ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 13/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal,

la data de 17 noiembrie 2009, reclamanta SC P.M.B.” SRL a solicitat, în

contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei

de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 și Raportului de inspecție fiscală

nr. 18367 din 17 decembrie 2008, anularea Deciziei nr. 168 din 19 mai 2009

privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, anularea

obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.744.149 lei, din

care 1.911.255 lei taxă pe valoare adăugată și 1.832.894 lei majorări de

întârziere aferente, precum și obligarea pârâtului la restituirea sumei de

319.862,10 lei, încasată din conturile societății în baza actelor

administrative a căror anulare o solicită.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că, prin contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie

2005, SC W. A. C. & S.C. SRL s-a obligat să identifice parteneri pentru

beneficiarul SC L.G.T. SRL (actualmente S.C. P.M.B.” SRL) și să intermedieze

acceptarea ofertei de vânzare a titlurilor de participație deținute de

beneficiar la societatea bancară Banca Daewoo România SA, în condițiile de preț

stabilite de beneficiar.

În baza acestui contract a fost

emisă Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31 martie 2006, în sumă totală

de 11.970,493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei, TVA.

Reclamanta a învederat că, potrivit

dispozițiilor legale incidente, TVA stabilită în baza facturii seria B VEI nr.

7399406 din 31 martie 2006 este deductibilă.

Reclamanta a mai susținut că,

întrucât serviciul contractat constă în efectuarea demersurilor de către

intermediar pentru determinarea încheierii contractului de vânzare între

beneficiar și acceptantul ofertei, contractul de intermediere și factura sunt

documentele necesare și suficiente pentru dovedirea executării serviciului în

cazul în care între beneficiar și acceptantul ofertei a fost încheiat

contractul de vânzare în condițiile de preț stabilite de beneficiar, iar

prestarea efectivă a serviciului de intermediere rezultă tocmai din încheierea

contractului de vânzare între beneficiar și acceptantul ofertei.

A mai argumentat reclamanta că, chiar

dacă negocierile între intermediar și cumpărător nu s-au concretizat în

documente, aceasta nu înseamnă că serviciul nu a fost executat, dimpotrivă,

rezultatul acestor negocieri îl constituie încheierea contractului de vânzare

cumpărare la prețul solicitat de societatea reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă, în cauză,

pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dreptul de deducere a TVA este condiționat

de utilizarea serviciilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale

persoanei impozabile, justificarea serviciilor ca fiind destinate operațiunilor

taxabile revenind persoanei impozabile din punct de vedere al TVA care a

achiziționat serviciile respective.

Pârâta a susținut că reclamanta nu a

făcut dovada prestării efective a serviciului de intermediere, pentru care a

dedus TVA, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor

intermediarului așa cum sunt ele prevăzute în Capitolul IV „Obligațiile Intermediarului”

din contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie 2005.

Prin sentința nr. 51/CA din data de

3 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea reclamantei și a anulat Decizia nr. 168 din 19 mai 2009,

Decizia de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 și Raportul de inspecție

fiscală nr. 18367 din 17 decembrie 2008, și a obligat pârâtul să restituie

reclamantei suma de 319.862,10 lei încasată din conturile acesteia în baza

actelor administrative anulate.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a apreciat că Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31

martie 2006, document ce cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege,

contractul de intermediere nr. 2/2005 și contractul de vânzare cumpărare sunt

documente justificative pentru deducerea taxei pe valoare adăugată din litigiu.

Prima instanță a argumentat că

intermedierea este o activitate de mijlocire, de înlesnire a încheierii unei

tranzacții, intermediarul având obligația de a depune toate diligențele pentru

încheierea tranzacției dorite de către beneficiar, iar în contractul de

intermediere nu s-a prevăzut în sarcina intermediarului obligația întocmirii de

documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de

intermediar, această obligație nefiind prevăzută expres la art. IV pct. 4 din

contract.

Încheierea contractului de vânzare

cumpărare de către reclamantă cu Casa de Economii din Florența S.P.A., a arătat

instanța de fond, dovedește faptul că oferta de preț a reclamantei a fost

acceptată de aceasta și intermediarul și-a îndeplinit obligația contractuală

prevăzută la art. II.

Prima instanță a mai considerat că

dacă reclamanta ar fi apreciat că intermediarul nu și-a îndeplinit obligațiile

contractuale, aceasta nu ar fi fost de acord cu plata contravalorii serviciului

facturat, iar prin afirmațiile făcute de organul fiscal privind faptul că nu ar

fi dovedită prestarea serviciului de către intermediar, se afirmă de fapt că nu

s-a executat contractul de intermediere, în situația în care părțile l-au considerat

executat, intervenindu-se astfel în adevărata voință a părților.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a

invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență,

că hotărârea a fost dată de instanța de fond cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legale incidente și interpretarea eronată a actelor cauzei.

Astfel, a argumentat autoritatea

fiscală recurentă, instanța de fond a considerat în mod greșit că factura

fiscală, contractul de intermediere și contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni reprezintă documente justificative în sensul dispozițiilor legale

incidente în cauză, pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Potrivit art. 145 alin. (3) C. fisc.,

cu modificările și completările ulterioare și art. 94 alin. (1) C. proc. fisc.,

cu modificările și completările ulterioare, dreptul de deducere a TVA este

condiționat de utilizarea serviciilor achiziționate în folosul operațiunilor

taxabile ale persoanei impozabile, iar justificarea scopului revine persoanei

care a achiziționat serviciile respective, adică societății comerciale

reclamante.

Or, susține recurenta, societatea

comercială reclamantă nu a depus documente din care să rezulte demersurile

făcute de intermediar pentru identificarea acceptantului ofertei sau a altor

potențiali cumpărători, nici legate de prezentarea unor oferte comparative,

negocierile efectuate, nota de informare a beneficiarului în legătură cu

acceptarea ofertei, etc.

Faptul că, între data Convenției (20

septembrie 2005) și data contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni (5

octombrie 2005) există un interval de cca. 2 săptămâni nu este dovada ofertelor

comparabile și negocierilor repetate purtate de intermediar, deoarece din

conținutul pct. H și pct. I din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că au

fost necesare verificări suplimentare legate de Banca Daewoo.

De asemenea, mai susține recurenta,

societatea comercială reclamantă nu a făcut dovada prestării efective a serviciilor

de intermediere, așa cum sunt prevăzute la Cap. IV „Obligațiile

intermediarului”, din Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005.

Societatea comercială reclamantă a

depus întâmpinare prin care a combătut criticile formulate în recurs de

autoritatea fiscală, a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este

legală și temeinică și a cerut respingerea recursului.

Recursul este întemeiat.

Așa cum s-a arătat și în expunerea

rezumativă prevăzută mai sus, în cauză este necontestat că, în luna martie

2006, societatea comercială reclamantă a înregistrat în evidența contabilă

Factura Seria BVEI nr. 7399405 din 31 martie 2006 de la SC W.A. C.S.C. SRL

București reprezentând contravaloarea serviciilor de intermediere prestate

conform Contractului nr. 2 din 1 septembrie 2005, în sumă totală de

11.970.493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei TVA.

Contractul de intermediere nr. 2 din

1 septembrie 2005 a fost încheiat de societatea comercială intimată (SC L.G.T. SRL,

la data respectivă), în calitate de beneficiar și societatea comercială

intermediară, având ca obiect identificarea de parteneri pentru beneficiar,

mijlocirea acceptării ofertei de vânzare în condițiile de preț stabilite pentru

titlurile de participațiune deținute de beneficiar la societatea bancară „Banca

Daewoo România” SA.

Or, așa cum rezultă din Contractul

de vânzare-cumpărare semnat la Florența la 5 octombrie 2005, încă de la data de

9 august 2005 între societatea comercială intimată și Casa de economii din

Florența S.p.A. se încheiase un acord (Convenție) prin care părțile și-au

manifestat voința de a finaliza operațiunea prin cumpărarea acțiunilor (lit. G),

convenția definind pentru aspectele esențiale perioadele, criteriile de

determinare a prețului și modalitățile unei eventuale cesiuni a acțiunilor

rămase (lit. P).

Astfel, societatea comercială

intimată a vândut societății cumpărătoare un număr de 1.557.842 acțiuni ale

Băncii Daewoo, la prețul de 19.046.176,29 Euro.

De asemenea, din actele cauzei mai

rezultă că societatea comercială intermediară a fost înființată și

înmatriculată la ORC sub nr.J40 14165 din 15 august 2005, ulterior datei când

societatea comercială intimată și Casa de economii din Florența semnaseră deja

acordul (Convenția) din 9 august 2005, iar în perioada următoare, până la data

de 31 martie 2006 când a fost emisă factura în litigiu, societatea comercială

intermediară a avut un singur angajat, directorul, cu o jumătate de normă.

Astfel fiind, în lipsa unor

documente care să probeze în concret în ce au constat serviciile de

intermediare pretins realizate de societatea comercială, instanța de fond a

reținut în mod greșit că serviciile respective au fost efectuate în mod real și

că deducerea TVA aferentă facturii în litigiu reprezintă o operațiune legală,

interpretând și aplicând greșit dispozițiile legale incidente.

Într-adevăr, potrivit prevederilor

art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, cu modificările și

completările la data operațiunilor în litigiu (august 2005 – martie 2006) „Dacă

bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul

operațiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor

de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată

datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să

îi fie livrate și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori

urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă”.

Deci, o persoană impozabilă care

este înregistrată ca plătitor de TVA, are dreptul să deducă această taxă, numai

facă este aferentă unor bunuri care i-au fost livrate sau unor servicii care

i-au fost prestate în mod efectiv de o persoană impozabilă, dacă bunurile și

serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor

sale taxabile.

Or, așa cum s-a argumentat mai sus,

în cauză nu există dovezi că serviciile de intermediere ar fi fost prestate în

mod efectiv, ceea ce face ca TVA din factura în litigiu să nu îndeplinească

cerințele pentru deductibilitate.

Astfel fiind, instanța de recurs

reține că motivul de recurs invocat de autoritatea fiscală este întemeiat,

urmând ca recursul să fie admis, cu consecința desființării soluției adoptate

de instanța de fond și, rejudecând cauza, acțiunea va fi respinsă ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de

recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 51/CA din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și

respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 ianuarie 2011.