ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1029/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1029/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

792 din 5 iunie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă a fost admisă

contestația formulată de B.C. și B.A.R., a fost anulată dispoziția nr. 2 din 29

noiembrie 2006 emisă de Consiliul Județean Ilfov, a fost obligat intimatul să

emită dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață de 7000,23 m.p., situat în comuna Grădiștea, județul Ilfov (identificat conform raportului de expertiză

întocmit de expert tehnic C.G.), în favoarea contestatorilor și să înainteze

copia notificării și a documentației către Primăria Grădiștea pentru

soluționarea acesteia în ceea ce privește construcțiile, a fost obligat

intimatul la plata sumei de 1800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către

contestatori.

În motivarea sentințe

s-a reținut că, prin dispoziția nr. 2 din 29 noiembrie 2006 emisă de intimatul

Consiliul Județean Ilfov, s-a respins cererea de restituire în natură a

terenului în suprafață de 7000 m.p. situat în comuna Grădiștea, județ Ilfov

formulată de contestatori cu motivarea că terenul constituie în prezent domeniu

public al județului Ilfov, conform H.G. nr. 930/2002.

Potrivit procedurii

administrative speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, persoana care se

consideră îndreptățită la reparații trebuie să facă dovada dreptului de

proprietate existent la data preluării imobilului de către stat, a calității de

moștenitor al fostului proprietar, dacă este cazul, și dovada preluării

imobilului în perioada de referință a legii, precum și să formuleze în termen

legal notificarea prevăzută de actualul art. 22 din Legea nr. 10/2001

republicată și modificată.

Această notificare se

soluționează prin decizia/dispoziția motivată a unității deținătoare, care

trebuie să stabilească, pe baza

dovezilor administrate, fie admiterea

notificării, c

u

consecința restituirii în natură sau propunerii măsurilor reparatorii prin

echivalent prevăzute de lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, fie

respingerea notificării, dacă nu se face dovada calității de persoană

îndreptățită la reparații.

În speță,

contestatorii au depus, în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor,

actul de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1879, prin care vânzătorii L.A. și

alții vând Moșia Grădiștea cumpărătorilor D.G. și D.T., Actul de vânzare din 21

februarie 1890, prin care numitul D.G. îi vinde lui D.T. partea lui din moșie,

acesta din urmă devenind proprietar exclusiv, și Fișa de expropriere a lui D.T.D.,

din care rezultă că, în raport cu totalul suprafeței de 210 ha deținută anterior exproprierii (tabel - fila 194), numitul D.T.D. a rămas cu suprafețele de 2,3238 ha aferentă conacului și 47,6762 ha teren arabil, la data definitivării exproprierii, 15 iunie

1947 (fila 195).

Și acest rest de

proprietate i-a fost preluat numitului D.T.D. conform procesului verbal din 2

martie 1949 (fila 196).

Tribunalul a

constatat că au făcut contestatorii, de asemenea, dovada calității lor de

moștenitori ai autorului expropriat, prin certificatul de moștenitor din 14

august 1996 și certificatul de calitate de moștenitor legatar din 6 aprilie 2000

(filele 198,199), din care rezultă transmiterea succesiunii de la autorul D.D. la

legatara universală Romano Paraschiva și de la aceasta la legatarii cu titlu universal

B.A.R. și B.C.

Astfel, Tribunalul a

reținut că cea mai mare parte a Moșiei Grădiștea a fost expropriată în baza Decretului

nr. 83/1949, fără a se prevedea plata vreunei despăgubiri, deși decretul a fost

aplicat după ratificarea de către România a Declarației Universale a

Drepturilor Omului și în condițiile în care era în vigoare Constituția de la

1948 și Codul civil, care garantau dreptul de proprietate și reglementau

condițiile de excepție ale exproprierii. S-a constatat că acest act normativ

contravenea ordinii constituționale, dar și celei internaționale la care

România era parte, imobilul fiind expropriat abuziv, cu atât mai mult cu cât

autorului i s-a preluat fără temei și suprafața de aproximativ 50 ha rămasă inițial în proprietatea sa în conformitate chiar cu Decretul nr. 83/1949 și din care

face parte terenul în litigiu.

Având în vedere

preluarea vădit abuzivă, fără un titlu valabil, a imobilului în litigiu, văzând

și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia terenurile preluate

a terenului în perioada 1945-1989 constituie domeniu public

dacă au intrat cu

titlu valabil în

proprietatea publică, ceea ce nu este cazul în speță, precum și faptul că s-a

dispus de teren prin H.G. nr. 930/2002 după ce s-a înregistrat notificarea

persoanelor îndreptățite, Tribunalul a apreciat că este nejustificată și

abuzivă respingerea notificării, actul normativ mai sus menționat fiind lipsit

de eficiență sub aspectul aplicării legii speciale de reparație, motiv pentru

care - în baza art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001 - va admite contestația

precizată și va anula Dispoziția nr. 2 din 29 noiembrie 2006 emisă de Consiliul

Județean Ilfov.

În consecință,

constatând că din raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic C.G.

rezultă existența liberă a terenului ce face obiectul notificării, iar din

planul de amplasament - Anexa nr. 3 (fila 157) reiese că suprafața de teren de 1600

m.p. ce a fost deja restituită reclamanților, prin dispoziția nr. 124 din 15

mai 2006, nu este inclusă în această suprafață de 7000 mp. (a se vedea și extrasul

din planul parcelar de la fila 101), Tribunalul a obligat intimatul Consiliul Județean

Ilfov ca, în baza art. 1 și 11 din Legea nr. 10/2001, să emită dispoziție de restituire

în natură către contestatori a terenului construit și neconstruit de 7000,23

mp. evidențiat în proprietatea Județului Ilfov și în administrarea SC C. Ilfov

SA, astfel cum a fost el identificat prin expertiză.

Totodată, văzând că

prin dispoziția atacată se stabilise (în preambulul acesteia) transmiterea

documentației și copiei notificării Primăriei Grădiștea spre competentă soluționare

a acesteia în ceea ce privește construcțiile, care nu sunt menționate în H.G. nr.

930/2002, văzând de asemenea și solicitarea contestatorilor de a se soluționa notificarea

și cu privire la construcții, dar și faptul că Primăria comunei Grădiștea nu

este parte în prezenta cauză și nici nu s-a făcut în cauză dovada că a fost

efectiv învestită până în prezent cu soluționarea notificării, Tribunalul a

dispus și obligarea pârâtului Consiliului Județean să înainteze copia

notificării și a documentației către Primăria Grădiștea pentru soluționarea

acesteia în ceea ce privește construcțiile.

În baza art. 274 C. proc.

civ. intimatul a fost obligat și la plata către contestatori a sumei de 1800

lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezentul proces,constând

în onorarii de expert și avocat conform chitanțelor depuse la dosar.

Prin decizia civilă nr.

72/A din 9 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală s-a respins apelul

formulat de apelantul-

intimat

Consiliul Județean Ilfov împotriva sentinței civile nr. 792 din 5 iunie 2009

pronunțată de Tribunalul București, s

ecția a V-a civilă în dosarul nr. 43718/3/2006.

S-a dispus admiterea

aderării la apel formulată de apelanții-contestatori B.C. și B.A.R.

A fost schimbată în

parte, sentința în sensul că a fost obligat intimatul să restituie în natură

terenul în cauză în favoarea contestatorilor.

Au fost menținute

celelalte dispoziții.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul

principal, Curtea l-a constatat nefondat, având în vedere că apelantul-intimat a

invocat în susținerea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului

în cauză o hotărâre de atestare a domeniul public al județului Ilfov, precum și

al comunelor și orașelor din județul Ilfov, din 2002.

Or, pe de o parte

această hotărâre este ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar

conform art. 21 alin. (5) "sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de

prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune,

asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației,

grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții

notificate potrivit prevederilor prezentei legi".

Mai este de reținut,

pe de altă parte, că Legea nr. 10/2001 nu distinge sub aspectul restituirii,

deci și în natură, între bunurile care sunt în domeniul public sau în cel privat

al statului.

Astfel, potrivit art.

9 "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini”, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, „imobilele – terenuri și construcții-preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o

societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice

centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație

cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”, iar

potrivit alin. (4) „în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv

a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui

consiliului județean".

Ca atare, faptul că

bunul s-ar afla în domeniul public, nu constituie conform legii motiv de refuz

de restituire în natură a bunului, și cu atât mai puțin dacă a fost trecut în acest

domeniu public după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Dispozițiile Legii nr.

213/1998, invocate de către apelantul intimat în sprijinul apărării acestuia,

pe lângă faptul că sunt anterioare Legii nr. 10/2001, care cuprinde dispoziții

speciale derogatorii de la dreptul comun, nu sunt de natură a duce la concluzia

nelegalității hotărârii atacate, având în vedere că potrivit art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, bunurile preluate de stat

fără un titlu  valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Ca atare, pe lângă

faptul că legiuitorul acceptă revendicarea bunurilor preluate fără titlu, chiar

aflate în domeniul public, se referă și la posibilitatea edictării unor legi speciale

care să reglementeze situația acestora, cum a fost și Legea nr. 10/2001.

Referitor la faptul

că apelantul ar fi înaintat notificarea și documentația către Primăria

Grădiștea pentru soluționarea acesteia, în ceea ce privește construcțiile, ci

adresa nr. 11451 din 03 noiembrie 2009, aceasta este ulterioară sentinței

atacatei speță, astfel că nu poate fi interpretată decât ca o executare de bună

voie a sentinței, iar nu ca un motiv de netemeinicie sau nelegalitate a acestei

dispoziții.

În ceea ce privește

apelul incident (aderarea la apel), Curtea l-a constatat fondat, având în

vedere că prin contestație contestatorii au solicitat să se dispună anularea

Dispoziției nr. 2 din 29 noiembrie 2006 a Consiliului Județean Ilfov și, în

principal, restituirea în natură a terenului în suprafață de 7.000 m.p., situat în comuna Grădiștea, județ Ilfov, și a construcțiilor aferente.

Prin sentința

atacată, urmare a admiterii contestației, a fost anulată dispoziția nr. 2 din 29

noiembrie 2006 emisă de Consiliul Județean Ilfov, a fost obligat intimatul să

emită dispoziție de restituire în natură a terenului în cauză, în favoarea

contestatorilor.

Potrivit deciziei nr.

XX din 19 martie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul

în interesul legii, „instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".

Ca atare, atât timp

cât prima instanță a analizat fondul notificării constatând-o întemeiată,

trebuia să dispună direct restituirea în natură a terenului în cauză, în

favoarea contestatorilor, așa cum era formulat petitul cererii cu care a fost

învestită iar nu doar obligarea intimatei să emită dispoziție de restituire în

natură a terenului în cauză, în favoarea contestatorilor. De altfel, în acest

din urmă caz contestatorii ar putea avea dificultăți de punere în executare a

hotărârii judecătorești.

În consecință,

Curtea, în temeiul art. 296 raportat la art. 295 C. proc. civ., a respins

apelul formulat de apelantul-intimat, a admis aderarea la apel formulată de

apelanții-contestatori, a schimbat în parte, sentința în sensul că a obligat intimatul

să restituie în natură terenul în cauză în favoarea contestatorilor și a menținut

celelalte dispoziții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Motivul de recurs

indicat este cel prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. căruia îi

corespund următoarele critici.

Imobilul se află în

domeniul public al județului Ilfov, la poziția nr. 13 din secțiunea III a anexa

1 la H.G. nr. 930/2002 prin care a fost atestat domeniul public al județului

Ilfov precum și al comunelor și orașelor din județul Ilfov, și în administrarea

SC C. Ilfov SA.

Conform art. 11 din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, bunurile din domeniul public

sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, încălcarea acestui regim

juridic fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Solicită admiterea

recursului.

Examinând cererea de

recurs instanța reține următoarele.

Recursul vizează

imposibilitatea juridică a restituirii în natură a terenului în litigiu

datorită apartenenței acestuia la domeniul public al județului Ilfov statuat

prin H.G. nr. 930/2002.

În realitate, Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acestora, nu este

incompatibilă cu dispozițiile ulterioare ale legii speciale reparatorii nr. 10/2001,

consecință a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Tot astfel, Legea nr.

10/2001 prin art. 9, nu exclude de la măsurile reparatorii bunurile aflate în

domeniul public, iar art. 21 din aceiași lege conține prevederi exprese de

restituire a acestei categorii de bunuri, după condițiile expres determinate în

text.

În consecință,

apartenența la domeniul public a bunului supus restituirii nu constituie un

impediment legal de nerestituire în natură a bunului, situație în care recursul

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat și

urmează a fi respins în temeiul art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Județean Ilfov împotriva

deciziei nr. 72/A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București - secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.