ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2993/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Sentința penală nr. 242 din 8 martie 2010 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în rejudecare, în Dosarul nr. 31934.01/3/2009, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de condamnatul D.S. împotriva Sentinței penale nr. 966 din 18 iulie 2005 a Tribunalului București, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penală sus-menționată, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 53/A din 7 februarie 2007 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia nr. 769 din 4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, revizuentul D.S.

a fost condamnat, alături de alte persoane, la pedeapsa rezultantă de 12 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen., mai multe infracțiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și asociere în vederea comiterii de infracțiuni prevăzute de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen.

Cererea de revizuire a fost motivată în raport de omisiunea instanțelor de condamnare de a reține în favoarea revizuentului cauza de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și a circumstanței legale de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauze legale de favoare aplicabile în contextul în care revizuentul denunțase și facilitase tragerea la răspundere penală a mai multor membri ai grupării infracționale constituite în scopul săvârșirii de infracțiuni grave. În raport de motivele invocate, prima instanță a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind dovedită situația cerută pentru existența cauzei de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

S-a reținut astfel că revizuentul nu denunțase existența grupului infracțional organizat mai înainte de a fi descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii grave în vederea căreia se constituise gruparea infracțională și nici nu fusese condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, condiții deopotrivă cerute pentru incidența cauzei reglementate de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003. Tot astfel, s-a arătat că prin intermediul revizuirii nu poate fi obținută reexaminarea unei hotărâri judecătorești pentru cauze cunoscute și analizate de instanțele de condamnare și cu atât mai puțin pentru reindividualizarea pedepsei.

A reținut prima instanță că prin motivele de apel formulate împotriva sentinței de condamnare se invocase buna conduită a revizuentului în raporturile cu organele judiciare, făcându-se referire sub acest aspect la denunțurile formulate împotriva altor persoane în legătură cu fapte conexe sau care formau obiectul judecății în cauză. Ca atare, s-a constatat că instanțele de condamnare au avut astfel cunoștință de atitudinea procesuală a revizuentului și că oricum numai până la soluționarea definitivă a procesului putea fi valorificată cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002. Apelul formulat de revizuent împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 125/A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În termen legal, împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul D.S. Prin motivele de recurs formulate, au fost reiterate motivele invocate în cererea inițială, susținându-se în esență că din înscrisurile depuse în probațiune, cu referire la adresa nr. 666/2008 semnată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T., rezulta că în cauza penală ce formase obiectul Dosarului nr. 13805/3/2007 erau incidente dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 ca urmare a împrejurării că atât în cursul urmării penale, cât și al judecății, revizuentul denunțase și facilitase tragerea la răspundere penală a altor inculpați, între care și B.I., zis N.C.

De asemenea, s-a arătat că din adresa semnată de același procuror șef direcție rezulta că revizuentul formulase mai multe denunțuri și memorii prin care evidențiase participația penală a coinculpaților alături de care fusese cercetat și trimis în judecată în mai multe dosare penale și că respectiva împrejurare nu a putut fi adusă la cunoștința instanțelor de condamnare întrucât organele de urmărire penală au refuzat eliberarea înscrisului, considerând că depunerea actului la dosar constituia o amenințare pentru revizuent. Ca atare, s-a menționat că înscrisul invocat se cerea a fi interpretat ca o împrejurare nouă în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având drept consecință pronunțarea unei soluții de achitare pe temeiul cauzei de impunitate prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Examinând cauza în raport de motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat. Revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen. Revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. poate fi admisă numai dacă se invocă fapte sau împrejurări care dacă ar fi fost cunoscute de instanțe ar fi condus la o soluție diametral opusă celei pronunțate. Elementele de probă noi la care se referă textul de lege enunțat trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui.

În economia reglementării, constituie probe de aceeași natură și dovezile prin care - fără a pune în discuție inexistența faptei sau a vinovăției condamnatului, se urmărește probarea unei situații căreia legea îi recunoaște valoarea unei cauze de nerăspundere penală, având drept consecință împiedicarea exercitării acțiunii penale. Constituie o cauză de felul celei menționate, reglementarea conținută în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, conform căreia, este apărată de pedeapsă, persoana care, săvârșind una dintre faptele ce constituie infracțiunea de grup infracțional organizat potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, denunță autorităților existența grupului mai înainte de a fi descoperit și de a se fi început activitatea infracțională în vederea căreia a fost constituit.

Rezultă astfel că pentru a fi incidență cauza de nerăspundere penală prevăzută de art. 9 alin. (1) este necesar pe de o parte ca persoana care invocă beneficiul legii să fi formulat un denunț împotriva membrilor grupării infracționale mai înainte de descoperirea grupului și înainte de începerea activității infracționale în vederea căreia a avut loc asocierea, iar pe de altă parte, ca persoană în cauză să fi săvârșit la rândul ei infracțiunea denunțată, prin una din faptele privind inițierea, constituirea sau aderarea la respectivul grup infracțional. În situația în care persoana care invocă reținerea cauzei de impunitate a săvârșit mai multe infracțiuni, dintre care numai una constituie infracțiunea de la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, apărarea de răspundere penală nu operează decât pentru această infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, persoana care, făcând parte dintr-un grup infracțional organizat, în cursul urmăririi penale sau al judecății, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membrii ai grupării infracționale beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. O dispoziție similară este prevăzută și în Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, unde la art. 19 se menționează că persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și 2 și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Aceeași lege definește și noțiunea de infracțiune gravă, prevăzându-se la art. 2 alin. (1) lit. h) categoriile de infracțiuni considerate grave. Însă pentru niciuna dintre situațiile reglementate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este admisibilă revizuirea, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia nu se poate obține reexaminarea unei hotărâri judecătorești pentru motive ce vizează aplicarea legii sub aspectul întinderii pedepsei. Revenind la speță, se constată că înscrisurile noi depuse în probațiune nu demonstrează ca revizuentul să se fi aflat în situația prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, pentru a fi astfel incident cazul de revizuire de la art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. în ceea ce privește condamnarea pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. Din actele dosarului nu rezultă ca revizuentul să fi denunțat autorităților existența grupării infracționale înainte de descoperirea grupului și începerea activității infracționale, iar din adresele emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, invocate în susținerea cererii de revizuire reiese că revizuentul a contribuit la identificarea și tragerea la răspundere penală a unora dintre participanți și altor persoane, dar nu în condiții care să atragă incidența cauzei de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ci de a o manieră care implica reținerea circumstanței legale de reducere a pedepsei, conform art. 9 alin. (2) din aceeași lege.

De asemenea, înscrisurile depuse în probațiune prezintă importanță și din perspectiva circumstanței de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 însă toate aceste aspecte se situează în afara analizei permise de procedura în cauză, având în vedere limitele în care operează învestirea instanței de revizuire. Toate aceste elemente au fost corect observate și analizate de instanțele anterioare, cererea de revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul D.S. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul D.S. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de Familie. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 septembrie 2010.