ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale

de față:

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin plângerea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 207/59/2010, ca urmare a declinării

competenței de soluționare a cauzei de către Curtea de Apel Timișoara prin

sentința penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010, petiționarul P.G. a solicitat tragerea

la răspundere penală a magistraților C.M., A.A., B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z.,

C.R., M.M.R., R.R., G.M., O.C., L.L., P.T., C.C., P.A., B.G., a executorilor

judecătorești D.D. și S.V. a avocaților R.A.M. și M.G., precum și a numiților O.S.

și O.A.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,

înșelăciune, trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.

Magistrații

judecători și procurorii sunt acuzați în legătură cu modul abuziv în care și-au

îndeplinit atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării unor dosare civile și

penale în care

petiționarul

a fost parte.

Avocaților li se

impută faptul că au acționat în complicitate cu O.S. și O.A.M. și magistrați

care au instrumentat dosarele în favoarea clienților lor.

Executorii judecătorești

sunt acuzați pentru fapte de a fi distrus ori de a fi creat posibilitatea sustragerii

unor documente sau bunuri cu ocazia evacuărilor silite din imobilul în care locuia.

Prin ordonanța din 2 noiembrie

2009 dată în dosarul nr. 468/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații C.M., A.A.,

B.C., M.M., B.L., G.C., D.D., H.Z., C.R., P.A., C.C., executorii judecătorești D.D.

și S.V., avocații R.A.M. și M.G., precum și față de numiții O.S. și O.A.M. ș.a.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, înșelăciune,

trafic de influență, evaziune fiscală, tâlhărie și furt.

Disjungerea și

declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe magistrații M.M.R., R.R.,

G.M., O.C., L.L., P.T. și B.G. în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Dosarul cauzei

împreună cu un exemplar al prezentei ordonanțe s-a înaintat unității de parchet

menționate, spre cele legale.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a apreciat că nu

există indicii privind săvârșirea faptelor de către magistrați, de către

avocați și executori judecătorești și nici de către numiții O.S. și O.A.M.

Împotriva acestei

ordonanțe a formulat plângere la procurorul general, care prin rezoluția nr. 1279/II/2/2009

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a respins plângerea, ca

neîntemeiată, în temeiul art. 278 C. proc. pen.

Nemulțumit de modul

de soluționare al plângerilor sale, petiționarul s-a adresat instanței de

judecată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., respectiv Curtea de

Apel Timișoara, care prin sentința penală nr. 98/PI din 12 aprilie 2010 și-a

declinat în baza art. 42 alin. (1) raportat la art. 40 alin. (2) C. proc. pen.,

combinat cu art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., competența de soluționare în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât judecătorii B.L. și C.C.

au promovat la Curtea de Apel Timișoara.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând plângerea petiționarului o consideră nefondată,

pentru următoarele considerente:

Din conținutul actelor

premergătoare rezultă că, prin sentința civilă

nr. 7739 din 08 septembrie 2005

pronunțată de Judecătoria Timișoara a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantul O.S. împotriva petiționarului P.G. și a numitei S.B.A.R. și, în

consecință, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Timișoara.

Hotărârea a fost pronunțată de judecătorul C.M.

.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții și prin decizia civilă nr.

589 din 27 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, calea de atac a fost

respinsă. Apelul a fost soluționat de judecătorii A.A. și B.C. Petiționarul

pârât și numita S.B.A.R. au

declarat recurs

care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 1009 din 15 octombrie 2007,

pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara. Recursul a fost soluționat de

judecătorii: M.M.P., R.R., M.G. S-a

formulat

împotriva hotărârii pronunțate în recurs, contestație în anulare de către

petent și numita S.B.A.R., care a fost soluționată prin decizia civilă nr. 437

din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel

Timișoara.

Contestația în anulare a fost soluționată de completul de judecată

format din judecătorii: C.O., L.L., T.P.

Petiționarul

a mai formulat o acțiune în justiție prin care 1-a chemat în

judecată

pe numitul O.S. pentru nerestituirea unui împrumut în sumă

de 4000 dolari SUA și

prin sentința civilă nr. 985 din 31 ianuarie 2006 a fost respinsă

acțiunea ca nedovedită. Cauza a fost soluționată

de judecătorul C.G.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul,

care a fost

respins prin decizia

civilă

nr. 1344 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul

Timiș. Completul

de judecată a fost format din judecătorii: D.D., H.Z., C.R.

Cu privire la

procurorul P.A., aceasta a soluționat

dosarul

nr. 6828/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și

a

dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul O.S. pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 208, art. 209 C. pen. Această

soluție a fost contestată și prin rezoluția nr. 1345/11/2/2006

emisă de prim-

procurorul unității B.G.,

plângerea petiționarului a fost respinsă ca

neîntemeiată. În

conformitate cu prev. art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul s-a

adresat Judecătoriei Timișoara și a solicitat desființarea plângerii. Prin

sentința penală nr. 235 din 29 ianuarie 2007, a fost respinsă ca fiind

nefondată plângerea. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul și

prin

decizia penală nr. 310 din 28 martie 2007

pronunțată de Tribunalul Timiș, recursul a

fost respins. Completul de judecată a fost alcătuit din judecătorii: M.M.

,

B.L., C.C.

Este adevărat că

intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un

funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar

produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit în raport cu împrejurarea

că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea

obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin

art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra

intereselor persoanelor” a fost incriminată „fapta funcționarului public care,

în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act

ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

a

intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză,

întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petiționarului.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petiționarului, din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii

cauzei au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C.

proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de

represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin

art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al

răspunderii penale”.

Totodată, potrivit

art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate

aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu

textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului. în raport

cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu

referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a

stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare

a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din

modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează

acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală

a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art.

10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penate

este împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză,

constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de

urmărire penală

a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale.

Pe de altă parte,

organul de urmărire penală a reținut, cu privire la respectarea dispozițiilor

procedurale în cauza penală invocată de petiționar, că hotărârea pronunțată nu

este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros

exacte a dispozițiilor legii procesual-penale. Pe de altă parte, orice hotărâre

judecătorească poate fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea

căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea

dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în

care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a

probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau

procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea

infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că

acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Legea

procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou

examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal

prevăzute, astfel încât toate aspectele privind

nelegalitatea și netemeinicia hotărârii să fie supusă cenzurii instanțelor de

control judiciar.

Drept

urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă

și la căile de atac împreună cu normele care reglementează judecata în fond a

cauzei, formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același

pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative

și

a

vând ca finalitate intrarea în

puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și

legii este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției

judiciare a drepturilor subiective,

determinată

de dispozițiile art.13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Drept urmare, orice

hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului

nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință,

hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării

răspunderii penale.

Este de reținut în

acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură

a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților,

egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți

participanții, asigură finalitatea acestora, în condițiile respectării

independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și

este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art.

124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă

obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul

activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal

pentru soluțiile pronunțate, fără relevanță sub aspectul răspunderii penale

fiind sub acest aspect, erorile pretins a fi fost săvârșite, principiul

constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca

inadmisibil în condițiile statului de drept.

Totodată, susținând

că pentru a se reține în sarcina judecătorilor și procurorilor cauzei penale,

comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească

faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia pe petent și,

constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul

neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În privința executorilor

judecătorești, nu s-a dovedit că aceștia au avut ă conduită abuzivă în cazul

executării silite a hotărârii de evacuare.

De asemenea, apărătorii

care s-au implicat în cauzele în care petentul a fost parte și-au îndeplinit în

mod corespunzător atribuțiile ce le-au revenit, petiționarul nedovedind în

niciun fel manevrele abuzive ale acestora, așa cum susține că ar fi săvârșit.

Plângerea

prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac,

are ca

finalitate

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control

privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire

penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare,

instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța

ca instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un

alt proces, petiționarul susține că s-ar fi încălcat unele dispoziții

procedurale.

Ca atare, lipsește

plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petiționar, al

complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate,

pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și

sub acest aspect.

În concluzie,

nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă

situație de fapt și vinovăția intimaților, va respinge plângerea cu care a fost

sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge ca nefondată

plângerea formulată de petiționarul P.G. împotriva ordonanței nr. 468/P/2009

din 02 noiembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Menține ordonanța

atacată.

Obligă petiționarul

la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs în 10 zile

de la pronunțare comunicare.

Pronunțată în ședință

publică, azi 09 iunie 2010.