ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1825/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1825/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului declarat de revizuentul-condamnat T.C. împotriva deciziei penale nr.

314 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, constată

următoarele:

Prin sentința penală

nr. 304 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 394 lit. a)-e) C.

proc. pen., de petentul-condamnat T.C. cu privire la sentința penală nr.

613/2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul condamnat la plata sumei de 50

RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 613 din 26

aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, (Dosar

nr. 48446/3/2005), petentul condamnat T.C. a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă

de 15 ani închisoare, reținându-se în sarcina sa comiterea unei infracțiuni de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. c)

C. pen. a unei infracțiuni de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. și a

unei infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 189 C.

pen.

Ulterior, prin sentința

penală nr. 195 din 14 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București,

secția a II-a penală, a fost admisă cererea de contopire formulată de către petent,

fiind contopite cele trei pedepse aplicate prin sentința penală nr. 613/2007 cu

pedepsele aplicate prin sentința penală nr. 1584 din 20 decembrie 2006 a Tribunalului

București, secția I penală, și prin sentința penală nr. 1626 din 15 august 2007

a Judecătoriei Sectorului 1 București, urmând ca petentul să execute pedeapsa cea

mai grea, aceea de 15 ani închisoare, la care a fost adăugat un spor de 2 ani închisoare,

petentul-condamnat urmând a executa în final o pedeapsă rezultantă de 17 ani închisoare.

În aceste condiții, petentul-condamnat

T.C. a formulat două cereri de revizuire, solicitând, în esență, aplicarea art.

320

1

C. proc. pen., articol introdus prin Legea nr. 202/2010, solicitând

totodată și administrarea de alte probe noi.

Prin referatul întocmit

de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, s-a apreciat că cererea de revizuire

este inadmisibilă, reținându-se, în esență, că prevederile art. 320

1

C. proc. pen. nu se circumscriu niciunuia dintre cazurile de revizuire, generic

arătate de legiuitor în dispozițiile art. 394 C. proc. pen. De asemenea, s-a mai

arătat că în cauză nu au fost invocate și alte motive ce ar putea cădea sub incidența

dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. b)-e) C. proc. pen.

La dosar a fost atașat

mandatul de executare a pedepsei închisorii din 05 martie 2008, emis de Tribunalul

București, secția a II-a penală, în executarea sentinței penale nr. 195 din 14

februarie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin nerecurare

la data de 05 martie 2008.

De asemenea, la dosar

a fost atașată sentința penală nr. 1089 din 23 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 22718/3/2008.

Analizând actele și lucrările

dosarului, prin prisma cererii de revizuire formulate în cauză, instanța de fond

a reținut că petentul-condamnat se află în executarea unei pedepse rezultante de

17 ani închisoare (mandatul de executare a pedepsei închisorii din 05 martie

2008), iar cererea de revizuire a fost formulată cu scopul de a fi aplicate dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen., articol introdus prin Legea nr. 202/2010.

Potrivit art. 320

1

alin. (1) C. proc. pen., „până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul

poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor

reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să se facă în

baza probelor administrate în faza de urmărire penală.”

Prin urmare, pentru aplicarea

procedurii de judecată în cazul recunoașterii vinovăției, cauza trebuie să se afle

în curs de judecată și să nu fi fost depășit momentul de începere a cercetării judecătorești.

În măsura în care hotărârea a rămas definitivă, o astfel de procedură nu ar mai

putea fi incidentă. Fiind vorba de o normă procesuală și nu de o normă de drept

substanțial, în cauză este incident principiul aplicării imediate a legii noi. În

consecință, aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. cauzelor

soluționate în mod definitiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 ar

reprezenta o formă de aplicare retroactivă a legii de procedură penală.

Potrivit art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit

fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei,

fiind vorba așadar despre erori esențiale de fapt care afectează o hotărâre definitivă

și care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări,

care nu au fost cunoscute la data soluționării cauzei.

Cu toate acestea, chiar

dacă necunoașterea unor fapte sau împrejurări trebuie înțeleasă în sens mai larg

(nu doar ca o nemenționare a lor în actele și lucrările dosarului, ci și ca o imposibilitate

de dovedire a lor, cu consecința neluării lor în considerare la soluționarea cauzei),

este inadmisibil ca prin promovarea unei cereri de revizuire să se obțină practic

o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute și verificate

de instanțele ordinare.

Prin urmare, cererea de

revizuire, pentru a fi admisibilă, trebuie să privească fapte sau împrejurări noi

care să poată conduce la concluzia nevinovăției condamnatului-revizuent, și nu mijloace

de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situații deja cunoscute și verificate

de către instanțele de fond și de control judiciar. Potrivit prevederilor art. 394

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit

fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.

Legea se referă la situații de fapt noi, în sensul că din diverse motive, ele au

rămas necunoscute instanței de fond, și nu la mijloace de probă, ca mod de completare

a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere și verificate. Or, poziția petentului-condamnat,

în sensul recunoașterii faptelor pentru care a fost trimis în judecată și condamnat,

a fost cunoscută și evaluată de instanțele investite cu judecarea cauzei pe fond,

pedeapsa principală finală menționată în mandatul de executare a pedepsei închisorii

fiind individualizată în urma unei judicioase analize a materialului probator administrat

în cauză.

Revizuirea reprezintă,

deci, o cale extraordinară de atac care pune în discuție autoritatea unei hotărâri

penale definitive, fiind limitată de legiuitor la anumite cazuri expres prevăzute

în dispozițiile art. 394 C. proc. pen., în care presupunerea că s-a comis o eroare

judiciară prezintă serioase aparențe de temeinicie. Motivele invocate de condamnat,

constând în atitudinea sinceră și cooperantă nu se regăsesc printre cele expres

și limitativ enumerate de textul de lege menționat.

Împotriva sentinței penale

nr. 304 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a

penală, petentul T.C. a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

sub aspectul greșitei respingeri a cererii de revizuire.

Pentru a pronunța decizia,

Curtea a reținut că:

Prin decizia penală

nr. 314/2011, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondat apelul

declarat și l-a obligat pe revizuent la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva deciziei penale

nr. 314 din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, a declarat

recurs revizuentul T.C.

În recurs a fost invocat

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc.

pen. apreciindu-se că în calea de atac a revizuirii poate fi incident efectul

art. 320

1

C. proc. pen. (reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime)

deoarece a recunoscut săvârșirea faptei în cursul cercetării judecătorești.

Analizând decizia penală

nr. 314 din 23 noiembrie 2011, instanța,

conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul condamnatului ca nefondat pentru următoarele

considerente:

Hotărârile judecătorești

pot fi supuse revizuirii atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu

au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, când un martor expert sau

interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire

se cere, când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se

cere a fost declarat fals, când un membru al completului de judecată, procurorul

ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, a comis o infracțiune în

legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, când două sau mai multe hotărâri judecătorești

nu se pot concilia.

Analizând admisibilitatea

în principiu a cererii de revizuire conform art. 403 C. proc. pen., instanța constată

că, potrivit textului de lege, se cer a fi verificate două aspecte: dacă cererea

de revizuire este făcută în condițiile prevăzute de lege; dacă din probele strânse

în urma cercetării rezultă date suficiente pentru admiterea in principiu.

Astfel:

I. Cu privire la condițiile

prevăzute de lege:

a) Hotărârea supusă revizuirii.

Hotărârile judecătorești definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la

latura penală, cât și cu privire la latura civilă. Cerința legii are în vedere,

ca o condiție prealabilă, existența unei hotărâri judecătorești definitive.

În prezenta cauză a fost

formulată cererea de revizuire cu privire la sentința penală nr. 195 din 14

februarie 2008 a Tribunalului București, secția a II-a penală, definitivă prin

nerecurare, astfel încât condiția prevăzută de art. 393 C. proc. pen. este îndeplinită.

b) Calitatea procesuală

activă. Poate cere revizuirea oricare dintre părțile din proces, în limitele calității

sale procesuale. În cauza pendinte cererea a fost formulată de T.C., condamnatul

care a formulat contestația la executare admisă prin sentința penală nr.

195 din 14 februarie 2008, în sensul contopirii pedepselor aplicate prin sentințele

penale nr. 1584/2006, 613/2007, 1626/2007, astfel încât cerința prevăzută de

art. 396 C. proc. pen. nu este îndeplinită.

c) Cererea de revizuire.

Cererea de revizuire a fost introdusă la Parchetul de pe lângă Tribunalul București

cu indicarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă

în dovedirea acestora. Cererea de revizuire a avut în vedere aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., redozarea pedepsei, față de recunoașterea faptelor. Având în

vedere natura cererii și calitatea celui care o formulează, Curtea constată

că soluția pronunțată de instanțe este corectă.

Aplicarea

art. 320

1

C. proc. pen. după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,

în căi extraordinare de atac, a fost a fost examinată de Curtea Constituțională

într-o materie conexă. Astfel, în ceea ce privește excepția ridicată în

dosarele aflate în contestație la executare, pentru care s-au pronunțat

hotărâri judecătorești definitive,

au fost publicate

î

n

M. Of. al României, Partea

I, nr. 853/02.12.2011

Deciziile Curții Constituționale nr. 1470/2011

și nr. 1483/2011 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen.

Curtea Constituțională

a constatat ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen. referitor la judecata în cadrul recunoașterii

vinovăției nu are legătură cu soluționarea contestației la executare,

deoarece, așa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere

o judecată, aparținând, cu excepția situațiilor tranzitorii, numai

fondului și care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunțarea

unei hotărâri definitive. Prin urmare, nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului

retroactivității legii penale mai favorabile, iar Curtea Constituțională

a

respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., excepție ridicată

în contestație la executare.

În acord

cu instanța de fond și cea de apel, instanța de recurs constată că

legea nu prevede nicio posibilitate de invocare a procedurii recunoașterii

vinovăție după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar Curtea Constituțională

a considerat această interpretare a legii conformă cu Constituția României.

În cauza

de față, condamnatul se află în executarea unei pedepse conform mandatului

din 05 martie 2008, astfel încât cercetarea judecătorească nu se încadrează în dispozițiile

art. 320

1

C. proc. pen. Hotărârea a cărei revizuire se solicită a rămas

definitivă

în 2008, iar textul de lege din anul 2010 are în vedere doar o judecată aparținând

fondului fiind aplicabil doar până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Apreciind recursul ca

nefondat, instanța de recurs va face aplicarea art. 192 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul-condamnat T.C. împotriva deciziei penale nr. 314

din 23 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul-revizuent

la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100

RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 mai 2012.