ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3546/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 626 din 29 aprilie 2010,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de

reclamantele D.A.C.D. și I.A.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București prin Primarul General.

În consecință, a

anulat Dispoziția din 18 septembrie 2003, a constatat că contestatoarele au

calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru

terenul în suprafață de 238,90 mp, situat în București, sectorul 1, B-dul I.H.

colț cu str. R. (fostă Șos. B.), care urmează a fi acordate în condițiile

prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 238,90

mp, situat în București, Șos. B., sectorul 1, iar prin Dispoziția din 18

septembrie 2003, notificarea a fost respinsă, motivat de faptul că nu s-a făcut

dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.

Observând actele

depuse de către intimat și care fac parte din dosarul administrativ constituit

în urma notificării, tribunalul a constatat că reclamantele nu au fost chemate

de către unitatea deținătoare să-și susțină notificarea și nici nu li s-a

comunicat că dosarul trebuie completat cu anumite înscrisuri, în vederea

soluționării notificării.

În aceste condiții, a

fost încălcată de intimată obligația de înștiințare a titularilor notificării

cu privire la necesitatea completării înscrisurilor atașate notificării,

împrejurare în raport de care tribunalul a apreciat că, pentru soluționarea

cererii de față, poate ține seama de actele depuse de reclamante pentru

dovedirea dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Cu privire la dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului, s-a reținut că prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr.

31869/1942, P.Ș. a dobândit de la Primăria Municipiului București dreptul de

proprietate asupra terenului situat în Șoseaua B., identificat cu vecinătățile

prin contract și în schița plan anexată, act transcris la Grefa Tribunalului

Ilfov, Secția Notariat la nr. 11170/1942. Dreptul de proprietate asupra

terenului viran în suprafață de 238,90 mp situat în Șoseaua B. colț cu str. R.,

aparținând lui P.Ș. a fost înscris de Comisiunea pentru înființarea Cărților

Funciare nr. 3038/1940 prin procesul-verbal din 28 iulie 1945, în Partea I a

Cărții Funciare fiind inserate datele privitoare la teren.

Terenul în litigiu

s-a aflat în proprietatea lui P.Ș. până la momentul preluării efective de către

stat în anul 1947, când s-a pus în executare măsura de trecere a întregii averi

a lui P.Ș. în proprietatea statului, astfel cum rezultă din procesul-verbal din

15 mai 1947, întocmit în Dosarul nr. 38231/1945 al Parchetului Tribunalului

Ilfov, ca urmare a pronunțării Sentinței nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului

Poporului din București prin care P.Ș. a fost condamnat și la confiscarea

averii. Terenul a trecut efectiv în proprietatea statului la 15 mai 1947,

procesul-verbal mai sus-menționat constituind titlul executoriu al statului.

Cu privire la vocația

succesorală după soții P.Ș. și C.Ș., potrivit certificatului de calitate de

moștenitor din 14 iunie 2006 emis de B.N.P. I.L.M., Ș.P. a avut calitatea de

moștenitor legal al soției sale Ș.C., iar de pe urma defunctului P.Ș. au

calitatea de moștenitoare legale reclamantele D.A.C.D., nepoată de frate și

I.A.V., nepoată de soră.

Cu privire la

preluarea abuzivă a imobilului de către stat, tribunalul a reținut că prin

Hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 Tribunalul Poporului l-a condamnat pe P.Ș., în

calitate de ziarist și director al ziarului C. pentru săvârșirea infracțiunii

de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război, la pedeapsa detenției

grele pe viață și degradarea civică pe timp de 10 ani, ordonându-se confiscarea

întregii averi a numitului, cu titlu de despăgubiri în folosul statului,

considerându-se în patrimoniul său toate bunurile înstrăinate după 22 august

1944 precum și cele dobândite pe numele soției sale sau al descendenților săi

după data de 6 septembrie 1940.

Ulterior, prin

Decizia nr. 17 din 8 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

Secțiile Unite, P.Ș. a fost achitat, constatându-se că faptele pentru care a

fost condamnat nu au existat, înlăturându-se pedeapsa complementară a

confiscării averii, aplicată inculpatului.

În concluzie, terenul

în litigiu a fost preluat de către stat la 15 mai 1947 în mod abuziv, fără

titlu valabil, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru

infracțiuni de natura politică, în speță fiind incidente dispozițiile art. 2

alin. (1), lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat de stat în

anul 1947, în perioada prevăzută de Legea  nr. 10/2001.

Cu privire la

posibilitatea restituirii în natură, s-a reținut că terenul în litigiu, situat

pe Șoseaua B., învecinat cu str. R., este situat în prezent pe str. I. colț cu

str. R., fiind afectat în totalitate de lucrări de sistematizare. Întrucât

terenul nu poate fi restituit în natură, reclamantele au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 82

din 10 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și de proprietate intelectuală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de

către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței

menționate.

Pentru a decide

astfel, au fost înlăturate susținerile referitoare la greșita aplicare și

interpretare în cauză a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece,

chiar dacă în cauză reclamantele au depus înscrisurile doveditoare ale

dreptului de proprietate și ale calității lor de moștenitoare pe parcursul

judecării contestației, în mod corect a primit tribunalul dovezile administrate

și le-a acordat valoarea probatorie cuvenită la soluționarea cererii.

Procedura

administrativă inițiată prin depunerea notificării în termenul prevăzut de art.

21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acel moment) nu ia

sfârșit odată cu emiterea deciziei sau dispoziției persoanei învestite cu

soluționarea acesteia.

Dimpotrivă,

desăvârșirea procedurii are loc în urma controlului judiciar exercitat de

instanță în calea de atac a contestației, astfel încât ar fi contrar scopului

legii a nu primi în acest cadru procesual înscrisurile de care se prevalează

titularii notificării. De altfel, nici legea nu restrânge posibilitatea

formulării căii de atac exclusiv pentru chestiuni ce țin de legalitatea

procedurii urmate în fața entității învestite cu soluționarea notificării.

Pe de altă parte,

art. 23 (fostul art. 22) din forma actuală a legii, astfel cum a fost legea

modificată prin Legea nr. 247/2005, este aplicabil litigiului pendinte, având

natura unei norme procedurale, de imediată aplicare. În aceste condiții, câtă

vreme notificarea nu este soluționată în mod irevocabil (procedura căilor de

atac judiciare fiind în curs de desfășurare), termenul stabilit de lege pentru

depunerea înscrisurilor doveditoare nu s-a epuizat.

În concluzie, curtea

a constatat că ambele forme ale textului ce reglementează modalitatea de

administrare a dovezilor necesare soluționării notificării permiteau depunerea

înscrisurilor inclusiv în cadrul contestației, astfel încât această critică

este nefondată.

A fost înlăturat și

motivul de apel legat de aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., câtă

vreme prima instanță a reținut (nicio critică nefiind adusă prin apel acestei

constatări) încălcarea de către apelantul intimat a obligației legale de a

solicita notificatoarelor completarea dosarului administrativ și de a le invita

pe acestea să-și susțină notificarea în fața comisiei învestite cu soluționarea

sa. Prin urmare, în mod corect a constatat tribunalul că apelantul intimat se

face vinovat de inițierea litigiului, respectiv de nelegalitatea dispoziției

atacate.

În aplicarea

aceluiași art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe apelant la plata

cheltuielilor de judecată către intimatele contestatoare, ținând cont și de

prevederile alin. (3) al normei. Pe acest temei, a redus suma reținută în

sarcina apelantului de la 4000 RON la 1000 RON, deoarece onorariul avocațial

solicitat a fi suportat de acesta din urmă este excesiv de mare în raport de

complexitatea redusă a cauzei în apel, de soluționarea apelului la primul

termen de judecată, fără ca intimatele să fi formulat întâmpinare prin

intermediul avocatului.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

- reclamantele nu au

depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de

moștenitor în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv

împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest scop, care a

fost prorogat succesiv de către legiuitor;

- obligând pe pârât

la cheltuieli de judecată, instanța de apel a apreciat în mod greșit că sunt

îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a instituției

pârâte, fără să motiveze în ce constă aceasta și fără să procedeze la reducerea

onorariului de avocat solicitat de către reclamante cu titlu de cheltuieli de

judecată, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deși acesta este

disproporționat în raport cu munca îndeplinită de avocat, avându-se în vedere

și art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

apreciază că recursul este nefondat.

Motivul de recurs

referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în

forma în vigoare la data soluționării notificării) reprezintă o reiterare a

motivului de apel cu același conținut, ce a fost analizat ca atare prin decizia

recurată. Astfel, instanța de apel a expus argumentele pentru care a considerat

că reclamantele sunt îndreptățite la depunerea actelor doveditoare chiar pe

parcursul contestației, în interpretarea și aplicarea normei la care pârâtul a

făcut referire, inclusiv din perspectiva regulilor de aplicare în timp a legii.

Or, motivul de recurs

nu conține vreo critică față de considerentele expuse în decizia recurată, iar

simpla reluare a motivului de apel pe acest aspect nu poate constitui o critică

viabilă de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel, în condițiile în care nu

se arată în concret argumentele pentru care se consideră că instanța de apel ar

fi făcut o interpretare și aplicare greșită a legii.

Nici motivul de

recurs relativ la cheltuielile de judecată nu poate fi primit, deoarece apelul

pârâtului a fost respins, iar instanța de apel, în mod corect, a dispus

obligarea apelantului-pârât la cheltuieli de judecată, considerând că partea a

căzut în pretenții prin respingerea apelului.

Mai mult, contrar

susținerilor din motivarea căii extraordinare de atac, instanța de apel a făcut

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reducând considerabil

cheltuielile de judecată solicitate în apel de către intimatele-reclamante,

constând în onorariul de avocat.

Instanța de apel a

arătat în concret criteriile în raport de care a stabilit cuantumul

cheltuielilor de judecată reduse, respectiv gradul de complexitate a cauzei în

apel, soluționarea apelului la primul termen de judecată, nedepunerea

întâmpinării prin intermediul avocatului.

Recurentul-pârât nu a

formulat niciun fel de critici relative la criteriile efectiv aplicate de către

instanță, iar aprecierea instanței de apel privind proporția reducerii aplicate

și cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina apelantului-pârât

reprezintă o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, astfel încât nu

poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, ale cărei

atribuții sunt circumscrise verificării legalității deciziei, prin prisma

cazurilor expres enumerate în art. 304 C. proc. civ.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs nu poate fi

primit și, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului București, prin primarul general împotriva Deciziei nr.

82A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - AA