ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5570/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5570/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată de reprezentantul Sindicatul

Național Vamal U., în numele și pentru membrii săi de sindicat, în contradictoriu

cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice, s-a

solicitat obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din

salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de

25%, pentru perioada 01 ianuarie 2004 până în prezent și actualizarea sumelor cu

indicele de inflație până la data efectivă a plății, precum și obligarea pârâtului

la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.

În motivarea acțiunii,

reprezentantul a arătat că membrii de sindicat pe care îi reprezintă au calitatea

de funcționari publici, iar potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată,

[fost art. 29 alin. (1)] pentru activitatea desfășurată au dreptul la un salariu

compus din salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare.

S-a mai arătat că până

la data formulării acțiunii reclamanții nu au beneficiat de suplimentul postului

și nici de suplimentul treptei de salarizare, iar împrejurarea că în perioada anilor

2005 și 2006 a fost suspendată aplicarea acestor drepturi (O.U.G. nr. 92/2004 și

O.G. nr. 2/2006) nu a înlăturat aceste suplimente salariale, garantarea realizării

acestor drepturi fiind conformă principiului constituțional al garantării realizării

drepturilor legale acordate.

Reclamanții au arătat

că inexistența resurselor financiare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii

sau recunoașterii drepturilor salariale, precizând că dreptul la acțiune nu este

prescris, data nașterii dreptului la acțiune fiind 01 ianuarie 2007, cetățenii neputând

fi sancționați pentru lipsa de suspiciune în ceea ce privește legalitatea modului

de adoptare a actului normativ.

Pârâta a depus întâmpinare,

prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii

2004, 2005, 2006, față de prevederile art. 166 C. muncii, iar, în subsidiar, pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 3714 din 04 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte, excepția prescripției dreptului la acțiune,

respectiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2004 și

a respins în consecință acțiunea pentru această perioadă; a respins în rest acțiunea

formulată de reclamanții B.C., N.A.M. și alții, toți prin Sindicatul Național

Vamal U., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională

a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2004, 2005, 2006, instanța

a reținut că această excepție de fond, peremptorie și absolută este întemeiată în

parte, având în vedere pe de o parte, că anterior datei intrării în vigoare a acestei

ordonanțe de urgență nu a existat nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului

prescripției, iar pe de altă parte, dispoziția de suspendare din ordonanța de urgență

are natura unei cauze de suspendare a cursului prescripției în sensul art. 13

lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, instanța

a admis în parte excepția prescripției, doar pentru perioada anterioară intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 92/2004 (și nu pentru tot anul 2004, cum a solicitat pârâta)

și a respins în consecință acțiunea pentru această perioadă.

Cu privire la fondul cauzei,

s-a reținut că prin acțiune se solicită obligarea autorității pârâte la plata unor

drepturi salariale cu privire la care susține că au existat în raportul de funcții

ale membrilor de sindicat funcționari publici pe care îi reprezintă.

S-a mai reținut că, în

perioada anilor 2004-2006, prevederile referitoare la drepturile reglementate de

art. 29 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, succesiv de O.U.G.

nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale

funcționarilor publici pentru anul 2005 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2005)

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006 (aprobată cu modificări de Legea

nr. 417/2006).

Instanța a reținut că

drepturile salariale solicitate prin acțiune se referă la „suplimentul postului”

și „suplimentul corespunzător treptei de salarizare”, reglementate de Legea nr.

188/1999, iar aceste drepturi reprezintă două componente ale salariului unui funcționar

public, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din lege.

S-a arătat în considerentele

hotărârii atacate că actele normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare

pentru funcționarii publici, și pentru perioada de referință, au fost O.U.G.

nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006, că din prevederile acestor acte normative nu rezultă

că „suplimentul postului” sau „suplimentul treptei de salarizare” (anterior suplimentul

gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent și că aceste

„suplimente” fac parte din salariul funcționarului public, dar se acordă în anumite

situații.

Alte situații, în care

funcționarii publici beneficiază de suplimentul postului sau de suplimentul treptei

de salarizare, se regăsesc atât în O.G. nr. 2/2006, art. 6 alin. (3), (4) și

(6), cât și în O.G. nr. 6/2007, art. 6 alin. (3) și (4).

În concluzie, instanța

a reținut că suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi

de care beneficiază toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea

publică angajatoare în situația în care, în urma transferului, promovării ori a

altor cazuri de modificare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului public,

trebuie să i se asigure creșterea salarială prevăzută de lege.

S-a apreciat de către

instanță că solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei să le plătească sub

forma unor sporuri permanente suplimente salariale care au fost reglementate pentru

anumite situații și mai mult, suplimente cuantificate de reclamanți, în sensul dorit

de aceștia, este evident nelegală și netemeinică.

S-a mai apreciat că reclamanții

nu au dovedit că s-au aflat în situații specifice, reglementate de prevederile legale

privind salarizarea funcționarilor publici, pentru a aprecia culpa autorității angajatoare

în neacordarea suplimentelor salariale, precum și faptul că celelalte susțineri

ale reclamanților, care privesc neconstituționalitatea unor texte legale ce nu mai

sunt în vigoare, sunt de prisos a mai fi analizate din moment ce instanța a constatat

inexistența în raportul de serviciu al reclamanților a drepturilor la suplimentul

de post și suplimentul treptei de salarizare.

Instanța a apreciat, de

asemenea, faptul că susținerile reclamanților referitoare la existența unui bun

sau a unei speranțe legitime, în sensul actelor normative internaționale individualizate,

sunt nefondate, atât timp cât reclamanților nu li s-au recunoscut în mod cert astfel

de drepturi, dată fiind și decizia în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, care a reținut

că: „

În situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele

părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind

în prezența unui „bun”, noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției,

care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice

interes economic cu valoare patrimonială.

Pentru aceste considerente,

sub aspectul fondului, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, instanța a respins

acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Sindicatul Național Vamal U., în numele și pentru membrii sindicatului

menționați în tabelele atașate.

În motivarea recursului

se arată că la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2009 a fost înaintat

instanței un ultim tabel, ce respecta cerințele impuse și care cuprindea funcționarii

publici din cadrul Biroului Vamal Moravița. De asemenea, a fost depusă și o listă

care menționa funcționarii publici din cadrul autorității vamale, membri ai Sindicatului

Național Vamal U., care până la acea dată, nu au depus datele de identificare astfel

cum au fost solicitate de către instanță.

Arată recurentul că în

această situație, înainte de a se da cuvântul în susținerea cererii de judecată,

instanța de fond a dispus în sensul că vor fi considerați reclamanți doar funcționarii

publici, membri ai sindicatului, care sunt menționați în tabelele ce cuprind, în

original, numele, codul numeric personal și semnătura acestora, dispoziție cu care

toate părțile s-au declarat de acord. Dintr-o gravă eroare, instanța de fond a menționat

în calitate de reclamanți toate persoanele cuprinse în lista depusă de Sindicatul

Național Vamal U. la termenul din data de 28 octombrie 2009, care reprezentau tocmai

funcționarii publici ce nu respectaseră dispozițiile instanței și, drept urmare,

nu mai puteau avea calitatea de reclamanți.

În această situație, în

care s-a reținut calitatea de reclamanți funcționarilor publici care nu și-au îndeplinit

obligația impusă de instanță, fiind practic scoși din cauză funcționarii publici

care au depus tabelele solicitate, recurentul consideră că există o reală contradicție

între cele reținute de către prima instanță prin încheierea de ședință din data

de 28 octombrie 2009 și hotărârea pronunțată, motiv pentru care se impune casarea

acesteia și trimiterea spre rejudecare, pentru a se pronunța o hotărâre legală și

sub aspectul părților reclamante în cauză.

Pe fondul cauzei, recurentul

arată că instanța de fond, examinând fondul pretenției, a apreciat în mod eronat

că acțiunea promovată este neîntemeiată pentru considerentele dezvoltate în cuprinsul

hotărârii atacate în speță.

Se arată că instanța a

reținut în mod cu totul eronat faptul că suplimentul postului și suplimentul treptei

de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci

drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în anumite situații.

Recurentul apreciază că

respingând cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, instanța de fond a soluționat

cauza cu încălcarea vădită a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999, respectiv art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 în

forma anterioară republicării - text de lege care statuează în mod expres, fără

nicio derogare, dreptul funcționarilor publici la plata drepturilor salariale constând

în suplimentul corespunzător gradului, respectiv treptei de salarizare.

Recurentul arată astfel

că cele două categorii de suplimente fac parte integrantă din salariul funcționarului

public, acordarea lor nefiind condiționată de modificarea raportului de serviciu,

astfel încât nu era necesară judecării cauzei probarea existenței promovării sau

a altor modificări ale raportului de serviciu.

Se mai arată în motivele

de recurs formulate faptul că cele două categorii de suplimente sunt deja reglementate

prin lege, instanța nefiind obligată să creeze norme pe cale judiciară, din moment

ce acestea există și sunt în vigoare, în consecință nu se poate vorbi nici despre

o eventuală substituire a puterii judecătorești legiuitorului sau executivului,

cât timp se solicită instanței obligarea autorității publice angajatoare la plata

unor drepturi salariale acordate în mod expres printr-o lege în vigoare.

Se arată, de asemenea,

că în prezenta cauză intimata este în culpă pentru neacordarea suplimentelor și

neinițierea măsurilor ce se impuneau în vederea acordării acestora, neexistând o

cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor drepturi nu s-ar

datora culpei intimatei.

Se menționează, ca un

alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, faptul că instanța, rezumându-și

întreg raționamentul juridic doar la aspectul posibilității de acordare a celor

două categorii de suplimente doar în anumite situații de modificare a raportului

de serviciu al funcționarului public, a omis să se pronunțe și asupra celorlalte

aspecte învederate de către reclamanți. Astfel, nu a fost făcută nicio referire

la legalitatea măsurii de suspendare a prevederilor art. 29, respectiv 31 alin.

(1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, deși instanța a fost învestită și sub

acest aspect.

Recurentul critică soluția

instanței de fond și pentru faptul că instanța nu a luat în considerare dispozițiile

C. muncii, aplicabile speței, respectiv art. 164 alin. (1), potrivit cărora „Nicio

reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute

de lege.”

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 31 din Legea

nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările

și completările ulterioare:

Art. 31 alin. „(1) Pentru

activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

- salariul de bază;

- sporul pentru vechime

în muncă;

- suplimentul postului;

- suplimentul corespunzător

treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici

beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționarilor

publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului

unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

Este necontestat faptul

că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr.

92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor

publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005

și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat

că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare

actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.

Însă, în cauză, dreptul

la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul

5, intitulat „Drepturi și îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit

art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile

legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările

drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare

pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate

de funcționari publici în cadrul Autorității Naționale a Vămilor, nu a fost prevăzut

nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite

teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului

și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele

două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și

criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație

echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional

la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești

în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare

a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de

a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, Înalta Curte

constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici

bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile

de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie

2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul

solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător

treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală,

nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată

drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

La pronunțarea deciziei,

în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală

C. proc. civ.

,

Înalta Curte are în vedere cu deosebire decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea

unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea

nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor

publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot

acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului

și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Sindicatul Național Vamal U. împotriva sentinței civile nr. 3714 din 04 noiembrie

2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 decembrie 2010.