ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4869/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4387 din data de 9 decembrie

2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a admis acțiunea formulată de reclamanta D.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe și l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantei de

redobândire a cetățeniei române precum și actele doveditoare în termen de maxim

30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

Curtea a mai obligat pârâtul

la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a reținut că reclamanta este cetățean al Republicii Moldova care și-a exprimat

intenția de a redobândi cetățenia română în temeiul art. 10

din Legea

nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis secției

consulare a Ambasadei României la Chișinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă

de programare/intenție, prin poștă, recomandat cu confirmare de primire, pentru

a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei

române.

Neprimind nici un răspuns,

reclamanta a revenit cu o nouă cerere, în data de 29 mai 2009, cererea sa nefiind

soluționată nici în momentul de față.

Examinând dispozițiile

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, instanța de fond a concluzionat că solicitanții

pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind prevăzută

nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru

depunerea cererii și a documentelor necesare, ci acestea trebuie primite pe loc,

urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru cetățenie.

A arătat prima instanță

că modul de organizare a activității instituției, legislația care îngreunează procedura

și nu lasă loc alternativelor la depunerea cererilor, sunt aspecte care nu sunt

imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtului; trecând însă peste

un anumit termen rezonabil de soluționare a unei cereri, termen a cărui nesocotire

duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment

nu mai interesează dificultățile întâmpinate de pârât, mai exact ele nu îl pot exonera

la nesfârșit de obligațiile sale, el trebuind să găsească soluții administrative

pentru rezolvarea situației.

Nu trebuie omis faptul

că această procedură, pentru care reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței

de judecată, este doar primul pas, constând efectiv în depunerea cererilor și a

documentelor aferente, urmând abia apoi procedura mult mai de durată a soluționării

efective a cererii sale de către Direcția Cetățenie a Ministerului de Justiție.

Pentru aceste considerente,

Curtea a apreciat că termenul de mai bine de trei ani cât a trecut de la formularea

cererii și până în momentul pronunțării prezentei hotărâri poate fi considerat mai

mult decât rezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei,

adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea

nr. 396/2002, „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un

termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale,

redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Or, această obligație

de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale

ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât

timp aceasta din urmă e condiționată de anumite proceduri și termene.

Hotărând asupra daunelor

morale, instanța de fond a considerat că, prin nesoluționarea nu atât în termenul

legal, ci nici măcar într-un termen rezonabil, reclamanta a fost prejudiciată prin

prelungirea inerentă a întregii proceduri de examinare a cererii sale de redobândire

a cetățeniei, încălcându-i-se, prin derizoriul obiectului cererii lor, adică simpla

invitare la depunerea cererii, în raport de timpul consumat pentru aceasta, dreptul

la examinarea cererii sale în timp rezonabil.

Curtea a evocat conștiința

neputinței, frustrarea încercată de reclamantă atunci când a conștientizat că, la

ritmul de invitare a solicitanților pentru depunerea cererilor, nu ar fi ajuns în

decursul întregii sale vieți la depunerea cel puțin a cererii sale, cu atât mai

puțin la soluționarea ei și beneficiul eventualului drept câștigat, mai exact beneficiul

pe care îl aduce cu sine redobândirea cetățeniei române, precum și intervalul de

mai bine de 3 ani de la formularea cererii.

Prima instanță a respins

ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată

de pârât arătând că nici un moment reclamanta nu a solicitat expressis verbis sancționarea

pârâtului pentru nesoluționarea în termenului legal a cererii sale din 2006, ci

și-a privit demersul ca pe un tot unitar, instanța luând în calcul ultima revenire

a reclamantei.

Pasivitatea pe care o

sancționează prescrierea dreptului la acțiune, este exact ceea ce a profitat pârâtului,

adică prelungirea, prin acordul tacit al reclamantei, a termenului de soluționare

a cererilor sale, iar a împărtăși opinia pârâtului ar însemna a sancționa îngăduința

cu care reclamanta a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme

cu care se confruntă pârâtul.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea

parțială a acesteia în sensul respingerii capătului principal de cerere pentru motive

pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul-pârât a susținut că în mod greșit a respins instanța de fond excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, din moment ce aceasta s-a prevalat

de o cerere administrativă formulată în luna septembrie 2006, față de care trebuia

să formuleze acțiunea în termen de 6 luni de la împlinirea intervalului legal de

soluționare.

A arătat recurentul că

în cauză nu poate fi constatat refuzul nejustificat sau explicit, întrucât există

un răspuns formulat de autoritatea recurentă, în termen de 30 de zile de la data

recepționării petiției, răspuns care arăta condițiile concrete în care cererea reclamantei

urma să fie procesată și care nu a fost luat în considerare de către instanța de

fond.

Recurentul a prezentat

o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea

reclamantei în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în

baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări

de redobândire a cetățeniei române depuse la secția consulară a Ambasadei României

la Chișinău.

Autoritatea recurentă

a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia

litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin,

exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților

române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea

cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul

că instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii

reclamantei de redobândire a cetățeniei și că în mod nejustificat au fost acordate

reclamantei daune morale în condițiile în care aceasta nu a dovedit suferința produsă.

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce

urmează.

Înalta Curte constată

că în motivarea capătului de cerere privind daunele morale, intimata-reclamantă

a susținut că prin privarea sa, timp de 2 ani și 9 luni, de posibilitatea de a beneficia

de cetățenia română, i-a fost încălcată demnitatea umană, incertitudinea și sentimentul

că nu este luată în considerare producându-i grave prejudicii.

În cauză nu au fost prezentate

dovezi de natură a substanția prejudiciul moral suferit de către pârâtă.

Înalta Curte nu neagă

impactul psihologic al tergiversării pârâtului-recurent în soluționarea cererii

legitime a reclamantei-intimate, dar apreciază că soluția adoptată în prezenta cauză

este de natură a constitui o reparație suficientă pentru eventualul prejudiciu suferit

de către reclamantă, aceasta nedovedind existența unor suferințe morale sau a unui

prejudiciu mai grav care ar impune acordarea de compensații pecuniare.

Sub acest aspect recursul

pârâtului Ministerul Afacerilor Externe este întemeiat și va fi admis.

În ceea ce privește celelalte

aspecte invocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că reclamanta s-a adresat

în două rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei

române,

în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin.

(2) din Legea nr. 21/1991,

fără însă a primi nici un răspuns.

Această împrejurare este

de natură a afecta dreptul reclamantei de soluționare a cererii într-un termen rezonabil,

fapt de natură a atrage incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004, creată fiind o

stare de incertitudine cu privire la existența și exercitarea drepturilor intimatei-reclamante.

Nu pot fi primite susținerile

recurentului privind prescripția dreptului la acțiune, întrucât în prezenta cauză

termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ se calculează prin

raportare la cererea depusă de reclamantă la data de 29 mai 2009, cerere a cărei

nesoluționare a determinat reclamanta să se adreseze instanței de judecată.

Față de faptul că nici

până la soluționarea cauzei reclamanta nu a primit nici un răspuns la solicitarea

sa, fapt examinat și în perspectiva demersurilor întreprinse în anul 2006, Înalta

Curte apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond incidența art. 1

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul nesoluționării cererii reclamantei

într-un termen rezonabil.

Obligația de soluționare

a cererilor într-un termen rezonabil acoperă fiecare etapă a unei proceduri administrative,

îndeplinirea ei putând fi evaluată atât cu privire la fiecare etapă cât și din perspectiva

întregului proces administrativ.

Legea nr. 21/1991 nu stabilește

un termen pentru primirea cererilor de redobândire a cetățeniei române, însă termenele

imperative prevăzute în general de acest act normativ sunt de natură a impune o

anumită celeritate.

În condițiile în care

chiar prima și cea mai simplă etapă a acestei proceduri, și anume primirea cererii

de redobândire a cetățeniei române, este prelungită în mod nejustificat, este evident

că parcurgerea întregii proceduri va fi afectată în sensul încălcării dispozițiilor

art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, ratificată de România prin Legea

nr. 396/2002.

Înalta Curte nu poate

primi apărările formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în

procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare

de răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate diligențele

pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care îi revin, principala

sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale

ale omului.

Înalta Curte are în vedere

faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului

suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor

pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare

a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului,

precum și în convențiile internaționale la care România este parte.

Instanța de judecată are

îndatorirea constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de

lege, orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice

mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului.

În condițiile în care

revine instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia

încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării sale,

Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă

cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la efectuarea unei anumite

operațiuni administrative, cum ar fi, în speță, primirea cererii de redobândire

a cetățeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită

de fundament.

În consecință, în baza

dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312

alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurentul-pârât

Ministerul Afacerilor Externe și va modifica în parte sentința atacată în sensul

respingerii cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 4387 din data de 9 decembrie 2009

a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2010.