ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4869/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4387 din data de 9 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta D.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și l-a obligat pe acesta să primească cererea reclamantei de redobândire a cetățeniei române precum și actele doveditoare în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței. Curtea a mai obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că reclamanta este cetățean al Republicii Moldova care și-a exprimat intenția de a redobândi cetățenia română în temeiul art. 10 din Legea nr. 21/1991, sens în care, în luna septembrie a anului 2006, a transmis secției consulare a Ambasadei României la Chișinău, la îndrumarea acesteia, o cerere scrisă de programare/intenție, prin poștă, recomandat cu confirmare de primire, pentru a fi programată ulterior în vederea depunerii actelor pentru redobândirea cetățeniei române. Neprimind nici un răspuns, reclamanta a revenit cu o nouă cerere, în data de 29 mai 2009, cererea sa nefiind soluționată nici în momentul de față.

Examinând dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, instanța de fond a concluzionat că solicitanții pot depune oricând cereri pentru redobândirea cetățeniei române, nefiind prevăzută nicăieri o procedură precum cea derulată de pârât, în sensul programării pentru depunerea cererii și a documentelor necesare, ci acestea trebuie primite pe loc, urmând a fi înaintate de îndată comisiei pentru cetățenie.

A arătat prima instanță că modul de organizare a activității instituției, legislația care îngreunează procedura și nu lasă loc alternativelor la depunerea cererilor, sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtului; trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluționare a unei cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăși negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultățile întâmpinate de pârât, mai exact ele nu îl pot exonera la nesfârșit de obligațiile sale, el trebuind să găsească soluții administrative pentru rezolvarea situației.

Nu trebuie omis faptul că această procedură, pentru care reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată, este doar primul pas, constând efectiv în depunerea cererilor și a documentelor aferente, urmând abia apoi procedura mult mai de durată a soluționării efective a cererii sale de către Direcția Cetățenie a Ministerului de Justiție. Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că termenul de mai bine de trei ani cât a trecut de la formularea cererii și până în momentul pronunțării prezentei hotărâri poate fi considerat mai mult decât rezonabil în accepțiunea art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Or, această obligație de soluționare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii, cât timp aceasta din urmă e condiționată de anumite proceduri și termene. Hotărând asupra daunelor morale, instanța de fond a considerat că, prin nesoluționarea nu atât în termenul legal, ci nici măcar într-un termen rezonabil, reclamanta a fost prejudiciată prin prelungirea inerentă a întregii proceduri de examinare a cererii sale de redobândire a cetățeniei, încălcându-i-se, prin derizoriul obiectului cererii lor, adică simpla invitare la depunerea cererii, în raport de timpul consumat pentru aceasta, dreptul la examinarea cererii sale în timp rezonabil.

Curtea a evocat conștiința neputinței, frustrarea încercată de reclamantă atunci când a conștientizat că, la ritmul de invitare a solicitanților pentru depunerea cererilor, nu ar fi ajuns în decursul întregii sale vieți la depunerea cel puțin a cererii sale, cu atât mai puțin la soluționarea ei și beneficiul eventualului drept câștigat, mai exact beneficiul pe care îl aduce cu sine redobândirea cetățeniei române, precum și intervalul de mai bine de 3 ani de la formularea cererii. Prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, invocată de pârât arătând că nici un moment reclamanta nu a solicitat expressis verbis sancționarea pârâtului pentru nesoluționarea în termenului legal a cererii sale din 2006, ci și-a privit demersul ca pe un tot unitar, instanța luând în calcul ultima revenire a reclamantei.

Pasivitatea pe care o sancționează prescrierea dreptului la acțiune, este exact ceea ce a profitat pârâtului, adică prelungirea, prin acordul tacit al reclamantei, a termenului de soluționare a cererilor sale, iar a împărtăși opinia pârâtului ar însemna a sancționa îngăduința cu care reclamanta a tratat această problemă, tocmai în considerarea realelor probleme cu care se confruntă pârâtul. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, solicitând modificarea parțială a acesteia în sensul respingerii capătului principal de cerere pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susținut că în mod greșit a respins instanța de fond excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, din moment ce aceasta s-a prevalat de o cerere administrativă formulată în luna septembrie 2006, față de care trebuia să formuleze acțiunea în termen de 6 luni de la împlinirea intervalului legal de soluționare. A arătat recurentul că în cauză nu poate fi constatat refuzul nejustificat sau explicit, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea recurentă, în termen de 30 de zile de la data recepționării petiției, răspuns care arăta condițiile concrete în care cererea reclamantei urma să fie procesată și care nu a fost luat în considerare de către instanța de fond.

Recurentul a prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamantei în vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în baza dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a cetățeniei române depuse la secția consulară a Ambasadei României la Chișinău. Autoritatea recurentă a mai precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuțiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române într-un termen cât mai scurt.

A mai susținut recurentul că instanța de fond nu avea nici un temei legal pentru a-l obliga la primirea cererii reclamantei de redobândire a cetățeniei și că în mod nejustificat au fost acordate reclamantei daune morale în condițiile în care aceasta nu a dovedit suferința produsă. Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce urmează. Înalta Curte constată că în motivarea capătului de cerere privind daunele morale, intimata-reclamantă a susținut că prin privarea sa, timp de 2 ani și 9 luni, de posibilitatea de a beneficia de cetățenia română, i-a fost încălcată demnitatea umană, incertitudinea și sentimentul că nu este luată în considerare producându-i grave prejudicii.

În cauză nu au fost prezentate dovezi de natură a substanția prejudiciul moral suferit de către pârâtă. Înalta Curte nu neagă impactul psihologic al tergiversării pârâtului-recurent în soluționarea cererii legitime a reclamantei-intimate, dar apreciază că soluția adoptată în prezenta cauză este de natură a constitui o reparație suficientă pentru eventualul prejudiciu suferit de către reclamantă, aceasta nedovedind existența unor suferințe morale sau a unui prejudiciu mai grav care ar impune acordarea de compensații pecuniare. Sub acest aspect recursul pârâtului Ministerul Afacerilor Externe este întemeiat și va fi admis. În ceea ce privește celelalte aspecte invocate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că reclamanta s-a adresat în două rânduri pârâtului, manifestându-și stăruința în redobândirea cetățeniei române, în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, fără însă a primi nici un răspuns.

Această împrejurare este de natură a afecta dreptul reclamantei de soluționare a cererii într-un termen rezonabil, fapt de natură a atrage incidența art. 1 din Legea nr. 554/2004, creată fiind o stare de incertitudine cu privire la existența și exercitarea drepturilor intimatei-reclamante. Nu pot fi primite susținerile recurentului privind prescripția dreptului la acțiune, întrucât în prezenta cauză termenul de sesizare a instanței de contencios administrativ se calculează prin raportare la cererea depusă de reclamantă la data de 29 mai 2009, cerere a cărei nesoluționare a determinat reclamanta să se adreseze instanței de judecată.

Față de faptul că nici până la soluționarea cauzei reclamanta nu a primit nici un răspuns la solicitarea sa, fapt examinat și în perspectiva demersurilor întreprinse în anul 2006, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut instanța de fond incidența art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sub aspectul nesoluționării cererii reclamantei într-un termen rezonabil. Obligația de soluționare a cererilor într-un termen rezonabil acoperă fiecare etapă a unei proceduri administrative, îndeplinirea ei putând fi evaluată atât cu privire la fiecare etapă cât și din perspectiva întregului proces administrativ. Legea nr. 21/1991 nu stabilește un termen pentru primirea cererilor de redobândire a cetățeniei române, însă termenele imperative prevăzute în general de acest act normativ sunt de natură a impune o anumită celeritate.

În condițiile în care chiar prima și cea mai simplă etapă a acestei proceduri, și anume primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, este prelungită în mod nejustificat, este evident că parcurgerea întregii proceduri va fi afectată în sensul încălcării dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002. Înalta Curte nu poate primi apărările formulate de recurent privind dificultățile de ordin practic în procesarea numărului mare de cereri sau în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituția recurentă ar fi trebuit să depună toate diligențele pentru rezolvarea situației create conform obligațiilor legale care îi revin, principala sa îndatorire fiind îndeplinirea atribuțiilor sale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speță în ritmul și potrivit precauțiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum și în convențiile internaționale la care România este parte. Instanța de judecată are îndatorirea constituțională de a sancționa, în cadrul și cu mijloacele oferite de lege, orice exercitare a prerogativelor autorității publice care afectează, în orice mod, drepturile fundamentale ale cetățeanului.

În condițiile în care revine instanței de judecată misiunea de a restabili ordinea de drept și a remedia încălcările drepturilor omului și libertăților fundamentale supuse examinării sale, Înalta Curte arată că dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 oferă cadrul legal pentru obligarea unei autorități publice la efectuarea unei anumite operațiuni administrative, cum ar fi, în speță, primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, sub care aspect critica recurentului-pârât apare ca lipsită de fundament. În consecință, în baza dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe și va modifica în parte sentința atacată în sensul respingerii cererii reclamantei de acordare a daunelor morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 4387 din data de 9 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea de acordare a daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2010.