ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6810/2007

Deliberând asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1582 din 23

noiembrie 2006, Tribunalul Dolj a respins acțiunea formulată de reclamanta

N.M.E., în contradictoriu cu primarul comunei Dioști, județul Dolj.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 19/2006 Primăria comunei Dioști a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea reclamantei N.M.E., pentru imobilul

situat în satul Radomir.

Această dispoziție a fost contestată

de reclamantă, care a susținut că terenul este liber și există posibilitatea

restituirii lui în natură, însă înscrisurile depuse la dosar nu sunt elocvente.

De aceea, „instanța a supus discuției proba cu expertiză” în vederea stabilirii

dacă imobilele mai există și pot fi restituite în natură, însă reclamanta s-a

opus administrării acestei probe.

S-a mai reținut că, potrivit art.

1169 C. civ., sarcina probei revine persoanei care face o propunere în fața

judecății. Articolul 129 C. proc. civ. instituie obligația judecătorului de a

da dovadă de rol activ, însă atunci când reclamantul nu este solidar cu efortul

de a proba, rămâne singurul sancționat în caz de eșec, deoarece dacă nu

administrează probe care să convingă instanța, cu toată eventuala colaborare și

în pofida rolului activ al instanței, el pierde procesul.

S-a mai reținut, că înscrisurile

depuse la dosar de către reclamantă dovedesc o stare de fapt existentă la

momentul preluării bunului de către stat și nu la momentul formulării notificării.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 409 din 2 aprilie 2007,

a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, reținând că

în cadrul procedurii administrative sarcina probei deținerii proprietății

incumbă persoanei care pretinde dreptul, potrivit principiului actori

incumbit

probatio

, iar art. 23 din Legea nr. 10/2001 enumeră între actele

doveditoare ce trebuie anexate notificării și pe acelea care descriu

construcția demolată.

Față de aceste prevederi, revenea

reclamantei sarcina de a proba susținerile sale privitoare la situația actuală

a imobilului.

Instanța, în baza art. 129 alin. (5)

teza finală C. proc. civ., poate ordona administrarea probelor pe care le

consideră necesare, însă, în speță, reclamanta a refuzat să achite onorariul

stabilit pentru expert, motiv pentru care proba nu a putut fi administrată.

S-a mai reținut că, prin notificarea

adresată pârâtului, reclamanta a solicitat măsuri reparatorii în echivalent

pentru casa cu numărul 247, arătând că imobilul este deținut de SC A. SA Leu și

nu de Primăria comunei Dioști. De aceea, notificarea trebuia adresată SC A. SA

Leu. De altfel, procesul-verbal de negociere din 16 aprilie 2004 prin care i-au

fost oferite măsuri reparatorii pentru casa de locuit și anexe a fost semnat de

aceasta.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență, a

susținut că pârâtul nu a informat instanțele de ce nu este liber terenul

proprietatea autorului său E.M. pentru a-i fi restituit pe vechiul amplasament,

iar instanța de apel, nefăcând distincția între casă și teren, nu a sesizat

eroarea făcută de prima instanță, acceptând ca terenul în suprafață de 2,45 ha

din jurul casei să fie luat de o altă persoană.

Mai susține recurenta, că dispoziția

nr. 19/2006 este emisă târziu, pentru că procesul-verbal de negociere fiind

semnat în anul 2004 tot atunci trebuia emisă și dispoziția, însă, deși se

cunoștea faptul demolării construcției, D.G.F.P. a dat aviz negativ. În

dispoziție nu este menționată suma negociată, nu se arată de ce nu este

posibilă restituirea terenului în suprafață de 2,45 ha pe vechiul amplasament

și se reține eronat că notificarea privea numai imobilul casă + anexe, deși, în

realitate, prin notificarea nr. 1777/N/2001 din 17 aprilie 2001 a fost

solicitat și terenul aferent.

S-a mai arătat, că în mod

inexplicabil prin dispoziția contestată s-a soluționat notificarea nr. 1502,

deși notificarea formulată de aceasta are nr. 1777/2001. De aceea, dispoziția a

fost emisă pe baza unei notificări inexistente, fapt nesesizat de instanțe.

Nu au fost aplicate corect

prevederile Legii nr. 10/2001, pentru că tribunalul nu a cerut pârâtului să

prezinte documentele în baza cărora persoane străine dețin terenul proprietatea

lui E.M., iar instanța de apel a reținut greșit că notificarea trebuia adresată

unității deținătoare.

Pentru că SC A. SA Leu era în

lichidare, s-a adresat cu notificare Primăriei comunei Dioști. A trimis

notificarea nr. 2347/N/2001 și la SC A. SA Leu, însă această notificare a rămas

fără efect.

Recurenta a mai susținut că în mod

greșit a reținut instanța de apel că există concordanță între negocierea

consemnată în actul încheiat de părți la data de 16 aprilie 2004 și dispoziția

contestată, deși în această dispoziție nu este menționată suma de 320.000.000

lei.

Analizând recursul, în limita

criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că este fondat.

Decizia atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a art. 7, art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și fără să

fie deplin stabilită situația de fapt la care, potrivit art. 314 C. proc. civ.,

Înalta Curte să poată aplica aceste prevederi.

Articolul 25 din Legea nr. 10/2001

obligă unitatea notificată să se pronunțe asupra cererii formulate în

condițiile Legii nr. 10/2001, iar, potrivit textului menționat, entitatea

obligată să soluționeze notificarea trebuie să se pronunțe cu privire la toate

imobilele indicate în cerere.

Prin dispoziția nr. 19/2006, a fost

soluționată notificarea nr. 1502/2001 și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii numai pentru casă + anexe, fără ca dispoziția contestată să

cuprindă vreo mențiune cu privire la terenul aferent construcțiilor. Deși prin

acțiune s-a solicitat restituirea în natură a construcțiilor și a terenului

aferent, prima instanță nu a cerut pârâtului să depună la dosar notificarea nr.

1502/2001, indicată în dispoziția atacată, pentru a se verifica dacă reclamanta

a solicitat măsuri reparatorii numai pentru construcție, așa cum s-a reținut în

dispoziție, ori și pentru teren.

La instanța de apel a fost depusă

notificarea adresată Primăriei Dioști, înregistrată la nr. 1777/N/2001, prin

care recurenta-reclamantă a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru

casa nr. 247, demolată, pentru construcțiile anexe nedemolate și pentru

suprafața de teren pe care s-au ridicat construcții noi, precum și restituirea

în natură a părții de teren rămasă liberă, bunuri care au constituit casa M.E.

și curtea sa.

Instanța de apel reține că dispoziția

atacată este legală, pentru că reclamanta a solicitat, prin notificare, măsuri

reparatorii prin echivalent pentru casă, însă, deși notificarea depusă la dosar

are alt număr de înregistrare și privește construcțiile și terenul aferent, nu

a cerut intimatului să depună notificarea nr. 1502/2001, soluționată prin

dispoziția contestată.

Or, față de conținutul notificării

nr. 1777/2001 depusă la dosar de apelanta-reclamantă, trebuia să se stabilească

dacă la primărie au fost înregistrate două notificări formulate de reclamantă,

cu conținuturi diferite, ori dispoziția atacată privește o notificare care nu

aparține recurentei, așa cum susține aceasta.

Articolul 7 din Legea nr. 10/2001

prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură,

iar art. 26 din lege prevede că se acordă măsuri reparatorii în echivalent

numai dacă restituirea în natură nu este posibilă.

De aceea, în raport de conținutul

notificării nr. 1777/N/2001, de faptul că prin dispoziția contestată nu s-au

acordat măsuri reparatorii pentru teren și de cererea reclamantei de a-i fi

restituite imobilele în natură, tribunalul trebuia să stabilească unde este

amplasat terenul care face obiectul pricinii, cine deține imobilul, dacă este

ocupat de construcții noi și dacă pe teren au fost făcute alte amenajări.

Pentru stabilirea acestor

împrejurări trebuia să se ceară pârâtului să depună înscrisuri care să ateste

demolarea construcțiilor vechi, edificarea unor construcții noi, autorizate, și

regimul juridic al terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dacă nu se puteau stabili toate

aceste împrejurări cu înscrisuri, față de prevederile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., se putea ordona efectuarea unei expertize tehnice.

Față de art. 295 alin. (2) C. proc.

civ. și de precizările din declarația de apel, că prin memoriul depus la dosar

s-a cerut ca instanța să solicite primarului comunei Dioști să prezinte

înscrisuri și că, în baza art. 129 C. proc. civ., probele puteau fi ordonate și

din oficiu, aceste împrejurări, nestabilite de prima instanță, puteau fi

stabilite de instanța de apel.

Pentru considerentele expuse, va fi

admis recursul declarat de reclamantă, va fi casată decizia atacată și, față de

art. 314 C. proc. civ. care prevede că Înalta Curte hotărăște asupra fondului

numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost

deplin stabilite, va fi trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea

apelului.

Cu ocazia rejudecării se vor

administra probele necesare pentru stabilirea deplină a împrejurărilor de fapt,

în sensul celor arătate mai sus, și se vor avea în vedere toate mijloacele de

apărare invocate de părți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta N.M.E. împotriva deciziei nr. 409

din 2 aprilie 2007 a Curții de Apel Craiova, secția civilă, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie

2007.