

în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are

în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs, reclamantul invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamantul a arătat că instanța de apel, a soluționat cauza fără a intra în

cercetarea fondului, a pronunțat o hotărâre care cuprinde motive străine de natura

pricinii, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura

și înțelesul acestuia, hotărâre care face o aplicare greșită a legii.

Astfel, a considerat

că decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol

la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale

în M. Of.

A se aprecia în alt

mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au

depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea

nr. 221/2009, aspect determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile

persoanelor aflate în cauză.

Prin Decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituțional art. I, pct.

l și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 s-a reținut ca principiul egalității

si interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O. in Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat in anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: "exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare

bazata in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice si

orice alte opinii, origine naționala sau sociala, apartenența la o minoritate

naționala, avere, naștere sau orice alta situație.".

În consecința, după

cum chiar Curtea Constituționala a statuat in jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

A arătat că pe lângă

prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente și prevederile

Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art.

7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției

Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (in Anexa 1), Rezoluția

APCE nr. 1096 din 1996 si Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, etc., deoarece

Constituția României la art. 20, prevede următoarele:

Aceste prevederi

legale internaționale, la care România a aderat în decursul timpului, sunt

reglementările internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009.

Conform art. 147, alin.

(4), din Constituția României: "(4) Deciziile Curții Constituționale se

publica in M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii si au putere numai pentru viitor."

Iar, Conform art. 147

din Constituția României republicata in M. OF. nr. 767 din 31 octombrie 2003,

dispozițiile din legile si ordonanțele in vigoare, precum si cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în

acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Faptul, că legiuitorul

nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil recurentului și nu

este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca

cererile sa fie judecate în acord cu prevederile constituționale și

internaționale.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un

drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5 alin.

(1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraful 81).

Principiul neretroactivității

legii civile noi este un factor de stabilitate a circuitului civil. „Efectul ex

nunc al actelor Curții Constituționale - constituie o aplicare a principiului neretroactivității,

garanție fundamentala a drepturilor constituționale de natură a asigura

securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă

a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la

consolidarea statului de drept. Pe cale de consecința, efectele deciziei Curții

nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a

se înfăptui în viitor .. " (Decizia CC. nr. 838/2009).

Prin dispozițiile art.

5 din Legea nr 221/2009 i-a fost creat apelantului speranța dobândirii unui

bun, respectiv, dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat

in sensul art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., iar intervenția

legislativa pe parcursul judecării litigiului (O.U.G. nr. 62/2010 precum si decizia

CC nr. 1354/2010, 1358/2010, 1360/2010) conduce la încălcarea principiului

egalității armelor in procesul civil cu consecința nerespectării dreptului

reclamantului la un proces echitabil astfel cum acesta este reglementat prin

art. 6 din Convenție.

Pe de altă parte, a

susținut că suferințele pricinuite tatălui său au fost cauzate de regimul

politic instaurat în România în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. A devenit invalid datorită indiferenței Statului Român care a preferat să-și ignore cetățenii

aflați în U.R.S.S., ca prizonieri de război, acesta fiind considerat dușman al

poporului sovietic întrucât a luptat împotriva Armatei Roșii.

Toate acestea

constituie ele însele suficiente elemente pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a Statului Român, în condițiile art. 998-999 C. civ.

Calitatea procesuală

activă rezultă fără putință de tăgadă din faptul că tatăl recurentului, L.F. a

fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., stare care i-a fost menținută și

după 6 martie 1945 până în 1948, fără ca Statul Român să întreprindă vreun

demers în sensul eliberării acestor prizonieri, fiind considerați dușmani ai

poporului rus și ai orânduirii sovietice.

Neimplicarea Statului

Român în problema prizonierilor din fosta U.R.S.S. e o realitate care a afectat

nenumărate vieți și denotă o atitudine culpabilă a Statului care a preferat să

sacrifice viețile propriilor cetățeni pentru a nu-si afecta relațiile de bună

vecinătate și prietenie cu colosul sovietic.

Pe parcursul celor 5

ani de prizonierat, fiind considerat dușman al poporului sovietic întrucât a

luptat împotriva Armatei Roșii, L.F. a fost constrâns să trăiască și sa

muncească în condiții de degradare nu numai fizică, dar și de distrugere a

spiritului, care în prezent sunt considerate tratamente inumane, foarte greu de

imaginat pentru timpurile actuale.

Mai mult decât atât,

cu jumătate de an înainte de a se întoarce din prizonierat, fiica familiei L.,

L.F., în vârstă de 8 ani a decedat datorită condițiilor vitrege de trai, la

data de 30 martie 1948.

De abia în 1967, după

20 de ani de suferință și de imposibilitate fizică de a munci, și implicit de

a-și întreține familia, neputând să își exercite meseria de fierar care l-ar fi

obligat să stea în picioare toată ziua, L.F. a fost pensionat ca invalid de

război, potrivit Deciziei nr 502557 din 10 iulie 1967, cu o pensie care era

mult prea mică pentru a acoperi nevoile materiale ale familiei.

Prin Decizia civilă nr.

736 din 12 noiembrie 1991 pronunțată în Dosarul civil nr. 1721/1991 al

Tribunalului Arad lui L.F. i s-au recunoscut drepturile conform Decretului-lege

nr. 118/1990, dar suma lunară de 800 lei era mult prea mică în raport cu

suferințele pricinuite.

Pentru toate acestea,

recurentul, ca fiu, dar și ceilalți membri ai familiei au fost nu numai martorii,

dar și victimele unui regim politic care le-a modificat viața, tatălui său, L.F.

i-au fost pricinuite afecțiuni constând nu numai în dureri fizice, dar și

psihice create de restrângerea posibilităților de a se bucura de viață, de a

avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i

le poate oferi, imposibilitatea de a desfășura o viață socială normală și de a

se manifesta liber. De asemenea i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială, pregătirea profesională, dar și a posibilitatea de a

contribui, material și spiritual, la creșterea si educarea copiilor.

A subliniat că temeiul

legal al demersului judiciar inițial este reglementat de prevederile art. 4, art.

5 alin. (1) lit. a) ale Legii nr. 221/2009, art. 998 si urm C. civ., de art. 504-506

C. proc. pen. completat și modificat prin Legea nr. 281/2003, privind obținerea

unor reparații morale, raportat la art. 3 din Protocolul nr. 7 Ia Convenția

Europeană a Drepturilor Omului precum si Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 214

din 29 decembrie 1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența

anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive

politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum si O.G. nr. 105/1999 aprobata

si modificata prin legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare. Protocolul nr.

7 alături de Convenție a fost ratificat și adoptat de țara noastră prin

intermediul Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea

drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale

la aceasta convenție.

Recursul va fi

respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect,

se poate observa că deși recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu

prevederilor textelor menționate.

Cauza va fi însă

analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, criticile

reclamantului, vizează nelegala reținere a lipsei temeiul de drept al acțiunii,

ca urmare a aplicării efectelor deciziei 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată

de Curtea Constituțională prin care s-au declarat ca neconstituționale dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Însă, așa cum reiese

din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt

reținute de instanțele de fond, autorul reclamantului a fost prizonier de

război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea

promovată reclamantul tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta

în calitate de fiu, după autorul său, pentru perioada 21 februarie 1943- 3

septembrie 1948.

Situația dedusă

judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat autorul recurentului reclamant, Înalta

Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip

de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de

referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și

a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și

până la 22 decembrie 1989.

În consecință, legea

nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și

nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor

determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945.

Dat fiind că,

situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr.

221/2009, este lipsită de relevanță cele stabilite prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale.

În ceea ce privește

criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept,

este de reținut că, în condițiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic

al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, analizarea pretențiilor acestuia din

perspectiva altor prevederi legale, invocate prin cererea de apel, ar echivala

cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de

lege, în raport de dispozițiile art. 316 raportat la art. 294 C. proc. civ.

Or,

examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin

cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici

posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta

indiferent de modificările intervenite în conținutul normei invocate în cererea

introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a

constatării neconstituționalității lor.

Nici

criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi

înlăturate ca nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. ll alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru

recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de

voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin

acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând

a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale,

prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul

de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.F. împotriva deciziei nr. 660 din

data de 24 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.