ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5570/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată de reprezentantul Sindicatul Național Vamal U., în numele și pentru membrii săi de sindicat, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25%, pentru perioada 01 ianuarie 2004 până în prezent și actualizarea sumelor cu indicele de inflație până la data efectivă a plății, precum și obligarea pârâtului la alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.

În motivarea acțiunii, reprezentantul a arătat că membrii de sindicat pe care îi reprezintă au calitatea de funcționari publici, iar potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, [fost art. 29 alin. (1)] pentru activitatea desfășurată au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. S-a mai arătat că până la data formulării acțiunii reclamanții nu au beneficiat de suplimentul postului și nici de suplimentul treptei de salarizare, iar împrejurarea că în perioada anilor 2005 și 2006 a fost suspendată aplicarea acestor drepturi (O.U.G. nr. 92/2004 și O.G. nr. 2/2006) nu a înlăturat aceste suplimente salariale, garantarea realizării acestor drepturi fiind conformă principiului constituțional al garantării realizării drepturilor legale acordate.

Reclamanții au arătat că inexistența resurselor financiare nu poate avea vreo influență asupra stabilirii sau recunoașterii drepturilor salariale, precizând că dreptul la acțiune nu este prescris, data nașterii dreptului la acțiune fiind 01 ianuarie 2007, cetățenii neputând fi sancționați pentru lipsa de suspiciune în ceea ce privește legalitatea modului de adoptare a actului normativ. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2004, 2005, 2006, față de prevederile art. 166 C. muncii, iar, în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3714 din 04 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 92/2004 și a respins în consecință acțiunea pentru această perioadă; a respins în rest acțiunea formulată de reclamanții B.C., N.A.M. și alții, toți prin Sindicatul Național Vamal U., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru anii 2004, 2005, 2006, instanța a reținut că această excepție de fond, peremptorie și absolută este întemeiată în parte, având în vedere pe de o parte, că anterior datei intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență nu a existat nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, iar pe de altă parte, dispoziția de suspendare din ordonanța de urgență are natura unei cauze de suspendare a cursului prescripției în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Prin urmare, instanța a admis în parte excepția prescripției, doar pentru perioada anterioară intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 92/2004 (și nu pentru tot anul 2004, cum a solicitat pârâta) și a respins în consecință acțiunea pentru această perioadă. Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că prin acțiune se solicită obligarea autorității pârâte la plata unor drepturi salariale cu privire la care susține că au existat în raportul de funcții ale membrilor de sindicat funcționari publici pe care îi reprezintă. S-a mai reținut că, în perioada anilor 2004-2006, prevederile referitoare la drepturile reglementate de art. 29 lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate, succesiv de O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 76/2005) și prin O.G.

nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006 (aprobată cu modificări de Legea nr. 417/2006). Instanța a reținut că drepturile salariale solicitate prin acțiune se referă la „suplimentul postului” și „suplimentul corespunzător treptei de salarizare”, reglementate de Legea nr. 188/1999, iar aceste drepturi reprezintă două componente ale salariului unui funcționar public, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din lege. S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că actele normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, și pentru perioada de referință, au fost O.U.G. nr. 92/2004 și O.G.

nr. 2/2006, că din prevederile acestor acte normative nu rezultă că „suplimentul postului” sau „suplimentul treptei de salarizare” (anterior suplimentul gradului) sunt sporuri salariale reglementate într-un anumit procent și că aceste „suplimente” fac parte din salariul funcționarului public, dar se acordă în anumite situații. Alte situații, în care funcționarii publici beneficiază de suplimentul postului sau de suplimentul treptei de salarizare, se regăsesc atât în O.G. nr. 2/2006, art. 6 alin. (3), (4) și (6), cât și în O.G.

nr. 6/2007, art. 6 alin. (3) și (4). În concluzie, instanța a reținut că suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în situația în care, în urma transferului, promovării ori a altor cazuri de modificare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului public, trebuie să i se asigure creșterea salarială prevăzută de lege. S-a apreciat de către instanță că solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei să le plătească sub forma unor sporuri permanente suplimente salariale care au fost reglementate pentru anumite situații și mai mult, suplimente cuantificate de reclamanți, în sensul dorit de aceștia, este evident nelegală și netemeinică.

S-a mai apreciat că reclamanții nu au dovedit că s-au aflat în situații specifice, reglementate de prevederile legale privind salarizarea funcționarilor publici, pentru a aprecia culpa autorității angajatoare în neacordarea suplimentelor salariale, precum și faptul că celelalte susțineri ale reclamanților, care privesc neconstituționalitatea unor texte legale ce nu mai sunt în vigoare, sunt de prisos a mai fi analizate din moment ce instanța a constatat inexistența în raportul de serviciu al reclamanților a drepturilor la suplimentul de post și suplimentul treptei de salarizare.

Instanța a apreciat, de asemenea, faptul că susținerile reclamanților referitoare la existența unui bun sau a unei speranțe legitime, în sensul actelor normative internaționale individualizate, sunt nefondate, atât timp cât reclamanților nu li s-au recunoscut în mod cert astfel de drepturi, dată fiind și decizia în interesul legii nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, care a reținut că: „ În situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui „bun”, noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care, fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială.

Pentru aceste considerente, sub aspectul fondului, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999, instanța a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Sindicatul Național Vamal U., în numele și pentru membrii sindicatului menționați în tabelele atașate. În motivarea recursului se arată că la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2009 a fost înaintat instanței un ultim tabel, ce respecta cerințele impuse și care cuprindea funcționarii publici din cadrul Biroului Vamal Moravița. De asemenea, a fost depusă și o listă care menționa funcționarii publici din cadrul autorității vamale, membri ai Sindicatului Național Vamal U., care până la acea dată, nu au depus datele de identificare astfel cum au fost solicitate de către instanță.

Arată recurentul că în această situație, înainte de a se da cuvântul în susținerea cererii de judecată, instanța de fond a dispus în sensul că vor fi considerați reclamanți doar funcționarii publici, membri ai sindicatului, care sunt menționați în tabelele ce cuprind, în original, numele, codul numeric personal și semnătura acestora, dispoziție cu care toate părțile s-au declarat de acord. Dintr-o gravă eroare, instanța de fond a menționat în calitate de reclamanți toate persoanele cuprinse în lista depusă de Sindicatul Național Vamal U. la termenul din data de 28 octombrie 2009, care reprezentau tocmai funcționarii publici ce nu respectaseră dispozițiile instanței și, drept urmare, nu mai puteau avea calitatea de reclamanți.

În această situație, în care s-a reținut calitatea de reclamanți funcționarilor publici care nu și-au îndeplinit obligația impusă de instanță, fiind practic scoși din cauză funcționarii publici care au depus tabelele solicitate, recurentul consideră că există o reală contradicție între cele reținute de către prima instanță prin încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2009 și hotărârea pronunțată, motiv pentru care se impune casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare, pentru a se pronunța o hotărâre legală și sub aspectul părților reclamante în cauză. Pe fondul cauzei, recurentul arată că instanța de fond, examinând fondul pretenției, a apreciat în mod eronat că acțiunea promovată este neîntemeiată pentru considerentele dezvoltate în cuprinsul hotărârii atacate în speță.

Se arată că instanța a reținut în mod cu totul eronat faptul că suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare în anumite situații. Recurentul apreciază că respingând cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea vădită a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, respectiv art. 29 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 în forma anterioară republicării - text de lege care statuează în mod expres, fără nicio derogare, dreptul funcționarilor publici la plata drepturilor salariale constând în suplimentul corespunzător gradului, respectiv treptei de salarizare.

Recurentul arată astfel că cele două categorii de suplimente fac parte integrantă din salariul funcționarului public, acordarea lor nefiind condiționată de modificarea raportului de serviciu, astfel încât nu era necesară judecării cauzei probarea existenței promovării sau a altor modificări ale raportului de serviciu. Se mai arată în motivele de recurs formulate faptul că cele două categorii de suplimente sunt deja reglementate prin lege, instanța nefiind obligată să creeze norme pe cale judiciară, din moment ce acestea există și sunt în vigoare, în consecință nu se poate vorbi nici despre o eventuală substituire a puterii judecătorești legiuitorului sau executivului, cât timp se solicită instanței obligarea autorității publice angajatoare la plata unor drepturi salariale acordate în mod expres printr-o lege în vigoare.

Se arată, de asemenea, că în prezenta cauză intimata este în culpă pentru neacordarea suplimentelor și neinițierea măsurilor ce se impuneau în vederea acordării acestora, neexistând o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor drepturi nu s-ar datora culpei intimatei. Se menționează, ca un alt motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, faptul că instanța, rezumându-și întreg raționamentul juridic doar la aspectul posibilității de acordare a celor două categorii de suplimente doar în anumite situații de modificare a raportului de serviciu al funcționarului public, a omis să se pronunțe și asupra celorlalte aspecte învederate de către reclamanți. Astfel, nu a fost făcută nicio referire la legalitatea măsurii de suspendare a prevederilor art. 29, respectiv 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, deși instanța a fost învestită și sub acest aspect.

Recurentul critică soluția instanței de fond și pentru faptul că instanța nu a luat în considerare dispozițiile C. muncii, aplicabile speței, respectiv art. 164 alin. (1), potrivit cărora „Nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.” Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare: Art. 31 alin. „(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: - salariul de bază; - sporul pentru vechime în muncă; - suplimentul postului; - suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. (3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”. Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005 și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”. Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5, intitulat „Drepturi și îndatoriri”, din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din această lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare. Or, în reglementările drepturilor salariale și ale altor drepturi ale funcționarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor, în calitate de funcționari publici în cadrul Autorității Naționale a Vămilor, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teoria recurenților și a obliga autoritatea să le acorde acestora suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri. Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești, limitate constituțional la aplicarea legii pozitive, precum și cu substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adopta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speță de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acțiune nu sunt drepturi de creanță și nici bunuri, iar recurenții-reclamanți nu au o speranță legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanță constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că „o creanță nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales și alții împotriva Spaniei).

Așadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O., o creanță care să poată fi calificată drept „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La pronunțarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ. , Înalta Curte are în vedere cu deosebire decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Sindicatul Național Vamal U. împotriva sentinței civile nr. 3714 din 04 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2010.