ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 567/2012

Asupra recursului

penal de față;

Prin sentința penală nr.

106/2011 din 22 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori,

pronunțată în dosarul nr. 474/33/2011 s-a admis cererea formulată de inculpata A.S.L.

și s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat că diferența de venit

impozabil este consecința neevidențierii unor venituri din onorarii de succes

și neemiterea unei facturi în sumă de 4950 lei clientului I.A., faptă reținută

la modul general în rechizitoriu nu corespunde realității, deoarece fapta

producătoare de prejudiciu la bugetul statului astfel cum a fost reținută prin

actul de control este singura în măsură să justifice o acuzație de evaziune

fiscală.

Din cuprinsul actului

de control rezultă în mod expres că în totalul veniturilor și a calculului

prezumtivul prejudiciu nu a fost cuprins onorariul de succes, sens în care

rechizitoriul a reținut o faptă producătoare de prejudiciu, care este exclusă

prin actul de control prin care s-a stabilit prejudiciul, de unde rezultă că

procurorul a preluat un prejudiciu fără a efectua o urmărire penală și fără a

verifica dacă faptele reținute au fost în măsură să producă acel prejudiciu.

Nici raportul de

control referitor la clientul I.A. nu a afirmat că suma respectivă nu a fost

înregistrată în contabilitate, doar că s-a încălcat disciplina

financiar-contabilă prin neemiterea facturii.

S-a constatat din nou

că fapta prin care s-a prejudiciat bugetul statului nu a fost descrisă, în

realitate prejudiciul prezumtiv este consecința unor fapte pe care

rechizitoriul nu le-a amintit.

Rechizitoriul a

descris fapte care nu au fost luate în considerare ca evaziune fiscală de

organele de control, în schimb nu a reținut fapte apreciate ca și evaziune

fiscală, prejudiciul reținut pentru fapte diferite este același.

Evident instanța nu a

putut fi legal sesizată cu fapte ce nu au făcut obiectul lucrărilor de urmărire

penală, după cum nu a putut fi legal sesizată cu un prejudiciu care nu

corespunde faptelor menționate în rechizitoriu, sau vizează cu totul alte

fapte.

La fel pentru anii

2006 – 2007 nu au fost descrise în concret faptele care ar întruni elementele

constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, ci dimpotrivă s-a făcut

referire la fapte ce nu sunt producătoare de prejudiciu, respectiv împrejurarea

că inculpata nu a trecut pe chitanțe ce anume reprezintă sumele de bani

încasate, sau că unele cheltuieli nu au avut legătură cu activitatea

contribuabilului.

Procurorul nu a

administrat nici o probă raportat la prejudiciul aferent acestor ani, iar din

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că fapta descrisă în

rechizitoriu trebuie să explice modalitatea în care s-au produs anumite

consecințe juridice, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză.

Pentru anul 2008

fapta de evaziune fiscală ar fi descrisă în rechizitoriu, însă în realitate

este o preluare din actul de control al organelor financiare, fără ca

procurorul să fi efectuat o proprie cercetare și fără să menționeze în concret

producerea unui prejudiciu la bugetul statului, ceea ce a echivalat cu lipsa

descrierii evaziunii fiscale și a urmăririi penale sub acest aspect.

Pe de altă parte,

faptele susceptibile de a fi încadrate ca și evaziune fiscală fac obiectul

urmăririi penale într-un alt dosar, ceea ce înseamnă că nu a existat o urmărire

penală reală sub aspectul acestor fapte.

Prin rechizitoriul

întocmit în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numita J.D.C.

cu privire la săvârșirea infracțiunilor de complicitate la înșelăciune, fals în

înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și evaziune fiscală prevăzute de art.

26 C. pen. raportat la art. 215, art. 290, art. 291 C. pen. și art. 9 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Împotriva acestei

rezoluții partea vătămată R.R. a formulat plângere, care a fost admisă prin

sentința penală nr. 76 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj și s-a dispus continuarea cercetărilor pentru aceleași fapte, urmând ca în contextul acestora

procurorul să stabilească care din chitanțele de încasare a onorariului privind

pe făptuitoarea J.D.C. sunt reale și care sunt fictive, iar în măsura în care

acest fapt nu este posibil, să fie anulate toate chitanțele care depășesc suma

de 21.117,45 lei (dosar fond).

Prin sentința penală

menționată mai sus s-a stabilit că în raporturile cu J.D.C. procurorul nu a

menționat care chitanțe sunt reale, fictive sau false, sens în care instanța nu

a putut fi legal sesizată în prezenta cauză nici cu privire la evaziunea

fiscală și nici cu privire la infracțiunea de fals.

În considerentele

aceste sentințe s-a arătat că actul intitulat chitanță ca document justificativ

al unei plăți ar trebui să aibă la bază operațiuni reale, neputând fi primită

ca și valabilă o chitanță dacă suma menționată în aceasta nu a fost achitată

efectiv.

Cercetările dispuse

au vizat inclusiv conținutul și întinderea infracțiunii de evaziune fiscală,

întrucât acele chitanțe care au fost considerate fictive, fără a avea la bază

plata efectivă a onorariului, nu au putut fi luate în considerare la calculul

presupusului prejudiciu produs prin evaziune fiscală. Aceasta deoarece dacă

sumele nu au fost încasate ele nu au fost luate în considerare ca și venit și

au fost anulate.

Din cele arătate mai

sus rezultă că s-a calculat un prejudiciu produs prin evaziune fiscală, fără a

se cerceta realitatea operațiunilor, iar într-o altă cauză penală, aflată în

curs de urmărire penală, s-au făcut cercetări care au stabilit existența sau

întinderea prejudiciului pentru infracțiunea de evaziune fiscală.

Cele două cauze sunt

indisolubil legale, întrucât evaziunea fiscală și înșelăciunea în modalitatea

cercetată se exclud. Fie chitanțele sunt false și nu corespund unor operațiuni

legale, situație în care infracțiunea de evaziune fiscală, rămâne fără obiect,

respectiv fără venituri nedeclarate, fie sunt reale, caz în care este exclusă

infracțiunea de înșelăciune.

Față de toate

acestea, s-a apreciat că instanța nu a fost legal sesizată, din moment ce s-au

făcut cercetări care au vizat întinderea prejudiciului și încadrarea juridică a

faptelor, iar sub acest aspect în rechizitoriu nu s-a făcut nicio descriere a

elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală sau a întinderii

prejudiciului, iar pentru soluționarea corectă a cauzei în ansamblul acesteia,

este necesară refacerea urmăririi penale.

Împotriva acestei

soluții a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și părțile

civile Statul Român prin A.N.A.F. și R.R.

Parchetul a criticat

hotărârea ca netemeinică și nelegală întrucât nu este incident niciunul din

cazurile prevăzute de art. 332 C. proc. pen.

Partea civilă R.R. a

criticat soluția ca nelegală întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 300 alin.

(2) C. proc. pen. conform cărora instanța trebuia să se rezume la verificarea

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 263 și 264 C. proc. pen. privind

conținutul rechizitoriului. Instanța a dispus trimiterea cauzei la Parchet fără să fi indicat încălcările de ordine publică privind actele elaborate în cursul

urmăririi penale, a dezbătut caracterul cert al prejudiciului, fără a face o

analiză a cererii de restituire formulată de inculpată.

Înalta Curte,

analizând recursurile formulate în cauză prin prisma criticilor formulate, cât

și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

6

C. proc. pen.

constată că acestea sunt fondate.

În cauză inculpata A.S.L.

a formulat o cerere de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii

urmăririi penale, învederând instanței că între rechizitoriu și actele de

urmărire penală nu există corespondență în sensul că între raportul de

inspecție fiscală încheiat la 16 aprilie 2009 și fapta din rechizitoriu nu

există corespondență.

Instanța a dispus

restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Textul care

reglementează restituirea pentru refacerea urmăririi penale este art. 332 C.

proc. pen.

Conform acestui text

se poate dispune o astfel de măsură atunci când se constată, înainte de

terminarea cercetării judecătorești că cercetarea penală s-a efectuat de un alt

organ decât cel competent, în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare la

competența după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanței,

prezența învinuitului sau inculpatului și asistarea acestuia de către apărător.

Instanța nu a indicat

în motivare niciunul din aceste motive, ci a făcut o amplă expunere cu privire

la ceea ce trebuie să cuprindă Rechizitoriul, făcând o confuzie între

instituția verificării regularității actului de sesizare, reglementată în art. 300

C. proc. pen. și restituirea pentru refacerea urmăririi penale prevăzută de art.

332 C. proc. pen.

Această confuzie este

evidențiată și în ultima frază a motivării unde se precizează că nu au fost

respectate dispozițiile legale referitoare la sesizarea instanței, motiv pentru

care, în baza art. 300 și 332 alin. (2) C. proc. pen. cererea urmează a fi

admisă, iar cauza restituită la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

Cu toate însă că se

referă la regularitatea actului de sesizare a instanței, Curtea face o analiză

a prejudiciului reținut în Rechizitoriu, indicând faptul că el nu corespunde

celui rezultat din probe, analiză ce excede cu mult examenului formal căruia

trebuie supus Rechizitoriul, conform dispozițiilor art. 300 C. proc. pen., o

asemenea problemă nefiind circumscrisă nici cauzelor pentru care se poate

dispune restituirea în vederea refacerii urmăririi penale.

A mai criticat

instanța de asemenea atribuirea prin Rechizitoriu a calității de parte civilă

numiților C.L., R.R. și C.M. deși infracțiunea de evaziune fiscală vizează

patrimoniul statului, iar celelalte infracțiuni din cauză sunt infracțiuni de

pericol și nu de rezultat și ca atare nu poate exista latură civilă în cauză.

Aceasta reprezintă în

opinia instanței tot o încălcare a dispozițiilor referitoare la sesizarea

instanței.

Înalta Curte constată

că nici această problemă nu poate fi soluționată prin intermediul instituției

reglementate în art. 300 C. pen., nefiind una care să țină de regularitatea actului

de sesizare.

Toate problemele

antamate de instanță în motivare sunt aspecte ce țin de fondul cauzei, și nu de

regularitatea actului de sesizare.

De asemenea, nefiind

indicată nicio nulitate absolută care să impună refacerea urmăririi penale,

rezultă că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, motiv pentru care

va admite recursurile formulate în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) și

va trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și părțile civile Statul

Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj și R.R. împotriva sentinței penale nr. 106 din 22 septembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Casează sentința

penală atacată și trimite cauza la Curtea de Apel Cluj, pentru continuarea

judecății.

Onorariul cuvenit apărătorului

desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A.S.L. în sumă de 50 lei, până la

prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 23 februarie 2012.