ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2984/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.T. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea Ordinului șefului Statului Major al Forțelor Navale nr. M.M. 119 din 29 august 2008, precum și a tuturor actelor ulterioare privind raporturile sale de muncă cu UM 02192 Constanța; - suspendarea executării ordinului nr. A 33100 din 09 octombrie 2008 al Statului Major al Forțelor Navale și a tuturor ordinelor ulterioare privind situația militară și de serviciu a reclamantului; - obligarea șefului Statului Major al Forțelor Navale să emită Ordinul de trecere în rezervă a reclamantului, în condițiile art. 6 alin. (1) lit. b) din O.G.

nr. 7/1998 și ale art. 85 lit. e) din Legea nr. 80/2005, sub sancțiunea unor penalități; - obligarea Ministerului Apărării Naționale să plătească reclamantului ajutoarele și plățile compensatorii prevăzute de art. 7 din O.G.

nr. 7/1998 și de art. 31 din Legea nr. 31/1999, cu coeficientul de inflație, începând cu data de 01 septembrie 2008 până la pronunțare; - obligarea Ministerului Apărării Naționale să emită decizia de pensionare a reclamantului, începând cu data de 01 septembrie 2008, - obligarea Ministerului Apărării Naționale să plătească reclamantului drepturile bănești conforme cu cele avute până la data de 31 august 2008, până la trecerea în rezervă, actualizate cu coeficientul de inflație; - obligarea Ministerului Apărării Naționale să plătească reclamantului daune morale în valoare de 75.000 lei, pentru suferințele la care a fost supus; Prin sentința civilă nr. 977/CA din 12 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantului, a anulat în parte Ordinul M.M.

119 din 29 august 2008 al Șefului Statului Major al Forțelor Navale cu privire la reclamant și a obligat pârâtul să emită ordinul de trecere în rezervă în condițiile O.G. nr. 7/1998 cu consecința acordării drepturilor prevăzute de lege. A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere ale acțiunii. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Reclamantul, ofițer cu gradul de locotenent comandor la U.M. 02192 Constanța, a cărui funcție a fost supusă procesului de restructurare, a solicitat trecerea sa în rezervă, în condițiile art. 6 pct. 1 lit. b) din O.G. nr. 7/1998. Comisia de selecție pentru funcțiile de ofițeri aprobată de către șeful Statului Major al Forțelor Navale i-a propus reclamantului pentru încadrare funcția de profesor militar, pe care reclamantul a refuzat-o, astfel că, începând cu data de 1 septembrie 2008, acesta a fost pus la dispoziție, pe o perioadă de 3 luni, în vederea încadrării.

Prima instanță a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 6, art. 8 alin. (1) și art. 27 din O.G. nr. 7/1998, opțiunea cadrelor militare de trecere în rezervă în temeiul acestui act normativ reprezintă un beneficiu acordat personalului militar în scopul facilității procesului de restructurare a armatei. Totodată, instanța de fond a reținut că în cauză, prin ordinul șefului Statului Major al Forțelor Navale nr. MM 119 din 29 august 2008 s-a încălcat dreptul reclamantului de a opta pentru trecerea în rezervă, în condițiile în care funcția pe care acesta o ocupa a fost redusă și nu se mai regăsește în noul stat de organizare al unității. Față de această situație, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instanță a apreciat că Ordinul nr. MM 119/2008 trebuie anulat în parte cu privire la reclamant și obligat pârâtul să emită ordinul de trecere în rezervă a reclamantului, cu acordarea drepturilor prevăzute de lege.

Instanța de fond a constatat că celelalte capete de cerere cum ar fi anularea tuturor actelor ulterioare privind raporturile de muncă ale reclamantului ori suspendarea executării Ordinului nr. A 33100 din 9 octombrie 2008 și a tuturor actelor ulterioare, nu pot fi analizate și cenzurate de către instanță, în lipsa identificării actelor și a indicării motivelor de nelegalitate ori a temeiului legal care ar sta la baza capetelor de cerere respective. Tot astfel, instanța de prim rang a apreciat ca fiind nefondate și celelalte capete de cerere și anume aplicarea sancțiunilor penalităților, din moment ce nu s-a dovedit că pârâtul a refuzat a se conforma obligației impusă de instanța privind emiterea ordinului de trecere în rezervă, precum și cererea de daune morale, nefiind încălcate drepturile fundamentale la libertate, libera circulație ori la muncă ale reclamantului, atâta vreme cât acesta avea dreptul să solicite încetarea raporturilor de serviciu prin demisie.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, Ministerul Apărării Naționale, în nume propriu și pentru U.M. 2150 București și UM 02192 Constanța. În motivarea recursului, pârâtul a considerat că potrivit art. 85 lit. e) din Legea nr. 80/1995 ofițerii, maiștrii militari și subofițerii pot fi trecuți în rezervă numai dacă nu sunt posibilități pentru a fi încadrați în alte funcții sau unități, regula în materie fiind încadrarea și nu disponibilizarea cadrelor militare. A mai arătat că potrivit Ordinului MM 169 din 18 octombrie 2001 al ministrului Apărării Naționale pentru aprobarea „Normelor Metodologice de aplicare a prevederilor O.G.

nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale, aprobată prin Legea nr. 37/2001”, dacă există posibilitatea de încadrare, Ministerul Apărării Naționale nu este obligat să ia act de opțiunea cadrului militar de trecere în rezervă. A mai apreciat că dacă reclamantul a refuzat propunerea de încadrare, acesta a fost pus la dispoziție potrivit art. 6 din Ordinul M 169/2001. Prin întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea recursului pârâtului și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că recursul este formal întrucât nu prezintă nimic nou față de susținerile din fața instanței de fond.

Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate, și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed. Prin O.G. nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naționale, aprobată prin Legea nr. 37/2001, guvernul a stabilit unele măsuri de protecție socială a personalului militar și civil. Din economia de ansamblu a actului normativ evocat rezultă, în mod indubitabil că scopul acestuia este de a asigura protecția socială a cadrelor militare și civile afectate ca urmare a reorganizării unor unități și formațiuni militare odată cu demararea procesului de restructurare a organismului militar.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 7/1998, „în perioada de restructurare a armatei, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii pot cere trecerea în rezervă, cu drept de pensie, înainte de împlinirea vârstei prevăzută de lege” textul evocat înserând în continuare condițiile privind vechimea în serviciu ce trebuie îndeplinite pentru acordarea pensiei militare de serviciu. În cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol se consacră dreptul Ministerului Apărării Naționale de a dispune trecerea în rezervă a cadrelor militare care nu solicită pensionarea anticipată, personalul respectiv beneficiind, la cerere, de drepturile prevăzute la alin. (1). Așadar, atingerea obiectivelor restructurării armatei a impus dreptul Ministerului Apărării Naționale de a dispune trecerea în rezervă a cadrelor militare, cu acordarea drepturilor legale, chiar dacă acestea nu solicită pensionarea anticipată.

În același sens, potrivit art. 8 alin. (1) din O.G. nr. 7/1998, „cadrele militare cu o vechime în serviciu mai mică de 20 de ani, pot trece în rezervă, la cerere, sau pot fi trecute în rezervă de către Ministerul Apărării Naționale ca urmare a nevoilor de reducere și de restructurare a armatei, beneficiind de o plată compensatorie neimpozabilă, corespunzătoare vechimii în serviciu (…)”. În raport cu aceste reglementări, rezultă că în mod corect instanța de prim rang a apreciat că în perioada de restructurare a armatei, legea recunoaște, în principal dreptul cadrelor militare de a solicita trecerea în rezervă, cu sau fără drept de pensie, dar cu acordarea plăților compensatorii corespunzătoare.

În acest context, nu pot fi reținute susținerile recurentului potrivit cărora Ministerul Apărării Naționale nu ar avea obligația de a da curs cererilor de trecere în rezervă a personalului militar care a solicitat acest lucru pe perioada procesului de restructurare, cu motivația că regula stabilită de O.G. nr. 7/1998 ar fi încadrarea și nu disponibilizarea cadrelor militare. În realitate, opțiunea de trecere în rezervă reprezintă, după cum a reținut și instanța de fond în mod corect, un beneficiu acordat personalului militar tocmai în scopul facilitării procesului de restructurare a armatei.

Interpretând în mod corect actul dedus judecății și efectuând o aplicare corectă a legii, prima instanță a constatat că Ordinul Șefului Statului Major al Forțelor Navale nr. MM 119 din 29 august 2008 a încălcat dreptul legitim al reclamantului de a opta pentru trecerea sa în rezervă, în ipoteza în care unitatea militară în care este încadrat se restructurează și nu pentru numirea pe o altă funcție. Cum reclamantul a refuzat funcția de profesor militar, optând pentru trecerea sa în rezervă, pârâtul trebuia să țină cont de opțiunea reclamantului. Că dreptul de a opta pentru trecerea în rezervă reprezintă un beneficiu acordat cadrelor militare în perioada restructurării, pe care Ministerul Apărării Naționale nu-l poate cenzura, rezultă, indubitabil și din prevederile art. 27 din O.G.

nr. 7/1998. În conformitate cu acest text de lege, în funcție de necesarul de personal al armatei și de fondurile alocate măsurilor de protecție socială a personalului disponibilizat, de prevederile actului normativ evocat pot beneficia și cadrele militare care optează pentru trecerea în rezervă din unități care nu sunt supuse restructurării. Dacă și personalul militar din unitățile militare nesupuse restructurării pot beneficia, în anumite condiții, de dreptul de trecere în rezervă, cu acordarea drepturilor legale aferente, rezultă, cu atât mai mult că acest drept nu poate fi refuzat cadrelor militare din unitățile restructurate. În aceeași măsură, prima instanță a reținut corect că analizele efectuate de comisiile de selecție la care face trimitere recurentul, se rezumă doar la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de O.G.

nr. 7/1998 în cazul când se optează pentru trecerea în rezervă, acestea neavând competența de a refuza punerea în aplicare a dreptului de trecere în rezervă conferit de lege. De altfel, o interpretare contrară a Ordinului ministrului apărării nr. 169/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 7/1998 ar înfrânge principiul constituțional al supremației actului normativ cu forță juridică superioară. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o sentință legală și temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtului Ministerul Apărării Naționale urmează a fi respins, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ., recurentul pârât va fi obligat la plata sumei de 500 lei către intimatul-reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva sentinței civile nr. 977/CA din 12 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 500 lei către intimatul-reclamant B.T., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2009.