ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5479/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1298 din 16 martie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu

pârâtul M.A.E., l-a obligat pe pârât să primească cererea de redobândire a

cetățeniei române și actele aferente în termen de 30 de zile de la data

rămânerii irevocabile a prezentei sentințe și l-a obligat pe pârât la 250 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta și-a

manifestat intenția de a depune cerere pentru redobândirea cetățeniei române la

data de 23 iulie 2009 și, până la data pronunțării hotărârii, această cerere nu

a fost primită.

Instanța a avut în

vedere dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei,

ratificată prin Legea nr. 396/2002, precum și faptul că, în speță, nu este

vorba doar de refuzul de a soluționa o cerere, ci de refuzul de primire a unei

cereri, fiind evident că, în condițiile în care primirea cererii se face la mai

mult de 6 luni de la manifestarea intenției, soluționarea nu respectă

principiul termenului rezonabil.

Condițiile în care

Secția Consulară de la Chișinău își desfășoară activitatea nu prezintă

relevanță întrucât, în speță, se discută doar de primirea unei cereri,

soluționarea ei urmând a se face de autoritățile de pe teritoriul României,

respectiv de către Ministerul Justiției.

Nu se poate considera

că termenul rezonabil de soluționare a unei cereri este incident doar cererilor

pentru dobândirea cetățeniei formulate de persoane care locuiesc pe teritoriul

României. O astfel de distincție nu este prevăzută de nici un text de lege și

ar fi nefiresc ca persoanele care formulează cererea pentru dobândirea

cetățeniei române (adică persoane care nu au fost niciodată cetățeni români) să

beneficieze de o soluționare a cererii într-un termen rezonabil, iar persoanele

care, aflându-se în afara teritoriului țării, solicită redobândirea cetățeniei

române, ceea ce înseamnă că ele sau ascendenții lor au fost cetățeni români și

au pierdut această cetățenie ca urmare a unor abuzuri săvârșite în trecut, să

nu beneficieze de același tratament.

De asemenea, Curtea

de apel a apreciat că prin Legea nr. 171/2009 se impune o modalitate de înregistrare

a cererilor de redobândire a cetățeniei române prin care se contravine art. 10

din Convenția Europeană asupra Cetățeniei Române ratificată prin Legea nr.

396/2002. Stabilirea unei norme de 30.000 de cereri pe an în condițiile în care

chiar pârâta recunoaște că sunt peste 350.000 de persoane în Republica Moldova

care și-au manifestat intenția de a redobândi cetățenia română face ca cererea

reclamantei să fie primită peste 11 ani astfel încât termenul de soluționare a

unei astfel de cereri să nu mai fie unul rezonabil.

Cât privește

dispozițiile Legii nr. 354/2009, instanța a reținut că acestea nu sunt

aplicabile în speță în raport cu data la care reclamanta și-a manifestat

intenția de a depune cererea.

Împotriva acestei

sentințe, pârâtul M.A.E. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în sensul

respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art.

304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând, în esență,

următoarele:

Instanța de fond în

mod greșit a apreciat că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare

a cererii, întrucât un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt, și că

nu se poate reține existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece autoritățile române se aflau într-o

imposibilitate obiectivă de a-și organiza pe teritoriul Republicii Moldova

spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetățeniei române

și pentru procesarea într-un termen cât mai scurt.

Mai susține

recurentul-pârât că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei române se

subsumează dreptului suveran al statului și că puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii executive în ceea ce privește stabilirea termenelor de

primire a cererilor respective.

Totodată, se susține

că noțiunea de "termen rezonabil de soluționare a cererii" nu este

reglementată de lege lata în legislația română, el regăsindu-se doar în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nu se aplică decât în

privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită și se

apreciază în funcție de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

Mai arată

recurent-pârât că statul român a depus diligențele necesare, materializate în

adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G. nr. 5/2010, în raport de care nu mai

există nicio restricție în ceea ce privește situarea domiciliului sau

condiționat de obținerea dreptului de ședere în România ori de o programare

prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile teritoriale ale

Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai rapidă

cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a cetățeniei.

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Circumstanțele cauzei

sunt de necontestat în sensul că reclamanta C.E. s-a adresat Secției Consulare

a Ambasadei României la Chișinău la data de 23 iulie 2009 cu cerere de

programare în vederea depunerii actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei

române, în condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991,

cerere la care nu a primit un răspuns din partea pârâtului.

În raport cu

circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de recurs constată că

instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză există un refuz

nejustificat al pârâtului, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.

554/2004, de a stabili data la care reclamantul poate depune cererea de

redobândire a cetățeniei române, precum și faptul că, în speță, nu este vorba

doar de refuzul de soluționare a unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a

cererii, persoanei reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul

de petiționare.

Sub acest aspect,

Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de data

depunerii cererii de către reclamantă, în raport cu prevederile art. 10 din

Convenția Europeană a Cetățeniei - a căror aplicabilitate a fost corect și

detaliat argumentată prin hotărârea recurată - a fost încălcat termenul

rezonabil de soluționare a cererii acesteia pentru stabilirea datei la care va

fi invitată să depună documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei

române.

Nu pot fi primite

criticile din recurs referitoare la faptul că noțiunea de "termen

rezonabil" nu este reglementată în legislația națională sau că termenul

rezonabil consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-ar

aplica în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara

a cărei cetățenie o solicită.

Este adevărat că în

Legea nr. 21/1991 nu este reglementat expressis verbis un termen legal sau un

termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române

depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul

termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art.

20 alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, este de

reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în

art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că "Orice

persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un

tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea

instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii".

De asemenea, la pct.

II.5 din Recomandarea nr. (80) 2 a Comitetului de miniștri al Consiliului

Europei privind exercitarea puterilor discreționare de către autoritățile

administrative este menționat expres principiul fundamental conform căruia, în

exercitarea puterii discreționare, autoritatea administrativă trebuie să adopte

decizia într-un termen rezonabil.

În altă ordine de

idei, se reține că, nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul

nu a făcut dovada faptului că reclamanta ar fi fost invitată să depună

documentele necesare pentru a beneficia efectiv de dreptul său întemeiat pe

dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea redobândirii

cetățeniei române.

Este neîntemeiată susținerea din recurs referitoare

la faptul că puterea judecătorească s-ar fi substituit puterii executive,

întrucât instanța de fond nu a făcut altceva decât să soluționeze cererea cu

care a fost legal învestită în raport cu competența legală ce îi revine

potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea

prezentei decizii, instanța are în vedere și practica sa judiciară anterioară

în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

În raport de toate

aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel

încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea

nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.A.E. împotriva Sentinței civile nr. 1298 din 16 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2010.