ÎCCJ, Decizia nr. 4/2013

Problemele de drept ce au generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că, în practica instanțelor de judecată, nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac.

Examenul jurisprudențial În urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări s-a constatat că nu există practică unitară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o primă orientare jurisprudențială, unele instanțe au reținut că, față de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele și cererile aflate pe rol la data intrării în vigoare a noului Cod civil se soluționează conform dispozițiilor legale, materiale și procedurale în vigoare la data la care au fost pornite procesele sau formulate cererile, cu excepția cazului în care Legea nr. 71/2011 cuprinde dispoziții tranzitorii care prevăd altfel. Or, Legea nr. 71/2011 nu cuprinde dispoziții speciale derogatorii de la acest principiu, iar prevederile art. 6 alin. (6) din noul Cod civil trebuie coroborate cu dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 71/2011, care prevăd expres situația în care legea nouă este de imediată aplicare, respectiv consacră aplicabilitatea legii în vigoare la data sesizării instanței pentru acele situații care nu se încadrează în normele de excepție. De asemenea, art. 6 alin. (6) din noul Cod civil nu trebuie interpretat automat în sensul că ar reglementa aplicarea imediată a legii noi, ci doar că instituie principiul aplicării legii noi efectelor viitoare (consecințelor) ale unor situații născute anterior intrării în vigoare a acesteia, expres și limitativ enunțate (derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate), dacă situațiile există și după intrarea în vigoare a legii noi. Pe cale de consecință, s-a apreciat că, în sensul art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, legea nouă se aplică, în lipsa unor dispoziții legale care să prevadă expres aplicarea legii noi, așa cum sunt normele din art. 40 și 42 din Legea nr. 71/2011, numai cererilor formulate după intrarea în vigoare, chiar dacă privesc efecte viitoare ale unor situații născute anterior datei de 1 octombrie 2011. 3.2. Într-o a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că, în această materie, în cauzele aflate în curs de soluționare se aplică dispozițiile noului Cod civil, iar efectele divorțului se produc de la data pronunțării hotărârii de divorț. Astfel, se arată că, în ceea ce privește divorțul, aplicarea legii noi în cauzele în curs de soluționare la data intrării în vigoare a noului Cod civil este reglementată în art. 40 și 42 din Legea nr. 71/2011, iar efectele divorțului se vor produce de la data pronunțării hotărârii de divorț, deci ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil. În argumentarea acestei opinii au fost invocate și prevederile art. 46 din Legea nr. 71/2011. Prin urmare, se apreciază că, în situația cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a noului Cod civil, efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori vor fi supuse dispozițiilor noului Cod civil, cu atât mai mult cu cât instanța de tutelă are obligația de a se pronunța cu privire la exercițiul autorității părintești, stabilirea locuinței copiilor și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, chiar din oficiu, dacă nu au fost formulate cereri în acest sens. De asemenea, se arată că interesul superior al copilului va fi cel care va călăuzi instanța în pronunțarea unei soluții în toate cauzele care privesc situația acestuia. Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinți și după divorțul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorității părintești. Aceasta este, de altfel, rațiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredințării copilului minor spre creștere și educare unuia dintre părinți, cu exercitarea în comun a autorității părintești.

Opinia procurorului general Procurorul general a statuat că dispozițiile noului Cod civil sunt de imediată aplicare chiar și în cererile formulate anterior intrării sale în vigoare, aflate în căile de atac, iar soluția se justifică în considerarea interesului superior al copilului și pe faptul că, în această materie specială, asistăm la o atenuare a principiului disponibilității. Totodată, s-a apreciat că, deși la data formulării acestor cereri și chiar la data pronunțării sentinței de către instanța de fond erau în vigoare dispozițiile Codului familiei și ale Codului civil din 1864, în măsura în care soluționarea cauzei în căile de atac are loc după intrarea în vigoare a noului Cod civil, atât instituția divorțului, cât și cea a exercitării autorității părintești asupra minorului sunt guvernate de dispozițiile acestui nou Cod civil, dispoziții de imediată aplicabilitate. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă. Aceste dispoziții impun instanței de control judiciar să soluționeze cererile accesorii divorțului referitoare la copiii minori, din perspectiva noului Cod civil. De altfel, aceste prevederi legale se coroborează și cu cele ale art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, care prevăd că dispozițiile legii noi se aplică și efectelor viitoare ale situațiilor juridice ivite sub imperiul legii vechi derivate din starea de căsătorie. Prin urmare, prevederile legii noi se vor aplica relațiilor dintre părinți și copii, în situația în care divorțul se află încă pe rol, în calea de atac, apel sau recurs, divorțul nefiind încă pronunțat, soluționat irevocabil. În consecință, judecarea în căile de atac a cererii de divorț și a capetelor de cerere accesorii acestuia, referitoare la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, reclamă o analiză din perspectiva dispozițiilor noului Cod civil, în vigoare la data soluționării căilor de atac. De altfel, în privința efectelor divorțului asupra raporturilor dintre părinți și copiii lor minori, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, astfel încât orice decizie dispusă de către instanța de judecată trebuie să aibă în vedere, cu prioritate, acest interes superior al copilului. Or, este evident faptul că interesul copilului este acela de a fi crescut de ambii părinți și după divorțul acestora, noua reglementare prevăzând regula exercitării în comun a autorității părintești, doar prin excepție, pentru motive temeinice care țin de interesul superior al copilului, instanța de tutelă putând să dispună exercitarea autorității părintești de către un singur părinte. Aceasta este, de altfel, rațiunea modificării legii în sensul înlocuirii încredințării copilului minor spre creștere și educare unuia dintre părinți, cu exercitarea în comun a autorității părintești. A dispune cu privire la relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copiii lor minori prin aplicarea legii în vigoare la data introducerii cererii de divorț, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, ar conduce la crearea unor situații absurde, în care, pentru soluția pronunțată prin hotărârea de divorț, ar trebui solicitată imediat modificarea impusă de noile norme legale, pentru a se respecta interesul superior al copilului. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Or, exercitarea autorității părintești de către ambii părinți, prevăzută de art. 397 din noul Cod civil, este un drept al copilului, de care acesta nu poate fi lipsit decât pentru motive justificate de interesul său superior. Prin urmare, atât timp cât, pe parcursul soluționării cauzei, a intervenit această dispoziție legală edictată tocmai în interesul superior al copilului, aceasta trebuie să fie de imediată aplicabilitate, inclusiv în căile de atac, apel sau recurs. De altfel, în conformitate atât cu prevederile art. 42 din Codul familiei, cât și potrivit dispozițiilor art. 396 din noul Cod civil, asupra cererilor accesorii divorțului, referitoare la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, instanța de divorț este obligată să se pronunțe, indiferent dacă a fost sau nu învestită cu o atare solicitare de către una dintre părți, pe cale principală ori pe cale reconvențională. Pe cale de consecință, este evident că și în situația în care părțile nu solicită aplicarea dispozițiilor noului Cod civil în soluționarea cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești, în căile de atac, instanța poate face aplicarea lor imediată, fără a se încălca principiul disponibilității, având în vedere că, în această materie, primează interesul superior al copilului.

Rapoartele asupra recursului în interesul legii Raportul întocmit de judecătorul-raportor al Secției I civile asupra recursului în interesul legii, conform art. 330 6 alin. (6) din Codul de procedură civilă în vigoare, a statuat că prevederile art. 396 și urm. din noul Cod civil, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, aflate în faza apelului sau a recursului, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentând o normă derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeași lege. Raportul întocmit de judecătorul-raportor al Secției a II-a civile asupra recursului în interesul legii, conform art. 330 6 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că dispozițiile noului Cod civil privind exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului prevăzute la art. 397-399 sunt aplicabile și cererilor formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, și aflate pe rolul instanțelor de judecată specializate în căile de atac, față de prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 conform cărora "divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă", coroborate cu dispozițiile art. 6 alin. (6) din același act normativ potrivit cărora "dispozițiile legii noi sunt, de asemenea, aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din... căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere... dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".

Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării și existența unei jurisprudențe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată. Practica neunitară ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a fost generată de aplicarea dispozițiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac. Prevederea care a stat, în principal, la baza practicii neunitare menționate anterior este cea conținută de art. 397 din noul Cod civil (Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți), potrivit căreia, "după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, în afară de cazul în care instanța decide altfel", care instituie regula exercitării în comun a autorității părintești. Potrivit legislației anterioare, și anume art. 42 și 43 din Codul familiei, regula era cea a exercitării drepturilor părintești de către un singur părinte căruia i se încredința copilul. În ceea ce privește aplicarea în timp a prevederilor noului Cod civil, așa cum se reține în doctrina recentă, la care s-a făcut trimitere în raport, art. 6 din noul Cod civil conține anumite dispoziții privind aplicarea în timp a legii civile, însă textul stabilește reguli generale în materie, deci reguli care au vocația să se aplice și în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conține dispoziții exprese privind succesiunea legilor în timp. Astfel, în ceea ce privește aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport cu reglementările anterioare, trebuie avute în vedere și dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011. Potrivit art. 223 aflat în cadrul cap. X intitulat "Dispoziții finale" al Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, "dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite". Ca atare, prevederile art. 223 se aplică doar dacă Legea nr. 71/2011 nu conține norme derogatorii. Or, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 (articol aflat în secțiunea 1 "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a II-a «Despre familie» a Codului civil" din cap. IV intitulat "Dispoziții cu privire la cartea a II-a «Despre familie» a Codului civil și cu privire la unele legi"), "divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă". Astfel, legiuitorul leagă, ca regulă, momentul în funcție de care trebuie determinată legea aplicabilă efectelor divorțului nu de data formulării cererii de divorț, ci de cea a rămânerii irevocabile a hotărârii. Aceste dispoziții legale sunt consecvente legislației aplicabile în materia divorțului. Astfel, atât potrivit vechilor norme, art. 39 alin. 1 din Codul familiei, cât și normelor noului Cod civil, art. 382 alin. (1) (interpretat în sensul prevăzut de art. 222 din Legea nr. 71/2011), căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. Referirea la cerința ca "hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul să fi rămas irevocabilă" rămâne valabilă inclusiv în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, atâta timp cât prezentul recurs în interesul legii vizează cereri de chemare în judecată formulate chiar înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, iar potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Efectele divorțului sunt reglementate de prevederile art. 382 și urm. din noul Cod civil, cele cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori regăsindu-se la art. 396 și urm. În aceeași secțiune menționată anterior (Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a II-a "Despre familie" a Codului civil) se regăsesc prevederi derogatorii de la regula menționată în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru anumite situații, de exemplu, art. 44 (referitor la aplicarea în timp a dispozițiilor art. 386 din noul Cod civil, ce reglementează regimul juridic al actelor încheiate în frauda celuilalt soț) și art. 45 (privitor la aplicarea în timp a dispozițiilor art. 388 din noul Cod civil privind acordarea despăgubirilor și cele ale art. 390 din noul Cod civil privind acordarea prestației compensatorii). Printre acestea nu se află dispozițiile ce reglementează efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori. Mai mult, prin art. 46 din Legea nr. 71/2011 se prevede expres posibilitatea modificării inclusiv a dispozițiilor hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, potrivit dispozițiilor art. 403 din noul Cod civil, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul pronunțării divorțului. Sintagma "divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil" nu poate însemna decât divorțați prin hotărâre irevocabilă, întrucât, așa cum s-a menționat anterior, doar de la această dată se produc efectele divorțului, cererile accesorii, așa cum sunt cele privind numele purtat după divorț sau custodia copilului, neputând în mod logic deveni irevocabile separat sau mai devreme. Interpretând a fortiori acest text de lege se ajunge la concluzia că prevederile legii noi se aplică relațiilor dintre părinți și copii cu atât mai mult dacă divorțul se află pe rol într-o cale de atac. În cazul în care părțile solicită în apel sau recurs aplicarea normelor noului Cod civil în ceea ce privește custodia comună, conform art. 397 din noul Cod civil, nu se poate aprecia că această cerere ar fi inadmisibilă conform art. 294 alin. (1) din Codul de procedură civilă, așa cum s-a reținut în unele hotărâri în care s-a îmbrățișat prima opinie prezentată în cadrul pct. 3.1. Astfel, pe de-o parte, nu s-ar putea reține schimbarea cauzei sau a obiectului litigiului, prin solicitarea aplicării art. 397 din noul Cod civil, având în vedere că în acest caz este vorba despre aplicarea legii în timp, iar nu de modificarea unor elemente ale acțiunii civile. Pe de altă parte, nu se poate reține nici că ar fi vorba despre o cerere nouă formulată direct în apel sau recurs, luând în considerare că încredințarea spre creștere și educare unuia dintre părinți/exercitarea autorității părintești de către ambii părinți reprezintă modalități de exercitare a unei singure măsuri de ocrotire care se dispune, potrivit legii, în interesul superior al copilului minor, chiar fără a exista o cerere expresă a soților în acest sens, tocmai pentru a se evita lăsarea minorilor fără întreținere și îngrijire în perioada de timp până la formularea în mod expres a unei astfel de cereri de către părinți sau alte persoane prevăzute de lege. În ceea ce privește normele de drept a căror aplicare în timp este supusă interpretării Înaltei Curți în cadrul prezentului recurs în interesul legii, așa cum s-a reținut mai sus, practica neunitară a fost generată de aplicarea dispozițiilor noului Cod civil asupra cererilor referitoare la exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului, cereri formulate anterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a noului Cod civil, și aflate, în prezent, pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac. Conținutul instituției autorității părintești este prevăzut la art. 483 și urm. din noul Cod civil. Analizând aceste prevederi, concluzia este în sensul că "exercitarea autorității părintești ca urmare a divorțului" implică nu numai luarea unei decizii cu privire la custodia comună, reglementată de art. 397 din noul Cod civil care instituie regula în materie, ci și posibila statuare asupra celorlalte aspecte incluse în instituția complexă a autorității părintești, care privesc, de exemplu, situația existenței excepțiilor de la regula menționată anterior, locuința copilului după divorț, drepturile părintelui separat de copil, stabilirea contribuției părinților, dispozițiile procedurale specifice. În concluzie, prevederile art. 396 - 404 din noul Cod civil, referitoare la efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori, sunt aplicabile și cererilor de divorț formulate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil și aflate pe rolul instanțelor de judecată în căile de atac, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 reprezentând o normă derogatorie de la prevederile art. 223 din aceeași lege. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare,