ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2761/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată inițial la Secția contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Arad la data de 06 iulie 2009, reclamantul G.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la cursul euro din ziua plății - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic de 1 an închisoare și 4 ani și 7 luni deportare în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 – 10 ianuarie 1956. În fapt, se arată de către reclamant că, în baza unor motive politice, la 18 iunie 1951 i s-a stabilit domiciliul obligatoriu împreună cu familia în loc.

Vădenii Noi județul Galați, până la data de 10 ianuarie 1956 conform adeverinței 5419 din 25 septembrie 1996. În timpul deportării condițiile erau din cele mai grele, oamenii fiind înfometați și puși la munci istovitoare. Într-o asemenea situație, reclamantul a încercat să fugă din acest infern, fiind însă prins în scurt timp iar prin sentința nr. 35 din 27 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 1 an închisoare corecțională pentru săvârșirea de acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Timișoara și transferat ulterior în Penitenciarele din Jilava și Isalnița. Nici după eliberarea din penitenciar seria persecuțiilor nu a încetat, întrucât a fost în permanență supravegheat, a întâmpinat mari dificultăți în continuarea studiilor și ulterior în găsirea unui loc de muncă.

Prin sentința civilă nr. 116 din 24 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă exercitată de către reclamantul G.I. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice Arad și, în consecință, a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a reclamantului. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 75000 EURO despăgubiri sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății și suma de 4200 lei cheltuieli de judecată. Prima instanță a reținut că prin măsura abuzivă a deportării și condamnării la închisoare, reclamantului i s-a cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare, neevaluabile în bani, de asemenea a influențat și relațiile sociale, onoarea, reputația –aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Din acest motiv, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că, constituie măsură administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități, având ca obiect (…) internarea în unități și colonii de muncă (…), iar în cuprinsul aceleași legi, art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (…)”. În atare condiții, instanța a constatat că acțiunea este întemeiată și reținând că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ.

și ale art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite, se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei. Prin decizia nr. 480 A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri și a admis apelul pârâtului. A fost schimbă în tot hotărârea sentința, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de apel a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M.Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință examinarea apelului declarat de către pârât, în sensul verificării temeiului juridic al hotărârii atacate și , desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul G.I., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P. Arad. Împotriva susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C. proc.

civ., a susținut că prin constatarea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a fost golită de conținut legea reparatorie în întregul său, fiind totodată înfrânt și accesul liber la justiție, garantat de dispozițiile art. 21 din Constituția României. Deși instanța de judecată are obligația să aplice normele constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, prin soluția de admitere a apelului pârâtului și de respingere a acțiunii sale în totalitate, pe motiv că nu mai există temei de drept, instanța a refuzat să-i judece cauza, contrar prevederilor art. 3 C. civ., normă de aplicabilitate generală, inclusă în domeniul special reglementat de Legea nr. 221/2009.

Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a avut drept consecință încălcarea drepturilor sale consfințite de dispozițiile art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează dreptul său la respectarea bunurilor. Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, a fost determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, chestiune exterioară voinței sale. Aplicarea deciziei Curții Constituționale în prezentul litigiu este de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Deși a depus în apel o completare a temeiului acțiunii, prin care a invocat în cauză și incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., art. 16 și art. 52 din Constituția României, art. 2, art. 3, art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 998 – 999 C. civ., instanța de apel le-a ignorat în totalitate. Au fost ignorate în totalitate aspectele de fond ale cauzei, care relevă caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe o durată de 4 ani și 7 luni, dar și a consecințelor acestei măsuri, ca și a celei de 1 an închisoare corecțională, asupra sa, cu afectarea gravă a atributelor esențiale ale oricărei persoane. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința menținerii și a dispoziției primei instanțe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în cauză.

Recursul este fondat, doar pentru considerentele ce succed: Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. Or, la momentul la care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M.Of.”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M.Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 5 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiași reclamant privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte. Nu pot fi primite nici criticile privind verificarea temeiniciei acțiunii deduse judecății prin raportare la alte dispoziții legale decât cele avute în vedere de prima instanță, norme invocate în apel, dat fiind interdicția impusă de textul art. 294 C. proc. civ., privind inadmisibilitatea modificării, printre altele, a temeiului cererii de chemare în judecată, în faza de judecată a apelului.

Sunt însă fondate criticile reclamantului privind greșita respingere a acțiunii introductive de instanță în integralitatea sa, deci inclusiv a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus reclamantul, cerere ce-și găsește corespondent într-o normă legală, art. 4 din Legea nr. 221/2009, precum și în probațiunea cauzei, care confirmă aplicarea măsurii administrative a deportării reclamantului, considerată de aceeași lege specială (art. 3) drept măsură cu caracter politic inclusă în câmpul de reglementare al acestei legi. Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul reclamantului în aceste limite, cu consecința menținerii restul dispozițiilor deciziei (cu privire la soluția dată apelului reclamantului) și ale sentinței (privind dispoziția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant, întrucât constatarea neconstituționalității normei ce a constituit temeiul cererii sale, nu-i este imputabilă, ci culpa aparține exclusiv statului ce a adoptat norma constatată ulterior a nu fi conformă legii fundamentale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 480A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței nr. 116 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, se va respinge cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor morale. Păstrează restul dispozițiilor deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2012.