ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2993/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin Sentința penală nr. 242 din 8 martie

2010 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în rejudecare, în

Dosarul nr. 31934.01/3/2009, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de

condamnatul D.S. împotriva Sentinței penale nr. 966 din 18 iulie 2005 a

Tribunalului București, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința penală

sus-menționată, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 53/A din 7

februarie 2007 a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia nr. 769 din

4 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

revizuentul D.S. a fost condamnat, alături de alte persoane, la pedeapsa

rezultantă de 12 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) și alin.

(2

1

) lit. a) și c) C. pen., mai multe infracțiuni de lipsire de

libertate prevăzute de art. 189 alin. (1) și (2) C. pen. și asociere în vederea

comiterii de infracțiuni prevăzute de art. 321 alin. (1) și (2) C. pen.

Cererea de revizuire

a fost motivată în raport de omisiunea instanțelor de condamnare de a reține în

favoarea revizuentului cauza de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003 și a circumstanței legale de reducere a pedepsei prevăzută de

art. 19 din Legea nr. 682/2002, cauze legale de favoare aplicabile în contextul

în care revizuentul denunțase și facilitase tragerea la răspundere penală a mai

multor membri ai grupării infracționale constituite în scopul săvârșirii de

infracțiuni grave.

În raport de motivele

invocate, prima instanță a constatat că acestea nu se încadrează în cazul de

revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind

dovedită situația cerută pentru existența cauzei de impunitate prevăzută de

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

S-a reținut astfel că

revizuentul nu denunțase existența grupului infracțional organizat mai înainte

de a fi descoperit și de a se fi început săvârșirea infracțiunii grave în

vederea căreia se constituise gruparea infracțională și nici nu fusese

condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr.

39/2003, condiții deopotrivă cerute pentru incidența cauzei reglementate de

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Tot astfel, s-a

arătat că prin intermediul revizuirii nu poate fi obținută reexaminarea unei

hotărâri judecătorești pentru cauze cunoscute și analizate de instanțele de

condamnare și cu atât mai puțin pentru reindividualizarea pedepsei.

A reținut prima

instanță că prin motivele de apel formulate împotriva sentinței de condamnare

se invocase buna conduită a revizuentului în raporturile cu organele judiciare,

făcându-se referire sub acest aspect la denunțurile formulate împotriva altor

persoane în legătură cu fapte conexe sau care formau obiectul judecății în

cauză.

Ca atare, s-a

constatat că instanțele de condamnare au avut astfel cunoștință de atitudinea

procesuală a revizuentului și că oricum numai până la soluționarea definitivă a

procesului putea fi valorificată cauza de reducere a pedepsei prevăzută de art.

19 din Legea nr. 682/2002.

Apelul formulat de

revizuent împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin Decizia

nr. 125/A din 25 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

În termen legal,

împotriva ambelor hotărâri, a declarat recurs revizuentul D.S.

Prin motivele de

recurs formulate, au fost reiterate motivele invocate în cererea inițială,

susținându-se în esență că din înscrisurile depuse în probațiune, cu referire

la adresa nr. 666/2008 semnată de procurorul șef al D.I.I.C.O.T., rezulta că în

cauza penală ce formase obiectul Dosarului nr. 13805/3/2007 erau incidente

dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 ca urmare a împrejurării că

atât în cursul urmării penale, cât și al judecății, revizuentul denunțase și

facilitase tragerea la răspundere penală a altor inculpați, între care și B.I.,

zis N.C.

De asemenea, s-a

arătat că din adresa semnată de același procuror șef direcție rezulta că

revizuentul formulase mai multe denunțuri și memorii prin care evidențiase

participația penală a coinculpaților alături de care fusese cercetat și trimis

în judecată în mai multe dosare penale și că respectiva împrejurare nu a putut

fi adusă la cunoștința instanțelor de condamnare întrucât organele de urmărire

penală au refuzat eliberarea înscrisului, considerând că depunerea actului la

dosar constituia o amenințare pentru revizuent.

Ca atare, s-a

menționat că înscrisul invocat se cerea a fi interpretat ca o împrejurare nouă

în sensul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., având drept consecință

pronunțarea unei soluții de achitare pe temeiul cauzei de impunitate prevăzute

de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 39/2003.

Examinând cauza în

raport de motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte de

Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat.

Revizuirea unei

hotărâri judecătorești definitive poate fi cerută numai pentru cazurile expres

și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen.

Revizuirea întemeiată

pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. poate fi admisă numai

dacă se invocă fapte sau împrejurări care dacă ar fi fost cunoscute de instanțe

ar fi condus la o soluție diametral opusă celei pronunțate.

Elementele de probă

noi la care se referă textul de lege enunțat trebuie să fie de natură a

demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat

parte la comiterea lui.

În economia reglementării,

constituie probe de aceeași natură și dovezile prin care - fără a pune în

discuție inexistența faptei sau a vinovăției condamnatului, se urmărește

probarea unei situații căreia legea îi recunoaște valoarea unei cauze de

nerăspundere penală, având drept consecință împiedicarea exercitării acțiunii

penale.

Constituie o cauză de

felul celei menționate, reglementarea conținută în art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, conform

căreia, este apărată de pedeapsă, persoana care, săvârșind una dintre faptele

ce constituie infracțiunea de grup infracțional organizat potrivit art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 39/2003, denunță autorităților existența grupului mai înainte

de a fi descoperit și de a se fi început activitatea infracțională în vederea

căreia a fost constituit.

Rezultă astfel că

pentru a fi incidență cauza de nerăspundere penală prevăzută de art. 9 alin.

(1) este necesar pe de o parte ca persoana care invocă beneficiul legii să fi

formulat un denunț împotriva membrilor grupării infracționale mai înainte de

descoperirea grupului și înainte de începerea activității infracționale în

vederea căreia a avut loc asocierea, iar pe de altă parte, ca persoană în cauză

să fi săvârșit la rândul ei infracțiunea denunțată, prin una din faptele

privind inițierea, constituirea sau aderarea la respectivul grup infracțional.

În situația în care

persoana care invocă reținerea cauzei de impunitate a săvârșit mai multe

infracțiuni, dintre care numai una constituie infracțiunea de la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 39/2003, apărarea de răspundere penală nu operează decât

pentru această infracțiune.

Pe de altă parte,

potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, persoana care, făcând parte

dintr-un grup infracțional organizat, în cursul urmăririi penale sau al

judecății, denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere

penală a unuia sau mai multor membrii ai grupării infracționale beneficiază de

reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracțiunile săvârșite.

O dispoziție similară

este prevăzută și în Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, unde la

art. 19 se menționează că persoana care are calitatea de martor în sensul art.

2 lit. a) pct. 1 și 2 și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în

timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea

și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de

infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei

prevăzute de lege.

Aceeași lege

definește și noțiunea de infracțiune gravă, prevăzându-se la art. 2 alin. (1)

lit. h) categoriile de infracțiuni considerate grave.

Însă pentru niciuna

dintre situațiile reglementate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 și

art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu este admisibilă revizuirea, cale

extraordinară de atac prin intermediul căreia nu se poate obține reexaminarea

unei hotărâri judecătorești pentru motive ce vizează aplicarea legii sub

aspectul întinderii pedepsei.

Revenind la speță, se

constată că înscrisurile noi depuse în probațiune nu demonstrează ca

revizuentul să se fi aflat în situația prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003, pentru a fi astfel incident cazul de revizuire de la art. 394 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen. în ceea ce privește condamnarea pronunțată pentru

infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen.

Din actele dosarului

nu rezultă ca revizuentul să fi denunțat autorităților existența grupării

infracționale înainte de descoperirea grupului și începerea activității

infracționale, iar din adresele emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism, invocate în susținerea cererii de revizuire reiese că

revizuentul a contribuit la identificarea și tragerea la răspundere penală a

unora dintre participanți și altor persoane, dar nu în condiții care să atragă

incidența cauzei de impunitate prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr.

39/2003, ci de a o manieră care implica reținerea circumstanței legale de

reducere a pedepsei, conform art. 9 alin. (2) din aceeași lege.

De asemenea,

înscrisurile depuse în probațiune prezintă importanță și din perspectiva

circumstanței de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr.

682/2002 însă toate aceste aspecte se situează în afara analizei permise de

procedura în cauză, având în vedere limitele în care operează învestirea

instanței de revizuire.

Toate aceste elemente

au fost corect observate și analizate de instanțele anterioare, cererea de

revizuire formulată în cauză fiind inadmisibilă.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de

Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul

D.S. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de revizuentul D.S. împotriva Deciziei penale nr.

125/A din 28 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de Familie.

Obligă recurentul

revizuent la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 septembrie 2010.