ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3546/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința nr. 626 din 29 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de reclamantele D.A.C.D. și I.A.V., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General. În consecință, a anulat Dispoziția din 18 septembrie 2003, a constatat că contestatoarele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 238,90 mp, situat în București, sectorul 1, B-dul I.H. colț cu str. R. (fostă Șos. B.), care urmează a fi acordate în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu cheltuieli de judecată. În motivarea sentinței, s-a reținut că, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 238,90 mp, situat în București, Șos.

B., sectorul 1, iar prin Dispoziția din 18 septembrie 2003, notificarea a fost respinsă, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor. Observând actele depuse de către intimat și care fac parte din dosarul administrativ constituit în urma notificării, tribunalul a constatat că reclamantele nu au fost chemate de către unitatea deținătoare să-și susțină notificarea și nici nu li s-a comunicat că dosarul trebuie completat cu anumite înscrisuri, în vederea soluționării notificării. În aceste condiții, a fost încălcată de intimată obligația de înștiințare a titularilor notificării cu privire la necesitatea completării înscrisurilor atașate notificării, împrejurare în raport de care tribunalul a apreciat că, pentru soluționarea cererii de față, poate ține seama de actele depuse de reclamante pentru dovedirea dreptului de proprietate și a calității de moștenitor.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat sub nr. 31869/1942, P.Ș. a dobândit de la Primăria Municipiului București dreptul de proprietate asupra terenului situat în Șoseaua B., identificat cu vecinătățile prin contract și în schița plan anexată, act transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, Secția Notariat la nr. 11170/1942. Dreptul de proprietate asupra terenului viran în suprafață de 238,90 mp situat în Șoseaua B. colț cu str. R., aparținând lui P.Ș. a fost înscris de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare nr. 3038/1940 prin procesul-verbal din 28 iulie 1945, în Partea I a Cărții Funciare fiind inserate datele privitoare la teren.

Terenul în litigiu s-a aflat în proprietatea lui P.Ș. până la momentul preluării efective de către stat în anul 1947, când s-a pus în executare măsura de trecere a întregii averi a lui P.Ș. în proprietatea statului, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 15 mai 1947, întocmit în Dosarul nr. 38231/1945 al Parchetului Tribunalului Ilfov, ca urmare a pronunțării Sentinței nr. 2 din 4 iunie 1945 a Tribunalului Poporului din București prin care P.Ș. a fost condamnat și la confiscarea averii. Terenul a trecut efectiv în proprietatea statului la 15 mai 1947, procesul-verbal mai sus-menționat constituind titlul executoriu al statului. Cu privire la vocația succesorală după soții P.Ș. și C.Ș., potrivit certificatului de calitate de moștenitor din 14 iunie 2006 emis de B.N.P.

I.L.M., Ș.P. a avut calitatea de moștenitor legal al soției sale Ș.C., iar de pe urma defunctului P.Ș. au calitatea de moștenitoare legale reclamantele D.A.C.D., nepoată de frate și I.A.V., nepoată de soră. Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, tribunalul a reținut că prin Hotărârea nr. 2 din 4 iunie 1945 Tribunalul Poporului l-a condamnat pe P.Ș., în calitate de ziarist și director al ziarului C. pentru săvârșirea infracțiunii de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război, la pedeapsa detenției grele pe viață și degradarea civică pe timp de 10 ani, ordonându-se confiscarea întregii averi a numitului, cu titlu de despăgubiri în folosul statului, considerându-se în patrimoniul său toate bunurile înstrăinate după 22 august 1944 precum și cele dobândite pe numele soției sale sau al descendenților săi după data de 6 septembrie 1940. Ulterior, prin Decizia nr. 17 din 8 mai 1995 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite, P.Ș.

a fost achitat, constatându-se că faptele pentru care a fost condamnat nu au existat, înlăturându-se pedeapsa complementară a confiscării averii, aplicată inculpatului. În concluzie, terenul în litigiu a fost preluat de către stat la 15 mai 1947 în mod abuziv, fără titlu valabil, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natura politică, în speță fiind incidente dispozițiile art. 2 alin. (1), lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilul fiind preluat de stat în anul 1947, în perioada prevăzută de Legea nr. 10/2001. Cu privire la posibilitatea restituirii în natură, s-a reținut că terenul în litigiu, situat pe Șoseaua B., învecinat cu str. R., este situat în prezent pe str. I. colț cu str. R., fiind afectat în totalitate de lucrări de sistematizare.

Întrucât terenul nu poate fi restituit în natură, reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin Decizia nr. 82 din 10 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și de proprietate intelectuală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței menționate. Pentru a decide astfel, au fost înlăturate susținerile referitoare la greșita aplicare și interpretare în cauză a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece, chiar dacă în cauză reclamantele au depus înscrisurile doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității lor de moștenitoare pe parcursul judecării contestației, în mod corect a primit tribunalul dovezile administrate și le-a acordat valoarea probatorie cuvenită la soluționarea cererii.

Procedura administrativă inițiată prin depunerea notificării în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acel moment) nu ia sfârșit odată cu emiterea deciziei sau dispoziției persoanei învestite cu soluționarea acesteia. Dimpotrivă, desăvârșirea procedurii are loc în urma controlului judiciar exercitat de instanță în calea de atac a contestației, astfel încât ar fi contrar scopului legii a nu primi în acest cadru procesual înscrisurile de care se prevalează titularii notificării. De altfel, nici legea nu restrânge posibilitatea formulării căii de atac exclusiv pentru chestiuni ce țin de legalitatea procedurii urmate în fața entității învestite cu soluționarea notificării.

Pe de altă parte, art. 23 (fostul art. 22) din forma actuală a legii, astfel cum a fost legea modificată prin Legea nr. 247/2005, este aplicabil litigiului pendinte, având natura unei norme procedurale, de imediată aplicare. În aceste condiții, câtă vreme notificarea nu este soluționată în mod irevocabil (procedura căilor de atac judiciare fiind în curs de desfășurare), termenul stabilit de lege pentru depunerea înscrisurilor doveditoare nu s-a epuizat. În concluzie, curtea a constatat că ambele forme ale textului ce reglementează modalitatea de administrare a dovezilor necesare soluționării notificării permiteau depunerea înscrisurilor inclusiv în cadrul contestației, astfel încât această critică este nefondată.

A fost înlăturat și motivul de apel legat de aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., câtă vreme prima instanță a reținut (nicio critică nefiind adusă prin apel acestei constatări) încălcarea de către apelantul intimat a obligației legale de a solicita notificatoarelor completarea dosarului administrativ și de a le invita pe acestea să-și susțină notificarea în fața comisiei învestite cu soluționarea sa. Prin urmare, în mod corect a constatat tribunalul că apelantul intimat se face vinovat de inițierea litigiului, respectiv de nelegalitatea dispoziției atacate. În aplicarea aceluiași art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pe apelant la plata cheltuielilor de judecată către intimatele contestatoare, ținând cont și de prevederile alin. (3) al normei.

Pe acest temei, a redus suma reținută în sarcina apelantului de la 4000 RON la 1000 RON, deoarece onorariul avocațial solicitat a fi suportat de acesta din urmă este excesiv de mare în raport de complexitatea redusă a cauzei în apel, de soluționarea apelului la primul termen de judecată, fără ca intimatele să fi formulat întâmpinare prin intermediul avocatului. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - reclamantele nu au depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, respectiv împreună cu notificarea sau în termenul special prevăzut în acest scop, care a fost prorogat succesiv de către legiuitor; - obligând pe pârât la cheltuieli de judecată, instanța de apel a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare la culpa procesuală a instituției pârâte, fără să motiveze în ce constă aceasta și fără să procedeze la reducerea onorariului de avocat solicitat de către reclamante cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., deși acesta este disproporționat în raport cu munca îndeplinită de avocat, avându-se în vedere și art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data soluționării notificării) reprezintă o reiterare a motivului de apel cu același conținut, ce a fost analizat ca atare prin decizia recurată. Astfel, instanța de apel a expus argumentele pentru care a considerat că reclamantele sunt îndreptățite la depunerea actelor doveditoare chiar pe parcursul contestației, în interpretarea și aplicarea normei la care pârâtul a făcut referire, inclusiv din perspectiva regulilor de aplicare în timp a legii.

Or, motivul de recurs nu conține vreo critică față de considerentele expuse în decizia recurată, iar simpla reluare a motivului de apel pe acest aspect nu poate constitui o critică viabilă de nelegalitate a deciziei pronunțate în apel, în condițiile în care nu se arată în concret argumentele pentru care se consideră că instanța de apel ar fi făcut o interpretare și aplicare greșită a legii. Nici motivul de recurs relativ la cheltuielile de judecată nu poate fi primit, deoarece apelul pârâtului a fost respins, iar instanța de apel, în mod corect, a dispus obligarea apelantului-pârât la cheltuieli de judecată, considerând că partea a căzut în pretenții prin respingerea apelului. Mai mult, contrar susținerilor din motivarea căii extraordinare de atac, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., reducând considerabil cheltuielile de judecată solicitate în apel de către intimatele-reclamante, constând în onorariul de avocat. Instanța de apel a arătat în concret criteriile în raport de care a stabilit cuantumul cheltuielilor de judecată reduse, respectiv gradul de complexitate a cauzei în apel, soluționarea apelului la primul termen de judecată, nedepunerea întâmpinării prin intermediul avocatului. Recurentul-pârât nu a formulat niciun fel de critici relative la criteriile efectiv aplicate de către instanță, iar aprecierea instanței de apel privind proporția reducerii aplicate și cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina apelantului-pârât reprezintă o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, astfel încât nu poate fi cenzurată de către această instanță de control judiciar, ale cărei atribuții sunt circumscrise verificării legalității deciziei, prin prisma cazurilor expres enumerate în art. 304 C. proc.

civ. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs nu poate fi primit și, drept urmare, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general împotriva Deciziei nr. 82A din 10 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - AA