ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 13/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, la data de 17 noiembrie 2009, reclamanta SC P.M.B.” SRL a solicitat, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 și Raportului de inspecție fiscală nr. 18367 din 17 decembrie 2008, anularea Deciziei nr. 168 din 19 mai 2009 privind soluționarea contestației formulată de reclamantă, anularea obligațiilor fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 3.744.149 lei, din care 1.911.255 lei taxă pe valoare adăugată și 1.832.894 lei majorări de întârziere aferente, precum și obligarea pârâtului la restituirea sumei de 319.862,10 lei, încasată din conturile societății în baza actelor administrative a căror anulare o solicită.

În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie 2005, SC W. A. C. & S.C. SRL s-a obligat să identifice parteneri pentru beneficiarul SC L.G.T. SRL (actualmente S.C. P.M.B.” SRL) și să intermedieze acceptarea ofertei de vânzare a titlurilor de participație deținute de beneficiar la societatea bancară Banca Daewoo România SA, în condițiile de preț stabilite de beneficiar. În baza acestui contract a fost emisă Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31 martie 2006, în sumă totală de 11.970,493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei, TVA. Reclamanta a învederat că, potrivit dispozițiilor legale incidente, TVA stabilită în baza facturii seria B VEI nr. 7399406 din 31 martie 2006 este deductibilă.

Reclamanta a mai susținut că, întrucât serviciul contractat constă în efectuarea demersurilor de către intermediar pentru determinarea încheierii contractului de vânzare între beneficiar și acceptantul ofertei, contractul de intermediere și factura sunt documentele necesare și suficiente pentru dovedirea executării serviciului în cazul în care între beneficiar și acceptantul ofertei a fost încheiat contractul de vânzare în condițiile de preț stabilite de beneficiar, iar prestarea efectivă a serviciului de intermediere rezultă tocmai din încheierea contractului de vânzare între beneficiar și acceptantul ofertei. A mai argumentat reclamanta că, chiar dacă negocierile între intermediar și cumpărător nu s-au concretizat în documente, aceasta nu înseamnă că serviciul nu a fost executat, dimpotrivă, rezultatul acestor negocieri îl constituie încheierea contractului de vânzare cumpărare la prețul solicitat de societatea reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă, în cauză, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că dreptul de deducere a TVA este condiționat de utilizarea serviciilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile, justificarea serviciilor ca fiind destinate operațiunilor taxabile revenind persoanei impozabile din punct de vedere al TVA care a achiziționat serviciile respective.

Pârâta a susținut că reclamanta nu a făcut dovada prestării efective a serviciului de intermediere, pentru care a dedus TVA, respectiv nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor intermediarului așa cum sunt ele prevăzute în Capitolul IV „Obligațiile Intermediarului” din contractul de intermediere nr. 2 din 01 septembrie 2005. Prin sentința nr. 51/CA din data de 3 februarie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamantei și a anulat Decizia nr. 168 din 19 mai 2009, Decizia de impunere nr. 439 din 17 decembrie 2008 și Raportul de inspecție fiscală nr. 18367 din 17 decembrie 2008, și a obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 319.862,10 lei încasată din conturile acesteia în baza actelor administrative anulate.

În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a apreciat că Factura fiscală Seria BVEI nr. 7399406 din 31 martie 2006, document ce cuprinde toate mențiunile prevăzute de lege, contractul de intermediere nr. 2/2005 și contractul de vânzare cumpărare sunt documente justificative pentru deducerea taxei pe valoare adăugată din litigiu. Prima instanță a argumentat că intermedierea este o activitate de mijlocire, de înlesnire a încheierii unei tranzacții, intermediarul având obligația de a depune toate diligențele pentru încheierea tranzacției dorite de către beneficiar, iar în contractul de intermediere nu s-a prevăzut în sarcina intermediarului obligația întocmirii de documente din care să reiasă demersurile profesionale uzuale efectuate de intermediar, această obligație nefiind prevăzută expres la art. IV pct. 4 din contract.

Încheierea contractului de vânzare cumpărare de către reclamantă cu Casa de Economii din Florența S.P.A., a arătat instanța de fond, dovedește faptul că oferta de preț a reclamantei a fost acceptată de aceasta și intermediarul și-a îndeplinit obligația contractuală prevăzută la art. II. Prima instanță a mai considerat că dacă reclamanta ar fi apreciat că intermediarul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, aceasta nu ar fi fost de acord cu plata contravalorii serviciului facturat, iar prin afirmațiile făcute de organul fiscal privind faptul că nu ar fi dovedită prestarea serviciului de către intermediar, se afirmă de fapt că nu s-a executat contractul de intermediere, în situația în care părțile l-au considerat executat, intervenindu-se astfel în adevărata voință a părților.

2. Calea de atac exercitată. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a invocat motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că hotărârea a fost dată de instanța de fond cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente și interpretarea eronată a actelor cauzei. Astfel, a argumentat autoritatea fiscală recurentă, instanța de fond a considerat în mod greșit că factura fiscală, contractul de intermediere și contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni reprezintă documente justificative în sensul dispozițiilor legale incidente în cauză, pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată. Potrivit art. 145 alin. (3) C. fisc., cu modificările și completările ulterioare și art. 94 alin. (1) C. proc.

fisc., cu modificările și completările ulterioare, dreptul de deducere a TVA este condiționat de utilizarea serviciilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile ale persoanei impozabile, iar justificarea scopului revine persoanei care a achiziționat serviciile respective, adică societății comerciale reclamante. Or, susține recurenta, societatea comercială reclamantă nu a depus documente din care să rezulte demersurile făcute de intermediar pentru identificarea acceptantului ofertei sau a altor potențiali cumpărători, nici legate de prezentarea unor oferte comparative, negocierile efectuate, nota de informare a beneficiarului în legătură cu acceptarea ofertei, etc. Faptul că, între data Convenției (20 septembrie 2005) și data contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni (5 octombrie 2005) există un interval de cca.

2 săptămâni nu este dovada ofertelor comparabile și negocierilor repetate purtate de intermediar, deoarece din conținutul pct. H și pct. I din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că au fost necesare verificări suplimentare legate de Banca Daewoo. De asemenea, mai susține recurenta, societatea comercială reclamantă nu a făcut dovada prestării efective a serviciilor de intermediere, așa cum sunt prevăzute la Cap. IV „Obligațiile intermediarului”, din Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005. Societatea comercială reclamantă a depus întâmpinare prin care a combătut criticile formulate în recurs de autoritatea fiscală, a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și a cerut respingerea recursului.

3. Soluția instanței de recurs. Recursul este întemeiat. Așa cum s-a arătat și în expunerea rezumativă prevăzută mai sus, în cauză este necontestat că, în luna martie 2006, societatea comercială reclamantă a înregistrat în evidența contabilă Factura Seria BVEI nr. 7399405 din 31 martie 2006 de la SC W.A. C.S.C. SRL București reprezentând contravaloarea serviciilor de intermediere prestate conform Contractului nr. 2 din 1 septembrie 2005, în sumă totală de 11.970.493,22 lei, din care 1.911.255,22 lei TVA. Contractul de intermediere nr. 2 din 1 septembrie 2005 a fost încheiat de societatea comercială intimată (SC L.G.T. SRL, la data respectivă), în calitate de beneficiar și societatea comercială intermediară, având ca obiect identificarea de parteneri pentru beneficiar, mijlocirea acceptării ofertei de vânzare în condițiile de preț stabilite pentru titlurile de participațiune deținute de beneficiar la societatea bancară „Banca Daewoo România” SA.

Or, așa cum rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare semnat la Florența la 5 octombrie 2005, încă de la data de 9 august 2005 între societatea comercială intimată și Casa de economii din Florența S.p.A. se încheiase un acord (Convenție) prin care părțile și-au manifestat voința de a finaliza operațiunea prin cumpărarea acțiunilor (lit. G), convenția definind pentru aspectele esențiale perioadele, criteriile de determinare a prețului și modalitățile unei eventuale cesiuni a acțiunilor rămase (lit. P). Astfel, societatea comercială intimată a vândut societății cumpărătoare un număr de 1.557.842 acțiuni ale Băncii Daewoo, la prețul de 19.046.176,29 Euro.

De asemenea, din actele cauzei mai rezultă că societatea comercială intermediară a fost înființată și înmatriculată la ORC sub nr.J40 14165 din 15 august 2005, ulterior datei când societatea comercială intimată și Casa de economii din Florența semnaseră deja acordul (Convenția) din 9 august 2005, iar în perioada următoare, până la data de 31 martie 2006 când a fost emisă factura în litigiu, societatea comercială intermediară a avut un singur angajat, directorul, cu o jumătate de normă. Astfel fiind, în lipsa unor documente care să probeze în concret în ce au constat serviciile de intermediare pretins realizate de societatea comercială, instanța de fond a reținut în mod greșit că serviciile respective au fost efectuate în mod real și că deducerea TVA aferentă facturii în litigiu reprezintă o operațiune legală, interpretând și aplicând greșit dispozițiile legale incidente.

Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, cu modificările și completările la data operațiunilor în litigiu (august 2005 – martie 2006) „Dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, orice persoană impozabilă înregistrată ca plătitor de taxă pe valoarea adăugată are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate sau urmează să îi fie livrate și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate ori urmează să îi fie prestate de o altă persoană impozabilă”.

Deci, o persoană impozabilă care este înregistrată ca plătitor de TVA, are dreptul să deducă această taxă, numai facă este aferentă unor bunuri care i-au fost livrate sau unor servicii care i-au fost prestate în mod efectiv de o persoană impozabilă, dacă bunurile și serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. Or, așa cum s-a argumentat mai sus, în cauză nu există dovezi că serviciile de intermediere ar fi fost prestate în mod efectiv, ceea ce face ca TVA din factura în litigiu să nu îndeplinească cerințele pentru deductibilitate. Astfel fiind, instanța de recurs reține că motivul de recurs invocat de autoritatea fiscală este întemeiat, urmând ca recursul să fie admis, cu consecința desființării soluției adoptate de instanța de fond și, rejudecând cauza, acțiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 51/CA din 3 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 ianuarie 2011.