ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3360/2011

Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 9234 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC M.R.L.I. SA având ca obiect constatarea nulității absolute a clauzei penale inserată în contractele de leasing din 12 martie 2007; 13 februarie 2007; 18 mai 2007; 18 mai 2007; 26 aprilie 2007, referitoare la obligarea reclamantei de a achita toate ratele de leasing, rămase de plată până la finele contractelor, chiar și în ipoteza rezilierii contractelor respective. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prevederile contractului au făcut obiectul negocierii părților, conform art. 19.7, fiind deci cunoscute reclamantei, care, în deplină cunoștință de cauză, și-a manifestat intenția de a contracta.

Ca atare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 969 C. com., clauza penală nefiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri, conform art. 968 C. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 122 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a respins apelul declarat ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că potrivit clauzei din art. 13.4 din contractele de leasing încheiate de părți, intimata are dreptul să-i achite apelantei – reclamante, în ipoteza rezilierii contractului din culpa acesteia - pentru neplata ratelor de leasing, ratele de leasing rămase de achitat până la finalul contractului, cu titlu de daune interese.

Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantei - reclamante relative la caracterul ilicit al acestei clauze contractuale, conform art. 968 C. civ., reținând că este vorba despre o evaluare anticipată de către părți a prejudiciului suportat de finanțator în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor. Or, apelanta și-a manifestat acordul cu privire la această evaluare anticipată a întinderii despăgubirilor, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate. Ca atare, soluția primei instanțe de fond este temeinică și legală, a reținut instanța de apel, întrucât prin intermediul acestei clauze se urmărește sancționarea debitorului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, neputând fi vorba despre o îmbogățire fără justă cauză a intimatei – pârâte, în speță fiind pe deplin aplicabil principiul libertății contractuale.

Curtea de Apel a respins susținerea apelantei reclamante relativă la natura juridică a contractului de leasing, ca fiind aceea de contract de adeziune, întrucât contractul de leasing este un contract prin care se realizează finanțarea specială pentru cedarea folosirii contractului de leasing și care stabilește relații specifice triunghiulare între furnizor – locator și utilizator, fiind vorba despre un contract negociat, astfel cum se reține și în art. 19.7 din condițiile generale ale contractelor încheiate de părți.

Instanța de apel a reținut ca nefondate și susținerile apelantei relative la dreptul intimatei de a încasa ratele de leasing rămase de achitat, doar în ipoteza unei încălcări importante a contractului și după ce i-a dat șansa utilizatorului să îndrepte această încălcare, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 12 lit. a) din condițiile generale a contractului de leasing și art. 15 din O.G nr. 51/1997 . Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând hotărârea atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că, în speță, clauza penală prevăzută de părți în contractele de leasing, care prevede obligația recurentei de a plăti contravaloarea tuturor ratelor de leasing calculate până la finalul contractului, deși acesta este reziliat, este o clauză ilicită pentru că face excesiv de împovărătoare obligația reclamantei.

Ca atare, a arătat recurenta, deși clauza penală este obligatorie, astfel cum reține instanța de apel, instanța de judecată trebuie să analizeze această clauză, conform art. 1097 C. civ., și prin raportare la dispozițiile art. 5 C. civ., întrucât, în caz contrar, contractul este transformat într-un instrument de îmbogățire fără justă cauză prin clauze abuzive. Recurenta – reclamantă a arătat că nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită rezonabilă, în sensul determinării doar a cuantumului daunelor – interese rezultate din neexercitarea sau exercitarea defectuoasă a contractului, astfel încât este nelegală reținerea instanței de apel care, deși apreciază că prin această evaluare creditorul ar putea obține beneficii mai mari decât cele suferite, totuși conchide că reclamanta a aderat la această situație prin semnarea contractului, ignorând scopul clauzei penale care este acela de evaluare anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare.

Recurenta a arătat că în speță este incidentă și decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că orice clauză prin care se prevede obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate, sub sancțiunea penalităților de întârziere pe lângă dobânda legală sau contractuală, contravine legii. Clauza penală din contractele de leasing este abuzivă și ilicită, pentru că nederularea contractului de leasing este mai avantajoasă pentru intimată, decât executarea în continuare a contractului. Recurenta a arătat că art. 15 din O.G nr. 91/1997, nu stabilește obligația utilizatorului de a restitui ratele de leasing până la finalul contractului, ci doar până la data restituirii bunului, astfel încât clauza penală inserată în contractele de leasing este evident excesivă, creând un dezechilibru evident între drepturile și obligațiile părților în detrimentul recurentei.

Recurenta a mai învederat că, în mod greșit instanțele de fond au reținut că prin instituirea clauzei penale se urmărește sancționarea debitorului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, apreciind că în această situație nu poate fi vorba despre îmbogățirea fără justă cauză, întrucât scopul clauzei penale nu este sancționarea debitorului, ci evaluarea prejudiciului real pe care creditorul l-ar suferi ca urmare a neexecutării obligațiilor debitorului. Clauza penală inserată în contractele de leasing este o veritabilă clauză leonină, a arătat recurenta - reclamantă care dezechilibrează serios egalitatea părților contractante, aspect ce nu poate fi înlăturat prin invocarea principiului pacta sunt servanda.

De altfel, prin decizia Curții Constituționale nr. 162/2002, s-a reținut expres existența de clauze leonine în contractul de leasing, impuse de finanțator utilizatorului, prin poziția comercială pe care acesta o deține. Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimata – pârâtă a invocat dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., arătând că recurenta – reclamantă a invocat doar aspecte de netemeinicie. Analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimata – pârâtă conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reține, din analiza motivelor de nelegalitate formulate de recurentă că acestea se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta – reclamantă criticând decizia atacată pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1089 C. civ. raportat la art. 968 și art. 5 C. civ., precum și greșita aplicare în cauză a principiului reglementat de art. 969 C. civ. Ca atare, reținând o atare încadrare a criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata – pârâtă, întrucât în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Examinând motivele de nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Înalta Curte reține că, pentru dezlegarea problemei de drept din prezenta cauză relativă la caracterul ilicit și abuziv al clauzei penale din contractele de leasing, esențiale sunt natura juridică a contractului de leasing și regimul juridic al acestui contract special, astfel cum acesta este reglementat cu titlu general în O.G.

nr. nr. 51/1997, republicată. Cât privește primul aspect relativ la natura juridică a leasingului, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul suis - generis al contractului de leasing, contract pe care se grefează mai multe operațiuni juridice, între care și operațiunea de creditare pe care o acordă finanțatorul – societate non bancară – utilizatorului, aspect din perspectiva căruia trebuie analizată și problema întinderii prejudiciului suportat de finanțator în cazul rezilierii contractului din culpa utilizatorului și, implicit, problema îmbogățirii fără justă cauză a finanțatorului. Ca atare, nefiind în ipoteza unui simplu contract de împrumut de folosință sau de vânzare – cumpărare cu plata prețului în rate, Înalta Curte reține caracterul de complex al prejudiciului încercat de societatea de leasing – complexitate relevată de efectele pe care le provoacă neexecutarea obligațiilor asumate în raporturile de finanțare.

În ceea ce privește regimul juridic al contractului de leasing, Înalta Curte reține că acesta este și rămâne un contract negociat, O.G. nr. 51/1997, republicată, stabilind clauzele pe care le cuprinde un atare contract, cu posibilitatea recunoscută părților contractante de a deroga de la dispozițiile legale, prin convenția încheiată. Ca atare, se reține caracterul dispozitiv al normelor care reglementează clauzele contractului de leasing în O.G. nr. 51/1997 și aplicarea implicită a principiului libertății contractuale a părților contractante. Relevantă pentru soluționarea cauzei de față este dispoziția cuprinsă în art. 15 din O.G.

nr. 51/1997 republicată, varianta din 2006 aplicabilă în speță conform căreia: „ Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie lucrul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing”. Pornind de la precizările anterioare, Înalta Curte reține că susținerea recurentei – reclamante relativă la caracterul abuziv și ilicit al clauzei penale inserată de părți în art. 13.4 din condițiile generale ale contractului de leasing, întrucât face excesivă obligația reclamantei și creează posibilitatea îmbogățirii fără justă cauză a intimatei – pârâte, este nefondată.

Se reține astfel că, prin clauza atacată în instanță, părțile au prevăzut că daunele cuvenite intimatei în ipoteza rezilierii contractului din culpa utilizatorului, în speță, recurenta – reclamantă, sunt echivalate cu contravaloarea ratelor de leasing rămase de achitat până la finele contractului. Analizând această clauză prin raportare la dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, sediul materiei în ceea ce privește regulile aplicabile rezilierii contractului de leasing, din culpa utilizatorului, Înalta Curte reține că legiuitorul român a lăsat deplină libertate contractuală părților implicate în contractul de leasing, în ceea ce privește modul de determinare a daunelor – interese cuvenite finanțatorului în caz de reziliere.

Ca atare, părțile contractante au posibilitatea fie să prevadă o clauză care să evalueze anticipat aceste daune – interese – cazul în speță, fie să facă trimitere explicit sau implicit la dreptul comun, ipoteză în care, pentru stabilirea daunelor – interese se aplică principiile ce guvernează efectele contractelor sinalagmatice, cu expresă referire la rezilierea acestora. Posibilitatea părților contractului de leasing de a negocia daunelor interese, trebuie să fie analizată pornind de la limitele stabilite chiar de dispoziția cuprinsă în art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, respectiv: restituirea bunului dat în leasing și plata sumelor scadente până la data acestei restituiri.

Așadar, voința legiuitorului român este expresă sub aspectul neincluderii în noțiunea de daune - interese a sumelor scadente până la data restituirii, daune – interese a căror stabilire se face în condițiile dreptului comun, având în vedere caracterul sancționator al rezilierii unui contract sinalagmatic. Având în vedere cele arătate în precedentul aliniat, Înalta Curte va respinge susținerea recurentei relativă la caracterul abuziv al clauzei penale, întrucât provoacă un dezechilibru între obligațiile părților contractante, neputând fi primită interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, în sensul că acestea obligă doar la restituirea sumelor scadente până la data înapoierii bunului dat în leasing, întrucât o atare obligație nu se circumscrie noțiunii de daune – interese, fiind distinctă de obligația de plată a daunelor interese.

Cât privește motivul invocat relativ la limita rezonabilă a clauzei penale, Înalta Curte reține că stabilirea acestei limite rezonabile ține exclusiv de principiul libertății contractuale a părților, întrucât deși scopul clauzei penale este de evaluare anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare, această evaluare se face prin convenția părților, așadar prin negociere directă între părțile implicate, pornind de la efectele provocate de un atare comportament contractual și de la natura obligațiilor asumate de părțile în proces. Sub acest aspect, Înalta Curte reiterează susținerile relative la caracterul complex al contractului de leasing și implicațiile pe care le are neexecutarea unei obligații în operațiunile de finanțare, contractul de leasing nerputând fi asimilat contractului de împrumut de folosință.

Ca atare, nu pot fi primite nici susținerile relative la avantajele pe care rezilierea le produce finanțatorului comparativ cu exercitarea contractului. Înalta Curte va respinge susținerea recurentei – reclamante relativă la incidența în speță a deciziei nr. XI din 24 octombrie 2005, având în vedere că obiectul recursului în interesul legii soluționat prin această decizie, vizează o altă problemă de drept, relativă la cumulul dobânzii cu penalitățile de întârziere în contractele de împrumut.

Înalta Curte va respinge și motivul de recurs relativ la absența caracterului sancționator pentru debitor al clauzei penale, scopul clauzei penale fiind doar evaluarea prejudiciului real al creditorului, întrucât indirect, clauza penală este o modalitate convențională de constrângere a debitorului la executarea la scadență a obligațiilor asumate, constrângere realizată tocmai prin prevederea posibilității plății către creditor în caz de neexecutare a unui prejudiciu evaluat anticipat. De reținut, însă, că dreptul creditorului de a solicita aceste daune – interese se naște doar în ipoteza comportamentului culpabil al debitorului, în speță, recurenta. Înalta Curte va respinge și motivul invocat relativ la calificarea clauzei atacate în justiție, ca fiind o clauză leonină, întrucât regimul juridic al acestei clauze, prevăzut de art. 1513 C. civ.

este unul special, neputând fi extins prin analogie la contractul de leasing, contract ce nu poate fi calificat ca fiind un contract de societate/asociere. Cât privește invocarea deciziei nr. 162/2002 pronunțată de Curtea Constituțională, Înalta Curte reține că prin această decizie, instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a art. 11, 14 și 15 din O.G. nr. 51/1997, ca inadmisibilă, reținând în hotărâre că, în ipoteza în care utilizatorul nu-și execută obligațiile contractuale, devin aplicabile principiile generale ale contractelor sinalagmatice. În baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că intimata – pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru motivele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate: Respinge excepția nulității recursului, față de prevederile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., raportat la art. 306 C. proc. civ., invocată de către intimata-pârâtă SC M.R.L.I. SA București, ca nefondată. Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL Brăila împotriva deciziei comerciale nr. 122 din 21 martie 2011, pronunțată de Curtea de apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2011.