ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3360/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3360/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

recursului civil de față, reține următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 9234 din 30 septembrie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC M.R.L.I. SA având ca obiect constatarea nulității

absolute a clauzei penale inserată în contractele de leasing din 12 martie

2007; 13 februarie 2007; 18 mai 2007; 18 mai 2007; 26 aprilie 2007, referitoare

la obligarea reclamantei de a achita toate ratele de leasing, rămase de plată

până la finele contractelor, chiar și în ipoteza rezilierii contractelor

respective.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prevederile contractului au făcut

obiectul negocierii părților, conform art. 19.7, fiind deci cunoscute

reclamantei, care, în deplină cunoștință de cauză, și-a manifestat intenția de

a contracta. Ca atare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 969 C. com.,

clauza penală nefiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri, conform

art. 968 C. civ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia nr. 122

din 21 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială a respins

apelul declarat ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, curtea de apel a reținut că potrivit clauzei din art. 13.4 din

contractele de leasing încheiate de părți, intimata are dreptul să-i achite

apelantei – reclamante, în ipoteza rezilierii contractului din culpa acesteia -

pentru neplata ratelor de leasing, ratele de leasing rămase de achitat până la

finalul contractului, cu titlu de daune interese.

Instanța de apel a

înlăturat susținerile apelantei - reclamante relative la caracterul ilicit al

acestei clauze contractuale, conform art. 968 C. civ., reținând că este vorba

despre o evaluare anticipată de către părți a prejudiciului suportat de

finanțator în ipoteza neexecutării obligațiilor de către debitor.

Or, apelanta și-a

manifestat acordul cu privire la această evaluare anticipată a întinderii

despăgubirilor, în caz de neexecutare a obligațiilor asumate.

Ca atare, soluția primei

instanțe de fond este temeinică și legală, a reținut instanța de apel, întrucât

prin intermediul acestei clauze se urmărește sancționarea debitorului pentru

neîndeplinirea obligațiilor contractuale, neputând fi vorba despre o îmbogățire

fără justă cauză a intimatei – pârâte, în speță fiind pe deplin aplicabil

principiul libertății contractuale.

Curtea de Apel a

respins susținerea apelantei reclamante relativă la natura juridică a

contractului de leasing, ca fiind aceea de contract de adeziune, întrucât

contractul de leasing este un contract prin care se realizează finanțarea

specială pentru cedarea folosirii contractului de leasing și care stabilește

relații specifice triunghiulare între furnizor – locator și utilizator, fiind

vorba despre un contract negociat, astfel cum se reține și în art. 19.7 din

condițiile generale ale contractelor încheiate de părți.

Instanța de apel a

reținut ca nefondate și susținerile apelantei relative la dreptul intimatei de

a încasa ratele de leasing rămase de achitat, doar în ipoteza unei încălcări

importante a contractului și după ce i-a dat șansa utilizatorului să îndrepte

această încălcare, întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 12 lit.

a) din condițiile generale a contractului de leasing și art. 15 din O.G nr.

51/1997 .

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, reclamanta, criticând hotărârea atacată pentru

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – reclamantă a arătat că, în

speță, clauza penală prevăzută de părți în contractele de leasing, care prevede

obligația recurentei de a plăti contravaloarea tuturor ratelor de leasing

calculate până la finalul contractului, deși acesta este reziliat, este o

clauză ilicită pentru că face excesiv de împovărătoare obligația reclamantei.

Ca atare, a arătat

recurenta, deși clauza penală este obligatorie, astfel cum reține instanța de

apel, instanța de judecată trebuie să analizeze această clauză, conform art.

1097 C. civ., și prin raportare la dispozițiile art. 5 C. civ., întrucât, în

caz contrar, contractul este transformat într-un instrument de îmbogățire fără

justă cauză prin clauze abuzive.

Recurenta –

reclamantă a arătat că nivelul clauzei penale trebuie să aibă o limită rezonabilă,

în sensul determinării doar a cuantumului daunelor – interese rezultate din

neexercitarea sau exercitarea defectuoasă a contractului, astfel încât este

nelegală reținerea instanței de apel care, deși apreciază că prin această

evaluare creditorul ar putea obține beneficii mai mari decât cele suferite,

totuși conchide că reclamanta a aderat la această situație prin semnarea

contractului, ignorând scopul clauzei penale care este acela de evaluare

anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare.

Recurenta a arătat că

în speță este incidentă și decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că orice clauză

prin care se prevede obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate, sub

sancțiunea penalităților de întârziere pe lângă dobânda legală sau

contractuală, contravine legii.

Clauza penală din

contractele de leasing este abuzivă și ilicită, pentru că nederularea

contractului de leasing este mai avantajoasă pentru intimată, decât executarea

în continuare a contractului.

Recurenta a arătat că

art. 15 din O.G nr. 91/1997, nu stabilește obligația utilizatorului de a

restitui ratele de leasing până la finalul contractului, ci doar până la data

restituirii bunului, astfel încât clauza penală inserată în contractele de

leasing este evident excesivă, creând un dezechilibru evident între drepturile și

obligațiile părților în detrimentul recurentei.

Recurenta a mai

învederat că, în mod greșit instanțele de fond au reținut că prin instituirea

clauzei penale se urmărește sancționarea debitorului pentru neîndeplinirea

obligațiilor contractuale, apreciind că în această situație nu poate fi vorba

despre îmbogățirea fără justă cauză, întrucât scopul clauzei penale nu este

sancționarea debitorului, ci evaluarea prejudiciului real pe care creditorul

l-ar suferi ca urmare a neexecutării obligațiilor debitorului.

Clauza penală

inserată în contractele de leasing este o veritabilă clauză leonină, a arătat

recurenta - reclamantă care dezechilibrează serios egalitatea părților

contractante, aspect ce nu poate fi înlăturat prin invocarea principiului pacta

sunt servanda.

De altfel, prin

decizia Curții Constituționale nr. 162/2002, s-a reținut expres existența de

clauze leonine în contractul de leasing, impuse de finanțator utilizatorului,

prin poziția comercială pe care acesta o deține.

Intimata a depus

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. Totodată, intimata –

pârâtă a invocat dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., arătând că recurenta – reclamantă a invocat doar aspecte de netemeinicie.

Analizând cu

prioritate excepția nulității recursului invocată de intimata – pârâtă conform

art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte reține, din analiza motivelor de

nelegalitate formulate de recurentă că acestea se încadrează în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta – reclamantă criticând decizia atacată

pentru greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1089 C. civ.

raportat la art. 968 și art. 5 C. civ., precum și greșita aplicare în cauză a

principiului reglementat de art. 969 C. civ. Ca atare, reținând o atare

încadrare a criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte va respinge

excepția nulității recursului invocată de intimata – pârâtă, întrucât în speță

nu sunt incidente dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

Examinând motivele de

nelegalitate formulate, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține

că, pentru dezlegarea problemei de drept din prezenta cauză relativă la

caracterul ilicit și abuziv al clauzei penale din contractele de leasing, esențiale

sunt natura juridică a contractului de leasing și regimul juridic al acestui

contract special, astfel cum acesta este reglementat cu titlu general în O.G.

nr. nr. 51/1997, republicată.

Cât privește primul

aspect relativ la natura juridică a leasingului, Înalta Curte reține că în mod

corect instanța de apel a reținut caracterul suis - generis al contractului de

leasing, contract pe care se grefează mai multe operațiuni juridice, între care

și operațiunea de creditare pe care o acordă finanțatorul – societate non

bancară – utilizatorului, aspect din perspectiva căruia trebuie analizată și

problema întinderii prejudiciului suportat de finanțator în cazul rezilierii

contractului din culpa utilizatorului și, implicit, problema îmbogățirii fără

justă cauză a finanțatorului. Ca atare, nefiind în ipoteza unui simplu contract

de împrumut de folosință sau de vânzare – cumpărare cu plata prețului în rate,

Înalta Curte reține caracterul de complex al prejudiciului încercat de

societatea de leasing – complexitate relevată de efectele pe care le provoacă

neexecutarea obligațiilor asumate în raporturile de finanțare.

În ceea ce privește

regimul juridic al contractului de leasing, Înalta Curte reține că acesta este și

rămâne un contract negociat, O.G. nr. 51/1997, republicată, stabilind clauzele

pe care le cuprinde un atare contract, cu posibilitatea recunoscută părților

contractante de a deroga de la dispozițiile legale, prin convenția încheiată.

Ca atare, se reține caracterul dispozitiv al normelor care reglementează

clauzele contractului de leasing în O.G. nr. 51/1997 și aplicarea implicită a

principiului libertății contractuale a părților contractante.

Relevantă pentru soluționarea

cauzei de față este dispoziția cuprinsă în art. 15 din O.G. nr. 51/1997

republicată, varianta din 2006 aplicabilă în speță conform căreia: „ Dacă în

contract nu se prevede altfel, în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută

obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive,

calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul

are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este

obligat să restituie lucrul și să plătească toate sumele datorate, până la data

restituirii în temeiul contractului de leasing”.

Pornind de la

precizările anterioare, Înalta Curte reține că susținerea recurentei –

reclamante relativă la caracterul abuziv și ilicit al clauzei penale inserată

de părți în art. 13.4 din condițiile generale ale contractului de leasing,

întrucât face excesivă obligația reclamantei și creează posibilitatea îmbogățirii

fără justă cauză a intimatei – pârâte, este nefondată. Se reține astfel că,

prin clauza atacată în instanță, părțile au prevăzut că daunele cuvenite

intimatei în ipoteza rezilierii contractului din culpa utilizatorului, în speță,

recurenta – reclamantă, sunt echivalate cu contravaloarea ratelor de leasing

rămase de achitat până la finele contractului.

Analizând această

clauză prin raportare la dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997,

republicată, sediul materiei în ceea ce privește regulile aplicabile rezilierii

contractului de leasing, din culpa utilizatorului, Înalta Curte reține că

legiuitorul român a lăsat deplină libertate contractuală părților implicate în

contractul de leasing, în ceea ce privește modul de determinare a daunelor –

interese cuvenite finanțatorului în caz de reziliere. Ca atare, părțile

contractante au posibilitatea fie să prevadă o clauză care să evalueze

anticipat aceste daune – interese – cazul în speță, fie să facă trimitere

explicit sau implicit la dreptul comun, ipoteză în care, pentru stabilirea

daunelor – interese se aplică principiile ce guvernează efectele contractelor

sinalagmatice, cu expresă referire la rezilierea acestora. Posibilitatea părților

contractului de leasing de a negocia daunelor interese, trebuie să fie

analizată pornind de la limitele stabilite chiar de dispoziția cuprinsă în art.

15 din O.G. nr. 51/1997, republicată, respectiv: restituirea bunului dat în

leasing și plata sumelor scadente până la data acestei restituiri. Așadar, voința

legiuitorului român este expresă sub aspectul neincluderii în noțiunea de daune

- interese a sumelor scadente până la data restituirii, daune – interese a

căror stabilire se face în condițiile dreptului comun, având în vedere

caracterul sancționator al rezilierii unui contract sinalagmatic.

Având în vedere cele

arătate în precedentul aliniat, Înalta Curte va respinge susținerea recurentei

relativă la caracterul abuziv al clauzei penale, întrucât provoacă un

dezechilibru între obligațiile părților contractante, neputând fi primită

interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997, în

sensul că acestea obligă doar la restituirea sumelor scadente până la data

înapoierii bunului dat în leasing, întrucât o atare obligație nu se circumscrie

noțiunii de daune – interese, fiind distinctă de obligația de plată a daunelor

interese.

Cât privește motivul

invocat relativ la limita rezonabilă a clauzei penale, Înalta Curte reține că

stabilirea acestei limite rezonabile ține exclusiv de principiul libertății

contractuale a părților, întrucât deși scopul clauzei penale este de evaluare

anticipată a prejudiciului produs prin neexecutare, această evaluare se face

prin convenția părților, așadar prin negociere directă între părțile implicate,

pornind de la efectele provocate de un atare comportament contractual și de la

natura obligațiilor asumate de părțile în proces. Sub acest aspect, Înalta

Curte reiterează susținerile relative la caracterul complex al contractului de

leasing și implicațiile pe care le are neexecutarea unei obligații în operațiunile

de finanțare, contractul de leasing nerputând fi asimilat contractului de

împrumut de folosință. Ca atare, nu pot fi primite nici susținerile relative la

avantajele pe care rezilierea le produce finanțatorului comparativ cu

exercitarea contractului.

Înalta Curte va

respinge susținerea recurentei – reclamante relativă la incidența în speță a

deciziei nr. XI din 24 octombrie 2005, având în vedere că obiectul recursului

în interesul legii soluționat prin această decizie, vizează o altă problemă de

drept, relativă la cumulul dobânzii cu penalitățile de întârziere în

contractele de împrumut.

Înalta Curte va

respinge și motivul de recurs relativ la absența caracterului sancționator

pentru debitor al clauzei penale, scopul clauzei penale fiind doar evaluarea

prejudiciului real al creditorului, întrucât indirect, clauza penală este o

modalitate convențională de constrângere a debitorului la executarea la scadență

a obligațiilor asumate, constrângere realizată tocmai prin prevederea

posibilității plății către creditor în caz de neexecutare a unui prejudiciu

evaluat anticipat. De reținut, însă, că dreptul creditorului de a solicita

aceste daune – interese se naște doar în ipoteza comportamentului culpabil al

debitorului, în speță, recurenta.

Înalta Curte va respinge

și motivul invocat relativ la calificarea clauzei atacate în justiție, ca fiind

o clauză leonină, întrucât regimul juridic al acestei clauze, prevăzut de art.

1513 C. civ. este unul special, neputând fi extins prin analogie la contractul

de leasing, contract ce nu poate fi calificat ca fiind un contract de

societate/asociere.

Cât privește

invocarea deciziei nr. 162/2002 pronunțată de Curtea Constituțională, Înalta

Curte reține că prin această decizie, instanța de contencios constituțional a

respins excepția de neconstituționalitate a art. 11, 14 și 15 din O.G. nr.

51/1997, ca inadmisibilă, reținând în hotărâre că, în ipoteza în care

utilizatorul nu-și execută obligațiile contractuale, devin aplicabile

principiile generale ale contractelor sinalagmatice.

În baza principiului

disponibilității aplicabil în procesul civil, Înalta Curte va lua act că

intimata – pârâtă nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru motivele mai

sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Respinge excepția

nulității recursului, față de prevederile art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ., raportat la art. 306 C. proc. civ., invocată de către

intimata-pârâtă SC M.R.L.I. SA București, ca nefondată.

Respinge recursul

declarat de recurenta - reclamantă SC A. SRL Brăila împotriva deciziei

comerciale nr. 122 din 21 martie 2011, pronunțată de Curtea de apel București, secția

a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2011.