ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1172/2014

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința penală nr. 825 din data 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 334 C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu s-au acordat despăgubiri părții civile A.N.A.F.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă a SC C. SRL.

În baza art. 191 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul nr. 315/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București, înregistrat la data de 01 februarie 2011 sub nr. 7602/3/2011, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului R.I.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune și evaziune fiscală, prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În actul de sesizare al instanței s-a reținut că inculpatul R.I.G., în calitate de administrator al SC R.S.G. SRL, a achiziționat anvelope de la SC C. S.R.L pentru plata cărora a emis mai multe bilete la ordin scadente, în valoare totală de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil. S-a mai reținut că inculpatul nu a evidențiat în actele contabile precum și în documentele legale un număr de 19 facturi, ceea ce a condus la un profit nejustificat și la calcularea unui impozit pe profit și a unui TVA greșite. Astfel, dacă ar fi înregistrat în contabilitate cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833 RON (rezultând o diferență în plus de 15.174 RON), iar TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, (în fapt fiind diminuat cu 18.019,14 RON).

În cursul urmăririi penale s-au administrat următoarele mijloace de probă: fișă partener R.S.G. SRL, declarație R.B.M., declarație Ș.M., declarație B.G.C., declarație R.I.G., raport de constatare tehnico-științifică, bilete la ordin, raport de constatare, adresă BNR, bilete la ordin, fișa analitică partener R.S.G. SRL, facturi, balanța cumpărări în perioada 01 ianuarie 2007 - 04 septembrie 2007 și situația plăți, facturi și bonuri fiscale.

În cursul cercetării judecătorești, tribunalul a efectuat verificări cu privire la inculpat (acesta figurează în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date cu domiciliul în B., deși din procesul-verbal întocmit de organele de poliție a rezultat că nu locuiește efectiv la această adresă). S-a dispus aducerea inculpatului cu mandat de aducere și la adresa unde figurează fără forme legale, însă din procesul-verbal întocmit de organele de poliție a rezultat că acesta nu locuiește nici la această adresă. Inculpatul a fost citat și la ultimul loc de muncă cunoscut SC. R.S.G. SRL, citația emisă fiind restituită cu mențiunea "destinatar necunoscut" și la SC E.T.D.V. (pe care inculpatul a indicat-o în cursul urmăririi penale), din adresa răspunsul societăți rezultând că nu este angajat al acestei societăți.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat că inculpatul nu figurează încarcerat ori decedat).

În ceea ce îi privește pe martorii R.B.M. și B.G.C., Tribunalul a dispus aducerea acestora cu mandat de aducere, din procesele verbale întocmite de organele de poliție rezultând că martorul B.G.C. nu mai locuiește la domiciliul cunoscut, deși figurează în evidențe cu același domiciliu, iar martorul R.B.M. este plecat în Dubai, motiv pentru care instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen.

De asemenea, instanța a dispus, din oficiu, efectuarea unui raport de expertiză contabilă, acesta fiind atașat la dosarul cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut în fapt și în drept următoarele:

Inculpatul R.I.G. este unic asociat și administrator al SC R.S.G. SRL, al cărui obiect de activitate este întreținerea și repararea autovehiculelor. În perioada mai - septembrie 2007 partea civilă SC C. SRL a livrat către SC R.S.G. SRL mai multe anvelope, pe care inculpatul le-a achitat inițial cash sau cu CEC-uri, aspect care a rezultat atât din declarația inculpatului, cât și a martorilor R.B.M. și B.G.C. (agenți de vânzare în cadrul SC C. SRL), date în cursul urmăririi penale. La un moment dat, în derularea relațiilor comerciale dintre cele două firme, inculpatul a început să achite mărfurile livrate de societatea parte vătămată cu bilete la ordin, care au fost refuzate la plată pentru lipsa disponibilului din cont.

În actul de sesizare s-a reținut că fapta inculpatului R.I.G., administrator al SC. R.S.G. SRL de a achiziționa anvelope de la SC C. S.R.L pentru plata cărora a emis mai multe bilete la ordine scadente, în valoare totală de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată din lipsă de disponibil, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Tribunalul a reținut că potrivit Titlului II, art. 104 și urm. din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească altei persoane, denumită beneficiar, ori la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadență. Legea nu cere ca la emiterea biletului la ordin să existe disponibilul pe care emitentul se obligă să îl plătească beneficiarului, astfel că nu pot fi reținute susținerile Parchetului din actul de sesizare, în sensul că latura subiectivă a infracțiunii (intenția de inducere în eroare) rezultă din însăși declarația inculpatului conform căreia la data emiterii biletelor la ordin știa că nu avea disponibil în cont. De altfel, susținerile din actul de sesizare sunt contradictorii, întrucât inițial se reține că "emiterea unui bilet la ordin în condițiile lipsei disponibilului în cont nu dovedește, ipso facto, intenția de inducere în eroare. Fiind un titlu de credit ce încorporează o obligație abstractă, autonomă și necondiționată de plată unei sume de bani, se seamănă cu o recunoaștere de datorie de către debitor, față de creditorul său. Prin urmare, lipsa proviziei necesare acoperirii lui, în momentul ajungerii la scadență, echivalează, din punct de vedere al consecințelor juridice, cu neexecutarea obligațiilor contractuale, pentru recuperarea prejudiciului creditorului având la dispoziție acțiunile civile specifice", după care se menționează că "atunci însă când emiterea biletului este făcută în împrejurări ce dovedesc indubitabil intenția de inducere în eroare, la încheierea sau pe parcursul executării contractului, precum sunt împrejurările cauzei (emiterea unui număr de 8 bilete la ordin în valoare de 43.051,55 RON, care au fost refuzate la plată pentru achitarea unui debit de 115.515,88 RON, societatea figurând cu 29 de incidente de plată, din care 28 de incidente cu bilete la ordin), titlul emis în condițiile lipsei proviziei necesare acoperirii lui reprezintă un mijloc fraudulos, care, alături de celelalte elemente de inducere în eroare realizează elementul material al infracțiunii de înșelăciune și demonstrează intenția de săvârșire a faptei. În cauză inducerea în eroare a avut loc cu privire la executarea unui contract, respectiv la plata produselor achiziționate prin bilet la ordin."

Astfel, în opinia acuzării, intenția de inducere în eroare a rezultat, în esență, din faptul emiterii celor 8 bilete la ordin în condițiile lipsei proviziei necesare acoperirii acestora, care ulterior, la momentul executării contractului, au fost refuzate la plată. În actul de acuzare nu se menționează care sunt "celelalte elemente de inducere în eroare" ale părții civile pe parcursul derulării activității comerciale, elemente care ar demonstra latura subiectivă în comiterea acestei infracțiuni.

Cu privire la emiterea biletelor la ordin fără acoperire în cont, tribunalul a constatat că, în cazul în care biletul la ordin este emis în condițiile prevăzute în art. 104 din Legea nr. 58/1934, sunt aplicabile dispozițiile acestei legi privitoare la gir, scadență, plată, acțiunea sau executarea cambială, regres în caz de neplată și protest, fapta neconstituind infracțiune, ci se situează în domeniul dreptului civil. Astfel, simpla emitere a unui bilet la ordin pentru a cărui valorificare la data scadenței nu există acoperirea necesară, nu constituie infracțiune în lipsa unor elemente subiective sau obiective corespunzătoare conținutului constitutiv al unei fapte penale.

În cazul în care, însă, prin emiterea biletului la ordin fără acoperire creditorul este indus în eroare, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, prin prezentarea ca fiind adevărat faptul mincinos că există acoperire în cont pentru încasare, în așa fel încât fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul, în scopul obținerii unui folos material injust și dacă s-a cauzat acestuia o pagubă, fapta constituie infracțiunea de înșelăciune în convenții prevăzută în art. 215 alin. (3) C. pen.

În prezenta cauză, niciun mijloc de probă administrat nu demonstrează intenția inculpatului de inducere în eroare a reprezentanților SC C. SRL cu ocazia încheierii contractelor de livrare a bunurilor către SC. R.S.G. SRL. (contracte în sensul acordului de voință între cele două societăți, întrucât acestea nu au încheiat un înscris care să consemneze acordul de voință).

Astfel, așa cum a rezultat din fișa analitică a partenerului SC. R.S.G. SRL emisă de SC C. SRL, relațiile comerciale între cele două societăți comerciale desfășurat pe o perioadă îndelungată, timp în care produsele achiziționate au fost achitate fie cash, fie cu CEC (încasate de partea civilă, potrivit declarației martorului R.B.M., agent de vânzare în cadrul SC C. SRL), fie cu bilete la ordin, o parte din acestea fiind de altfel încasate de partea civilă. De altfel, din declarația inculpatul a rezultat că acesta cunoștea împrejurarea că la data emiterii biletelor la ordin, nu avea disponibil în cont, sperând că până la data scadentă va face rost de sumele de bani (nerezultând din probele administrate faptul că ar fi comunicat contrariul reprezentanților părții civile).

În consecință, neexistând niciun mijloc de probă din care să rezulte că, la data încheierii sau executării contractului, inculpatul a indus în eroare reprezentanții SC C. SRL prin prezentarea ca fiind adevărată a faptului mincinos că există acoperire în cont pentru încasare, în așa fel încât fără această eroare partea civilă nu ar fi încheiat sau executat contractul, fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală, fiind astfel incidente dispozițiile art. 10 lit. b) C. proc. pen.

În consecință, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, Tribunalul a constatat că, potrivit textului de lege menționat, constituie infracțiuni de evaziune fiscală (...) următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.

Din raportul de expertiză contabilă întocmit în cursul cercetării judecătorești a rezultat că prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă SC C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului statului, deoarece a declarat la buget la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15174 RON și un TVA mai mare cu suma de 18.019 RON, profitul contabil rezultat mai mare la 30 septembrie 2007 în sumă de 244.805,53 RON neavând consecințe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu și fiscal. Se mai reține în raportul de expertiză contabilă că neînregistrarea în contabilitate a avut drept urmare creșterea datoriilor față de bugetul de stat declarate la 30 septembrie 2007, neputându-se reține sustragerea de la impunere.

De altfel, aceste aspecte au rezultat și din raportul de constatare întocmit în cursul urmăririi penale, în care s-a reținut că la data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat, în evidențele contabile, un impozit pe profit în valoare de 48.007 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833, rezultând o diferență în plus de 15.174 RON, și un TVA de plată în valoare de 36.815 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, diminuându-se cu 18.019,14 RON.

În consecință, având în vedere că omisiunea evidențierii în actele contabile a celor 19 facturi nu s-a făcut în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, ci, mai mult, SC R.S.G. SRL a plătit în plus la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15174 RON și un TVA mai mare cu suma de 18.019 RON, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul R.I.G. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, întrucât fapta nu există.

În ceea ce privește cererea reprezentantului Ministerului Public de schimbare a încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991, "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii".

Având în vedere că urmărirea penală a fost efectuată în cauză sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, inculpatul fiind audiat sub acest aspect și probele administrându-se în raport de această încadrare juridică, s-a apreciat că instanța de fond nu poate, prin schimbarea încadrării juridice, să pronunțe o soluție sub aspectul săvârșirii unei alte infracțiuni, fără a avea posibilitatea de administra probe cu privire la aceasta și fără a avea posibilitatea de a audia inculpatul cu privire la acest aspect. Având în vedere că din declarația numitei Ș.M., care a deținut funcția de contabil la SC R.S.G. SRL a reieșit că a înregistrat în contabilitate toate documentele puse la dispoziție de inculpatul R.I.G., organul de urmărire penală trebuia să administreze probe din care să rezulte că inculpatul, cu intenție ("cu știință"), a omis înregistrarea în contabilitate a celor 19 facturi. S-a observat că Parchetul a efectuat cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală (deși încă din cursul urmăririi penale a reieșit că această faptă nu există), iar prin schimbarea încadrării juridice s-ar ajunge la pronunțarea unei soluții față de o altă faptă, pentru care nu s-a efectuat urmărirea penală. Însă, schimbarea de încadrare presupune că faptei față de care s-a efectuat urmărirea penală i s-a dat o greșită încadrare juridică, ceea ce nu este situația în cazul de față (când se urmărește obținerea unei soluții pentru cu totul alta faptă decât cea pentru care s-a efectuat urmărirea penală).

Pe latură civilă, având în vedere soluția pronunțată pe latură penală, în baza art. 346 alin. (3) C. proc. pen., instanța de fond nu a acordat despăgubiri civile părții civile A.N.A.F., iar în baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă a părții civile SC C. SRL.

Împotriva acestor hotărâri au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică (A.N.A.F.).

Ministerul Public a criticat hotărârea instanței de fond pentru următoarele motive:

Prin Decizia penală nr. 152/A din 24 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Juridică (A.N.A.F.), împotriva Sentinței penale nr. 825 din 21 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește achitarea inculpatului R.I.G. sub aspectul infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., Ministerul Public a considerat că această nu este o soluție temeinică.

Astfel s-a apreciat că, deși emiterea unui bilet la ordin în condițiile lipsei disponibilului în cont nu poate include per se și intenția de inducere în eroare, iar lipsa proviziilor necesare acoperirii biletului la ordin, în momentul ajungerii la scadență echivalează în principiu cu neexecutarea obligațiilor contractuale, creditorul având la dispoziție alte mijloace de recuperare a creanței, totuși, dacă emiterea biletului la ordin este făcută în împrejurări ce dovedesc indubitabil intenția de inducere în eroare, la încheierea sau pe parcursul executării contractului, titlul emis în condițiile lipsei proviziei necesare acoperirii lui reprezintă un mijloc fraudulos, care, alături de celelalte elemente de inducere în eroare realizează elementul material al infracțiunii de înșelăciune și demonstrează intenția vădită de săvârșire a faptei.

În cauză inducerea în eroare a avut loc cu privire la executarea unui contract, respectiv la plata produselor achiziționate prin bilet la ordin.

În ceea ce privește latura subiectivă, Ministerul Public a considerat că în mod eronat s-a reținut în considerentele sentinței atacate că niciun mijloc de probă administrat nu demonstrează intenția inculpatului de inducere în eroare a reprezentanților SC C. SRL cu ocazia încheierii contractelor de livrare a bunurilor către SC R.S.G. SRL, că nu se poate reține că inculpatul a acționat cu intenția de a induce în eroare și de a prejudicia partea civilă.

Astfel a arătat că, din actele existente la dosarul cauzei, a rezultat că SC R.S.G. SRL a derulat în calitate de furnizor relații comerciale cu SC A.S.S.S.R. SRL și cu SC R. SRL, încasând contravaloarea bunurilor livrate, rezultând că inculpatul a avut de la început intenția de a prejudicia partea civilă, recurgând la emiterea unor bilete la ordin pentru care știa că nu are disponibil în cont și refuzând apoi să alimenteze acest cont, chiar în condițiile în care dispunea de resurse bănești.

Întrucât inculpatul a emis mai multe bilete la ordin, cunoscând că nu are disponibil în cont și fără ca fapta sa să fie urmată de o alimentare a contului său bancar în vederea plății facturilor la care se angajase cu biletele la ordin emise, a rezultat că acesta a acționat cu intenție directă deoarece a cunoscut în momentul emiterii biletelor la ordin că nu există provizia necesară, prevăzând și urmărind astfel producerea unei pagube în patrimoniului părții vătămate.

Pe de altă parte, s-a observat că emiterea unui bilet la ordin, știind că pentru valorificarea acestuia nu există acoperirea necesară, poate constitui infracțiunea de înșelăciune dacă fapta a fost comisă cu intenția a de înșela, iar în cauză, fiind vorba despre o înșelăciune în convenții, este necesar ca aceste bilete la ordin să fi avut un rol hotărâtor în determinarea partenerilor comerciali să încheie convențiile comerciale de vânzare-cumpărare de mărfuri în condițiile stipulate.

Raportat la împrejurările concrete și la specificul raporturilor dintre părți, probele administrate în cauză conturează o asemenea realitate juridică, inculpatul achitând inițial cu sume de bani și apoi cu cecuri bunurile cumpărate, astfel încât a creat inițial impresia că este un partener de afaceri serios, după care în aceste împrejurări a procedat la emiterea unor bilete la ordin pentru care cunoștea cu certitudine că nu are disponibil, neavând nici intenția de a alimenta ulterior conturile respective cu sumele de bani necesare plății.

Deosebit de relevant cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatului R.I.G. este percepția acestuia asupra împrejurărilor cauzei, ilustrată prin depozițiile martorilor audiați, R.B.M. și B.G.C., cei doi susținând că au fost agresați de inculpat în timp ce se aflau la punctul de lucru al SC R.S.G. SRL cu scopul de a solicita achitarea debitului datorat.

Ca urmare, Ministerul Public - a considerat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., atât sub aspectul laturii subiective, cât și sub aspectul laturii obiective, biletele la ordin fiind emise cu scopul de a plăti marfa achiziționată de societatea al cărei administrator era inculpatul, iar nu cu scopul de a garanta obligația de plată pe care SC R.S.G. SRL și-o asumase în temeiul relațiilor comerciale cu SC C. SRL.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 82/1991 "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum și a elementelor de activ și de pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii".

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că inculpatul R.I.G. nu a evidențiat în actele contabile, precum și în documentele legale un număr de 19 facturi, respectiv o faptă de omisiune a înregistrărilor în contabilitate.

Prin urmare, s-a observat că actele de urmărire penală s-au efectuat sub aspectul unei fapte constând în neevidențierea în actele contabile a unui număr de 19 facturi, dar cu referire la încadrarea juridică prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, iar nu la art. 43 din Legea nr. 82/1991, astfel încât nu se poate reține că actele de urmărire penală s-au desfășurat sub aspectul altei fapte.

S-a arătat că acest punct de vedere este demonstrat și prin Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridica a faptei de omisiune a evidențierii în actele contabile a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive.

Conform acestei decizii: "fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la baza operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991, Legea contabilității, raportat la art. 289 C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune "fiscală".

În cauză, mijloacele de probă administrate au demonstrat că cele 19 facturi nu au fost înregistrate, inculpatul afirmând în fața organelor de urmărire penală că acesta au fost rătăcite, în timp ce martora Ș.M. a susținut că a înregistrat în contabilitate toate facturile ce i-au fost puse la dispoziție de administratorul societății.

S-a mai arătat că omisiunea înregistrării în evidențele contabile a celor 19 facturi este demonstrată și de raportul de constatare contabilă efectuat în cursul urmăririi penale, dar și de raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în faza de cercetare judecătorească. Din concluziile raportului a rezultat că prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă SC C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului de stat, neexistând consecințe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil, nu și fiscal.

În aceste condiții, Ministerul Public a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice a faptei și reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991, simpla omisiune de înregistrare a facturilor în contabilitate constituind infracțiune, fără a fi necesar să se dovedească existența unui rezultat efectiv al acestor manopere frauduloase.

Starea de pericol pe care o creează aceste acte ilegale a rezultat și din materialitatea lor.

Spre deosebire de falsul intelectual în înscrisuri oficiale incriminat în art. 289 C. pen., în raport cu care s-ar putea concepe necesitatea unui rezultat material, în cazul infracțiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991 este suficientă efectuarea unor înregistrări inexacte sau omisiunea de a înregistra în contabilitate vreuna din operațiunile comerciale. Referirea pe care art. 43 al Legii nr. 82/1991 o face la infracțiunea de fals intelectual în înscrisuri oficiale are în vedere numai limitele de sancționare, nu și elementele constitutive ale infracțiunii care se găsesc în totalitate descrise în art. 43 din Legea nr. 82/1991.

Este adevărat că prin textul menționat se arată că prin omisiunea de a înregistra se vor produce anumite consecințe cum ar fi denaturarea veniturilor și cheltuielilor, a rezultatelor financiare și a elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil, dar acestea nu sunt cerințe ale incriminării care ar trebui să fie dovedite în fiecare caz în parte spre a se reține existența infracțiunii menționate, ci reprezintă o descriere a consecințelor implicite ale acțiunii și asupra cărora legiuitorul a înțeles să atragă atenția spre a justifica necesitatea și importanța incriminării faptelor respective.

Faptele incriminate prin dispozițiile art. 43 al Legii nr. 82/1991 se pot comite cu intenție directă sau indirectă la fel ca și infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) al Legii nr. 241/2005, sub aspectul căreia au fost efectuate cercetări.

S-a considerat că, în condițiile în care prin actul de sesizare a instanței, în sarcina inculpatului R.I.G. s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, faptă constând în neevidențierea în actele contabile, precum și în documentele legale a unui număr de 19 facturi, nu pot fi reținute susținerile instanței de fond, conform cărora organele de urmărire penală nu au administrat probe din care să rezulte că inculpatul, cu intenție, a omis înregistrarea în contabilitate a celor 19 facturi.

În concluzie, Ministerul Public a considerat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 43 al Legii nr. 82/1991, sens în care a solicitat schimbarea încadrării juridice și condamnarea inculpatului și pentru această infracțiune.

Pentru motivele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Ministerul Public a solicitat admiterea apelului și desființarea în parte, în sensul criticilor formulate, a Sentinței penale nr. 825 din 21 octombrie 2011 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. 7602/3/2011, privind pe inculpatul R.I.G., urmând a se proceda potrivit art. 345 și urm. C. proc. pen., privind judecata în fond.

În concluziile orale Ministerul Public, prin reprezentantul său, în ședința din 3 mai 2012, a arătat că nu susține primul motiv de apel referitor la soluția de achitare sub aspectul infracțiunii de înșelăciune.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea apelului și desființarea sentinței penale apelate, în ceea ce privește latura civilă a cauzei.

Prin constituirea de parte civilă, Statul Român reprezentat de A.N.A.F., a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 62.051 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat, cu indicarea cărui buget special îi revine fiecare sumă în parte, ca urmare a activității infracționale desfășurată de inculpatul R.I.G.

S-a arătat că prejudiciul cauzat este compus din T.V.A. în cuantum de 22.376 RON, obligații de plata la bugetul de stat în cuantum de 30.705 RON și obligații de plata la bugetele asigurărilor sociale în cuantum de 8.970 RON, la care se adăugau obligațiile fiscale accesorii.

Partea civilă a făcut mențiunea că la cuantumul sumei totale de 62.051 RON, urmează să se calculeze și obligațiile fiscale accesorii, majorări, potrivit legislației fiscale în vigoare de la momentul producerii prejudiciului până la data de 19 mai 2009 când SC R.S.G. SRL a fost radiată.

Prin aceeași cerere, s-a solicitat instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului R.I.G.

A.N.A.F. a criticat hotărârea instanței de fond, atât sub aspectul laturii civile, cât și sub aspectul laturii penale, în sensul că, în mod greșit, s-a apreciat că fapta nu există.

Potrivit art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv "b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate".

Astfel, infracțiunea de evaziune fiscală constă în omisiunea evidențierii obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plată impozitului datorat.

A mai fost criticată sentința atacată și pentru faptul că, instanța de fond nu a avut în vedere niciuna dintre modalitățile de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.

Concluziile instanței de fond s-au întemeiat pe cele ale ultimei expertize contabile efectuate în cauză, instanța de fond dând eficiența juridică acesteia, în detrimentul expertizei întocmite în faza de urmărire penală și al tuturor probelor din dosarul cauzei, inclusiv al înscrisurilor depuse de către partea civilă la dosarul cauzei, respectiv adresa nr. 26992 din 14 aprilie 2011 emisă de către Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București.

Partea civilă a constatat că expertiza efectuată în faza de urmărire penală a arătat în mod clar modalitatea de producere a prejudiciului adus bugetului de stat, prin neevidențierea și neachitarea unor obligații fiscale către bugetul general consolidat, prezentând de asemenea și cele două componente ale prejudiciului (taxa pe valoarea adăugată și obligații de plată la bugetele asigurărilor sociale și la bugetul de stat).

S-a mai susținut că, din interpretarea dispozițiilor Legii contabilității nr. 82/1991, coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990 a societăților comerciale (forma în vigoare pentru perioada controlată de către organele fiscale), a rezultat că administratorul unei societăți comerciale este răspunzător pentru activitatea desfășurată de către agentul economic, inclusiv în domeniul financiar-contabil, iar îndatoririle de administrator trebuie îndeplinite cu bună-credință și maximă diligență.

Au mai fost învederate și dispozițiile Legii nr. 82/1991 a contabilității, care la art. 1 alin. (1) prevăd: "Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară (...)".

Dispozițiile mai sus amintite trebuie coroborate cu cele ale art. 10 din Legea 31/1990, conform cărora: "Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective."

De asemenea, art. 144

2

alin. (1) din Legea societăților comerciale, conțin dispoziții care întăresc argumentul răspunderii administratorului societății pentru prejudiciul cauzat: administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor, potrivit prevederilor art. 72 și 73.".

Astfel prejudiciul cauzat bugetului general consolidat, este compus din suma de 62.051 RON, la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii, care se calculează în conformitate cu legislația fiscală aplicabilă, din momentul producerii prejudiciului până la data de 19 mai 2009 când SC R.S.G. SRL a fost radiată, astfel cum s-a solicitat prin cererea de constituire parte civilă.

Având în vedere prejudiciul bugetului de stat produs prin modalitățile arătate mai sus, trebuia admisă și cererea de instituire a unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 163 C. proc. pen., potrivit cărora "măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune (...)".

Fiind luate în considerare și dispozițiile legale conform cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie pentru repararea pagubei produsa prin infracțiune, părții civile i se aduce o asigurare privind repararea prejudiciului ce i-a fost produs, chiar dacă hotărârea instanței de fond va fi atacată: până când cauza va fi soluționată definitiv, inculpatul nu poate înstrăina bunurile sale.

Aplicarea măsurilor asigurătorii asigură utilitatea admiterii acțiunii civile în cadrul procesului penal și garantează executarea obligațiilor de ordin patrimonial ce decurg din admiterea acesteia.

De altfel, practica instanțelor este unitară în a aprecia temeinicia instituirii măsurii asigurătorii a sechestrului, sens în care partea civilă a invocat, în motivele de apel, Decizia penală nr. 2030/R din 21 decembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală din Dosarul penal nr. 3903/2005 și Decizia nr. 639 din 16 mai 2008 a Curții de Apel București.

În consecință, luând în considerare cele mai sus expuse, apelanta parte civilă a solicitat să se constate că faptele inculpatului R.I.G. se circumscriu infracțiunii de evaziune fiscala prevăzute de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și că prin săvârșirea acestei fapte, bugetul statului a fost grav prejudiciat cu suma de 62.051 RON, urmând a fi obligat la plata acestei sume și a obligațiilor fiscale accesorii aferente, menținându-se sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului.

Analizând hotărârea din perspectiva motivelor invocate și, din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, s-a apreciat calea de atac ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

În cursul judecării căii de atac, Curtea, a insistat în aducerea inculpatului în fața instanței, însă, în pofida multiplelor demersuri vizând citarea la domiciliile cunoscute, aducerea cu mandat ori verificarea situației sale prin Administrația Națională a Penitenciarelor și DGPMB, cauza s-a judecat în lipsa acestuia. Această situație a condus implicit la imposibilitatea audierii inculpatului de către instanța de apel.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut în sarcina inculpatului infracțiunea de evaziune fiscală arătându-se că fapta sa constând în neevidențierea în actele contabile și în documentele legale a unui număr de 19 facturi ceea ce a condus la un profit nejustificat și la calcularea unui TVA și impozit pe profit eronate întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005. S-a mai arătat că s-a produs un prejudiciul statului care este de 15 174 RON reprezentând diferență impozit pe profit și 18 019,14 RON reprezentând diferență TVA.

I. Latura penală

Prin Decizia nr. 4/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite (M. Of. 868/22.12.2008) s-a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea nr. 82/1991 - Legea contabilității, raportat la art. 289 C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală.

În considerentele acestei decizii s-a susținut că, fiind abrogată Legea nr. 87/1994 prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, la art. 9 alin. (1) din această lege s-a prevăzut că între actele ce constituie infracțiuni de evaziune fiscală sunt și "următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale":

"b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

c) evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive".

Pe de altă parte, prin art. 40 din Legea contabilității nr. 82/1991 s-a prevăzut că "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanțul contabil constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii".

În urma modificărilor aduse succesiv Legii nr. 82/1991, prin O.G. nr. 61/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 310/2002, prin O.G. nr. 70/2004, aprobată prin Legea nr. 420/2004, precum și prin Legea nr. 259/2007, aceeași faptă este incriminată la art. 43 din Legea nr. 82/1991, care are următorul cuprins: "efectuarea cu știință de înregistrări inexacte, precum și omisiunea cu știință a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecință denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare și elementelor de activ și pasiv ce se reflectă în bilanț, constituie infracțiunea de fals intelectual și se pedepsește conform legii".

Examinarea conținutului textelor de lege prin care sunt incriminate în prezent cele două infracțiuni evidențiază, astfel, că valorile sociale ocrotite prin acestea sunt cel puțin complementare și cu scop final comun, cât timp prin dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 se urmărește asigurarea stabilirii de situații fiscale reale, care să asigure o corectă colectare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a celorlalte obligații fiscale ce revin contribuabililor, iar prin art. 43 din Legea nr. 82/1991 se urmărește împiedicarea oricăror acte de natură a împiedica reflectarea corectă în înregistrările contabile a datelor ce privesc veniturile, cheltuielile, rezultatele financiare, precum și a elementelor ce se referă la activul și pasivul bilanțului.

Analiza comparată a elementelor componente ale infracțiunilor de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2003, și de fals intelectual, prevăzută de art. 43 din Legea nr. 82/1991, impune, deci, concluzia că toate aceste elemente se suprapun în sensul că actele la care se referă ultimul text de lege se regăsesc în cele două modalități de eludare a obligațiilor fiscale incriminate în cadrul primei infracțiuni, de evaziune fiscală.

Ca urmare, s-a constatat că fapta de omisiune, în tot sau în parte, ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 13 și, apoi, art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispozițiile art. 43 (fost art. 40 și, apoi, art. 37) din Legea contabilității nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen., aceste activități fiind cuprinse în conținutul constitutiv al laturii obiective a infracțiunii de evaziune fiscală.

În sarcina inculpatului, prin actul de sesizare, sau inculpare s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru infracțiunea complexă de evaziune fiscală.

Potrivit art. 334 C. proc. pen., "dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea".

Sintagma fapta din actul de sesizare a avut în vedere infracțiunea cercetată, sau fapta în sensul art. 17 C. pen. Numai față de fapta ce prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală se poate pune problema corectei și completei caracterizări în drept în cadrul încadrării juridice.

S-a arătat că instanța de fond a ajuns la concluzia că infracțiunea complexă de evaziune fiscală nu există și, în consecință, nu s-a putut pune problema spargerii unității legale infracționale în infracțiunile absorbite.

Mai mult decât atât, s-a observat că Ministerul Public nu a solicitat, sub aspectul acestei infracțiuni de evaziune fiscală sau fals intelectual, noi probatorii în apel care să susțină acuzația formulată.

În aceste condiții, s-a apreciat că, dacă probatoriul administrat a condus prima instanță către concluzia inexistenței faptei, nu se poate pune problema unei schimbări de încadrare juridică și nici nu e posibilă reevaluarea aceluiași probatoriu în calea de atac.

În ceea ce privește caracterul devolutiv al apelului, s-a reținut că acesta presupune faptul că instanța este învestită a examina pricina în limita poziției procesuale exprimate de apelanți, în cauză exclusiv cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală.

Astfel cum s-a arătat anterior în legătură cu infracțiunea de evaziune fiscală, Ministerul Public, oral sau prin motivele scrise, ori partea civilă nu au solicitat administrarea de probe în apel.

Potrivit Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza Constantinescu împotriva României, parag. 53.: aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept.

Instanța de apel a mai adăugat faptul că inculpatul își putea exercita dreptul de a ieși din pasivitate și a administra probe în apărare, potrivit principiului egalității armelor, dacă Ministerul Public sau părțile civile invocau și administrau probe, în apel, pentru susținerea temeiniciei acuzației în materie penală sau pentru dovedirea mecanismului producerii prejudiciilor.

II. Latura civilă

Infracțiunea de evaziune fiscală este calificată ca fiind o infracțiune materială sau de rezultat, de esența existenței sale ținând dovedirea prejudiciului.

Instanța de fond a constatat, din perspectiva laturii civile, faptul că nu s-a produs un prejudiciu statului, expertizele efectuate în cauză fiind concordante și concluzionând:

Prin neînregistrarea facturilor fiscale emise de către partea civilă C. SRL în perioada aprilie - octombrie 2007, SC R.S.G. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului statului deoarece, a declarat la buget la data de 30 septembrie 2007 un impozit pe profit datorat mai mare cu suma de 15.174 RON (48.007 - 15.174 = 32.833) și un TVA de plată mai mare cu suma de 18.019 RON (36.815 - 18.019 = 18.796), profitul contabil rezultat mai mare la 30 septembrie 2007 în sumă de 244.805,53 RON neavând consecințe decât sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu și fiscal.

Drept consecință, obligațiile fiscale bugetare datorate restante de SC R.S.G. SRL și cu care s-a constituit parte civilă A.N.A.F. - Administrația Finanțelor Publice Sector 6 ar trebui diminuate cu 15.174 RON la impozitul pe profit și 18.019 RON la TVA.

La 30 septembrie 2007 SC R.S.G. SRL avea înregistrat un profit în valoare de 244.805,53 RON, aspect rezultat din evidența contabilă, iar prin neînregistrarea celor 19 facturi în valoare de 112.858,44 RON, societatea și-a mărit în mod nejustificat profitul, concluzionându-se că societatea ar fi trebuit să se înregistreze cu un profit în valoare de 149.966,51 RON.

La data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat în evidențele contabile un impozit pe profit în valoare de 48.007 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, impozitul pe profit ar fi fost în valoare de 32.833 RON, rezultând o diferență în plus de 15.174 RON (94,839,02 RON x 16% = 15.174 RON).

La data de 30 septembrie 2007 societatea avea înregistrat în evidențele contabile un TVA de plată în valoare de 36.815 RON, iar dacă ar fi înregistrat cele 19 facturi, TVA-ul ar fi fost în valoare de 17.795,60 RON, diminuându-se cu 18.019,14 RON.

Modul în care au fost înregistrate în contabilitate actele a condus la calcularea unui impozit pe profit și a unei TVA mai mari decât cele datorate, operațiunea având relevanță numai sub aspectul denaturării rezultatului contabil nu și fiscal, aspect ce a condus prima instanță la concluzia riguroasă că fapta de evaziune fiscală nu există.

Pe latură civilă, curtea de apel a reținut că potrivit art. 346 alin. (3) C. proc. pen., nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat în contextul reținerii cazului prevăzut la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru că fapta imputată nu există.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Parchetul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie cu privire la nepronunțarea asupra unui motiv de apel, caz de casare prev. de art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen. și cu privire la greșita respingere a cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, caz de casare prev. de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

În ce privește primul motiv de recurs, a arătat că la termenul din 3 mai 2012, procurorul de ședință a susținut admiterea unicului motiv de apel, respectiv casarea sentinței instanței de fond și rejudecarea în apel, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în infracțiunea prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991, cu consecința condamnării inculpatului pentru această din urmă faptă.

Deși a fost susținut oral și dezvoltat amplu în scris, instanța de apel nu a făcut niciun fel de trimitere la acest motiv de recurs.

În ce privește al doilea motiv de apel, a arătat că în mod greșit a fost