ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2761/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2761/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată inițial la Secția contencios administrativ și fiscal din cadrul

Tribunalului Arad la data de 06 iulie 2009, reclamantul G.I. a chemat în

judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București,

solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300.000 Euro, respectiv

echivalentul în lei la cursul euro din ziua plății - cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea sa cu caracter politic de 1 an

închisoare și 4 ani și 7 luni deportare în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951 –

10 ianuarie 1956.

În fapt, se arată de

către reclamant că, în baza unor motive politice, la 18 iunie 1951 i s-a stabilit

domiciliul obligatoriu împreună cu familia în loc. Vădenii Noi județul Galați, până

la data de 10 ianuarie 1956 conform adeverinței 5419 din 25 septembrie 1996.

În timpul deportării

condițiile erau din cele mai grele, oamenii fiind înfometați și puși la munci

istovitoare. Într-o asemenea situație, reclamantul a încercat să fugă din acest

infern, fiind însă prins în scurt timp iar prin sentința nr. 35 din 27 ianuarie

1953 a Tribunalului Militar Timișoara a fost condamnat la 1 an închisoare

corecțională pentru săvârșirea de acte preparatorii la delictul de trecere

frauduloasă a frontierei, acesta fiind încarcerat în Penitenciarul Timișoara și

transferat ulterior în Penitenciarele din Jilava și Isalnița.

Nici după eliberarea

din penitenciar seria persecuțiilor nu a încetat, întrucât a fost în permanență

supravegheat, a întâmpinat mari dificultăți în continuarea studiilor și

ulterior în găsirea unui loc de muncă.

Prin sentința civilă

nr. 116 din 24 februarie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă

exercitată de către reclamantul G.I. împotriva pârâtului Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice Arad și, în consecință, a

constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare a

reclamantului.

A obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 75000 EURO despăgubiri sau echivalent în lei, la

cursul B.N.R. în ziua plății și suma de 4200 lei cheltuieli de judecată.

Prima instanță a

reținut că prin măsura abuzivă a deportării și condamnării la închisoare, reclamantului

i s-a cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele

dăunătoare, neevaluabile în bani, de asemenea a influențat și relațiile

sociale, onoarea, reputația –aspecte care se situează în domeniul afectiv al

vieții umane – relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc

expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Din acest motiv,

instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial, trebuie să încerce

să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victime într-o situație

similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral

susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Prezenta cerere a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 a Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că, constituie măsură

administrativă cu caracter politic, orice măsură luată de organele fostei Miliții

sau Securități, având ca obiect (…) internarea în unități și colonii de muncă

(…), iar în cuprinsul aceleași legi, art. 5 alin. (1) lit. a) se arată că

„orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv pot solicita instanței

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (…)”.

În atare condiții,

instanța a constatat că acțiunea este întemeiată și reținând că elementele

răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 C. civ. și ale

art. 52 alin. (3) din Constituție sunt îndeplinite, se impune repararea de

către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant,

ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale

acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei.

Prin decizia nr. 480

A din 8 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri și a admis apelul pârâtului.

A fost schimbă în tot

hotărârea sentința, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de apel a

reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare

ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a

acestui act normativ, la momentul soluționării prezentului apel.

Prin decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, aceiași Curte Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce

are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ, a

hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională.

Instanța de apel a

constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul

juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat și admis

acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista susținerea

că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul

unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală

sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus

condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul

acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

Dreptul de a reglementa

pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

De aceea, în speță, nu

sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un

alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun,

ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și

valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la

dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M.Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință examinarea apelului declarat de către

pârât, în sensul verificării temeiului juridic al hotărârii atacate și ,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordini constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul

declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a schimbat în tot hotărârea

atacată, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul G.I.,

împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D.G.F.P.

Arad.

Împotriva

susmenționatei hotărâri, a declarat recurs reclamantul G.I., criticând-o pentru

nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 C.

proc. civ., a susținut că prin constatarea neconstituționalității dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, a fost golită de conținut legea reparatorie în întregul

său, fiind totodată înfrânt și accesul liber la justiție, garantat de

dispozițiile art. 21 din Constituția României.

Deși instanța de

judecată are obligația să aplice normele constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor, prin soluția de admitere a apelului pârâtului și de respingere a

acțiunii sale în totalitate, pe motiv că nu mai există temei de drept, instanța

a refuzat să-i judece cauza, contrar prevederilor art. 3 C. civ., normă de

aplicabilitate generală, inclusă în domeniul special reglementat de Legea nr.

221/2009.

Aplicarea deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a avut drept consecință încălcarea

drepturilor sale consfințite de dispozițiile art. 6, art. 1 din Protocolul nr.

12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează

dreptul său la respectarea bunurilor.

Tratamentul juridic

diferit aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare, a fost determinat de celeritatea cu care a fost

soluționată cererea de către instanțele de judecată, chestiune exterioară

voinței sale.

Aplicarea deciziei

Curții Constituționale în prezentul litigiu este de natură să ducă la

încălcarea pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte.

Deși a depus în apel

o completare a temeiului acțiunii, prin care a invocat în cauză și incidența dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen., art. 16 și art. 52 din Constituția României, art. 2,

art. 3, art. 41 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 998 – 999 C.

civ., instanța de apel le-a ignorat în totalitate.

Au fost ignorate în

totalitate aspectele de fond ale cauzei, care relevă caracterul politic al

măsurii administrative a deportării pe o durată de 4 ani și 7 luni, dar și a

consecințelor acestei măsuri, ca și a celei de 1 an închisoare corecțională,

asupra sa, cu afectarea gravă a atributelor esențiale ale oricărei persoane.

A solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei curții de apel și, în urma rejudecării cauzei,

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința menținerii și a

dispoziției primei instanțe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de reclamant în cauză.

Recursul este fondat,

doar pentru considerentele ce succed:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic,

care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M.Of. al României,

Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M.Of.”.

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M.Of., la

data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data 5 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține recurentul,

întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a statuat, de asemenea, că: “prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc

, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la

soluționarea cauzei inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența

convențională, obligatorie potrivit art. 20 din Constituția României și dat

fiind caracterul de recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în

cererea de recurs se constată, de asemenea, ca nefondată critica aceluiași

reclamant privind încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care

România este parte.

Nu pot fi primite

nici criticile privind verificarea temeiniciei acțiunii deduse judecății prin

raportare la alte dispoziții legale decât cele avute în vedere de prima

instanță, norme invocate în apel, dat fiind interdicția impusă de textul art.

294 C. proc. civ., privind inadmisibilitatea modificării, printre altele, a

temeiului cererii de chemare în judecată, în faza de judecată a apelului.

Sunt însă fondate

criticile reclamantului privind greșita respingere a acțiunii introductive de

instanță în integralitatea sa, deci inclusiv a capătului de cerere privind

constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost

supus reclamantul, cerere ce-și găsește corespondent într-o normă legală, art.

4 din Legea nr. 221/2009, precum și în probațiunea cauzei, care confirmă

aplicarea măsurii administrative a deportării reclamantului, considerată de

aceeași lege specială (art. 3) drept măsură cu caracter politic inclusă în

câmpul de reglementare al acestei legi.

Pentru aceste considerente,

constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va admite în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamantului în aceste limite, cu consecința menținerii restul dispozițiilor

deciziei (cu privire la soluția dată apelului reclamantului) și ale sentinței

(privind dispoziția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamant, întrucât constatarea neconstituționalității normei ce a

constituit temeiul cererii sale, nu-i este imputabilă, ci culpa aparține

exclusiv statului ce a adoptat norma constatată ulterior a nu fi conformă legii

fundamentale).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul de reclamantul G.I.

împotriva deciziei nr. 480A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia în

sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinței

nr. 116 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, se va

respinge cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor morale.

Păstrează restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 aprilie 2012.