Ozkan și Adibelli împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 18342/02) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost sesizată Curții de doi cetățeni ai acestui stat, d-ul Cahit Özkan și doamna Eylem Zanay Adıbelli (reclamanții), la 25 martie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamanții sunt reprezentați de Me K. Derin, avocat la Adana. Guvernul turc (Guvernul) nu desemna un agent în scopul procedurii în fața Curții.

La 23 ianuarie 2006, Curtea hotărât comunicarea cererii Guvernului. Profitând de art. 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și bunătatea cauzei să fie examinate în același timp.

La 18 octombrie 1994, doamna Adıbelli fusese arestată și pusă în arest la iniție pentru apartenență la PKK.

La 1 noiembrie 1994, fusese pusă în detențiune preventivă.

La 2 ianuarie 1995, d-ul Özkan fusese de asemenea arestat și pus în arest la iniție pentru apartenență la PKK. În aceeași zi, un proces-verbal de depoziție fusese întocmit de polițiști legați de secția de luptă împotriva terorismului, prin care interesatul recunoștea Vezi membri ai organizației incriminate și se ocupa cu activități în cadrul acesteia.

La 7 februarie 1995, reclamantul fusese pus în detențiune preventivă.

La 12 decembrie 1994, procurorul Republicii la curtea de securitate a statului din Konya acuza reclamanta pentru apartenență la PKK. Reclamantul fusese la 30 martie 1995.

Cauza fusese inițial transmisă la curtea de securitate a statului din Konya, compusă din trei magistrați, dintre care un judecător militar.

La o dată neprecizată, cauza reclamanților fusese unită la aproximativ douăzeci alte proceduri penale în curs.

La 13 noiembrie 1996, curtea de securitate a statului pronunță o prim hotărâre, care fusese infirmată de Curtea de Casație la 26 octombrie 1998.

La o dată neprecizată, la trimitere de la Curtea de Casație și după suprimarea curții de securitate a statului din Konya, cauza fusese transmisă la curtea de securitate a statului din Adana.

Începând cu 20 noiembrie 1998 și până la 20 mai 1999, curtea de securitate a statului ține șase ședințe în prezența unui magistrat militar. În cursul acestor ședințe, ea pronunță menținerea în detențiune a acuzaților; cere stabilirea listei închisorilor unde acuzații erau incarceraț pentru a prevedea prezentarea la ședință; procedă la citirea sentinței de casare și cere acuzaților și avocaților lor să prezinte comentarii cu privire la această sentință; procedă la notificarea acestei sentințe acuzaților care nu erau reținuți; primește autorizații de prezentare din ministerul justiției; adresează cereri de prezentare către directorii închisorilor unde acuzații era deținuți; primește acte de reprezentare de la avocații acuzaților; cere copie a certificatului de naștere a reclamantului; constată că din douăzeci și opt acuzați reținuți doar doi nu comparaseră, inclusiv reclamanta; și reitera cererea de prezentare a ei. La ședința din 20 mai 1999, curtea subliniază că sentința de primă instanță fusese infirmată pentru nerespectarea regulilor de formă, procesele-verbale de ședință nu fusă semnate. Cere avocaților acuzaților și acestora din urmă dacă acceptă ca această lipsă să fie remediată prin semnarea semnăturilor în cauză sau dacă doreau renovarea acestor procese-verbale. Aceștia din urmă optează pentru adăugarea semnăturilor lipsă. La sfârșitul acestei ședințe, curtea reitera cererea tendând la prezentarea reclamantei.

La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională modifică art. 143 din Constituție și exclud magistrații militari (din bancă sau din procuratură) din compoziția cursurilor de securitate a statului.

De la 15 iulie 1999 la 2 noiembrie 2000, curtea de securitate a statului, compusă din trei judecători civili, ține unsprezece ședințe în cursul cărora ascultă în special acuzații și avocații lor în apărarea lor. Până la 10 februarie 2000, curtea ședință fără prezența reclamantei, cu toate cererile de prezentare adresate închisorii unde era reținută.

În cursul ședinței din 7 octombrie 1999, reclamantul susține că era minor la comiterea infracțiunilor imputate. La sfârșitul acestei ședințe, curtea cere transmiterea certificatului de naștere a reclamantului și a tabelului de înregistrare a nașterilor familiei, cât și examinarea medicală a reclamantului în scopuri de determinare a vârstei.

La 21 octombrie 1999, reclamantul face obiectul unui examen medical.

La 23 decembrie 1999, avocatul reclamantului cere eliberarea provizorie a clientului, cerere reiterată de procurorul Republicii. La sfârșitul acestei ședințe, curtea pronunță menținerea în detențiune a acuzaților ținând seama de starea dovezilor și data detenției. Decide de asemenea să adreseze o cerere ministerului justiției și procurorului Republicii din Çanakkale pentru a obține prezența reclamantei la ședința următoare, subliniind pentru aceasta că procedura continua și nu putuse fi încheiat doar pentru că interesata nu comparase din începutul procesului.

La 1 iunie 2000, raportul medico-legal destinat să stabilească vârsta reclamantului versează în dosier. Conform acestui document, la 21 decembrie 1999, dată în care radiografia interesatului fusese făcute, acesta apărea cu vârsta de 22 ani. Avocatul reclamantului cere ca o anchetă socială să fie efectuată în scopuri de determinare a vârstei clientului. Curtea estimează că această vârstă se găsea de acum stabilit de raportul în cauză și registrele de naștere, interesatul apărând a fi major la momentul infracțiunii litigioase.

De la 17 august la 2 noiembrie 2000, curtea ascultă acuzații în apărarea lor și avocații lor în pledoariile lor.

La 16 noiembrie 2000, statuând asupra cazului șaptezeci de acuzați, curtea recunoaște reclamanții vinovați ai faptelor imputate. Îi condamnă la o pedeapsă de doisprezece ani și șase luni închisoare în virtutea articolului 168 § 2 din codul penal și articolului 5 din legea nr. 3713 relativă la luptă împotriva terorismului, și pronunță de asemenea deducerea duratei detenției din pedeapsa prevăzută. Se bazează pentru aceasta pe elemente de dovadă materiale cât și pe declarații în apărare a reclamantei, care susținea nu aparține organizației în cauză și nu se ocupă cu nici o activitate armată, dar recunoștea servit ca curier pentru organizație. Curtea ia în considerare de asemenea declarațiile în apărare a reclamantului, care susținea că fusese arestat în timp ce era pe punctul să se alăture organizației și nu participase la nici o activitate ilegală. Reclamanții negan conținutul depoziției lor din arest pus la iniție colectat, conform lor, sub constrângere.

La 22 noiembrie 2000, reclamanta se preocupă de casație.

La 12 februarie 2001, avocatul reclamantului sesizează Curtea de Casație în scopul infirmării acestei hotărâri.

La 8 ianuarie 2002, în opinia sa pe cerere de casație, procurorul general la Curtea de Casație cere acestei instanțe să confirme condamnarea reclamanților.

La 25 martie 2002, Curtea de Casație confirma condamnarea reclamanților.

Ca rezultat al intrării în vigoare a legii nr. 5237 relativă la noul cod penal, care prevede pedepse mai ușoare cu privire la infracțiune pentru care reclamantul condamnat, acesta sesizează curtea de asise din Adana dintr-o cerere tendând la beneficiul dispozițiilor noului cod penal.

La 9 august 2005, curtea de asise face dreptate acestei cereri și modifică pedeapsa pronunțată împotriva reclamantului în aplicarea articolului 7 § 2 al noului cod penal. Pedeapsa este deci dusă la zece ani și trei luni, și curtea deduce de asemenea din durata incarceraț a interesatului.

La citirea dosarelor din dosar, Curtea observă că arest la iniție a reclamanților a luat sfârșit la 1 noiembrie 1994 și 7 februarie 1995, dată a pusă în detențiune preventivă. De același, constată că detențiunea preventivă a luat sfârșit la 16 noiembrie 2000, dată condamnării de către curtea de securitate a statului. Cu toate acestea, prezenta cerere fusese introdusă la 25 martie 2002, adică mai mult de șase luni mai târziu.

De aici rezultă că aceste plângeri sunt târzii și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE COMBINATĂ CU ARTICOLUL 14

Reclamanții susțineau nu beneficiat de un proces echitabil, într-un termen rezonabil și în fața unei instanțe independente și imparțiale, ținând seama în special a dependenței magistraților ședând în curtea de securitate a statului cu privire la Consilul Superior al Magistraturii. Se plâng în plus de încălcarea drepturilor lor de apărare din cauza lipsei de asistență de avocat în arest la iniție și absența luării în considerare a argumentelor în apărare pe care le-au prezentat instanțelor naționale. Reclamanții susțineau de asemenea că fost supuși unor reguli de proceduri diferite ale dreptului comun și urmăritor în fața unei instanțe excepție.

Reclamanții invocă articolele 6 și 14 din Convenție, care citează după cum urmează în părțile lor relevante: art. 6 "1. Orice persoană are dreptul ca causa sa să fie ascultată în mod echitabil, (...) într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî, (...) cu privire la bunătatea oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei. (...)" 3. Orice inculpat are dreptul în special la: (...) c) să se apere singur sau să aibă asistența unui apărător ales și, dacă nu are mijloace să plătească un apărător, să beneficieze gratuit de asistența unui avocat de oficiu, atunci când interesele justiției o impun (...)" art. 14 "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute (...) Convenției trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, fortune, naștere sau orice alte circumstanțe."

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Guvernul invită Curtea să respingă plângerea reclamanților din cauza lipsei independenței și imparțialității curții de securitate a statului pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Susține că decizia internă definitivă la acest moment este cea pronunțată de această aceeași instanță la 16 noiembrie 2000. Conchiede că reclamanții ar fi trebuit să introducă cererea în termen de șase luni după această dată.

Guvernul invocă de asemenea neepuizarea căilor de recurs interne, susținând că reclamanții omiseseră ridicarea plângerilor în fața instanțelor naționale.

Reclamanții se opun argumentelor Guvernului.

Cât privește excepția preliminară din cauza tardivității plângerii relative la lipsa independenței și imparțialității curții de securitate a statului, Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia (nr. 59659/00, § 26, 6 februarie 2003). Nu observă nici un motiv de a se abate de la concluziile sale anterioare și respinge deci această excepție.

Cât privește excepția din neepuizarea căilor de recurs interne, Curtea reamintește, cât privește plângerea din lipsa independenței și imparțialității curții de securitate a statului, că a respins o excepție similară în cauza Özel c. Turcia (nr. 42739/98, § 25, 7 noiembrie 2002). Nu observă nici un motiv de a se abate de la concluziile sale anterioare și respinge deci excepția Guvernului la acest punct.

Cât privește plângerea din durata procedurii, Curtea subliniază că de asemenea avusese deja ocazia să observe că ordinea juridică turcă nu oferea justiciabililor un recurs efectiv în sensul articolului 13 din Convenție care le permite să se plângă de durata unei proceduri (Tendik și alții c. Turcia, nr. 23188/02, § 36, 22 decembrie 2005). De aceea, nu este stabilit că reclamanții dispuneau o cale de recurs de natură să repareze plângerea lor. De aici rezultă că excepția Guvernului pe acest punct nu poate fi reținută.

Curtea constată că aceste plângeri nu sunt în mod evident neîntemeiateîn sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată de asemenea că acestea nu se lovesc de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Convin deci să le declare admisibile.

În final, Curtea estimează nu trebuie să examineze excepția de inadmisibilitate pe care o ridică Guvernul cu privire la plângerea din daunarea drepturilor de apărare a reclamanților și pretinsa discriminație din care ar fi fost victime.

Din acest moment, observă că reclamanții fusaseră asiști de un avocat în cursul procedurii litigioase și fusaseră ascultați în apărarea lor cât și avocații lor în pledoariile lor (§16 și 19-23 mai sus). De același, avusaseră posibilitatea de a contesta conținutul depoziției din arest pusă la iniție (§22 mai sus). Constată de asemenea că reclamanții formuleaza plângerea în mod general și nu furnizeaza nici o precizare. Plângerea lor nu pare în acest fel nici oarecum susținută. De aici rezultă că este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cât privește discriminația susținută, Curtea constată că, conform legislației relevante, orice infracțiune prevăzută de legea nr. 3713 cade sub competența cursurilor de securitate a statului și nu a tribunalelor penale de drept comun. Deduce că distinc litigioas nu era făcut între diferite grupuri de persoane ci între tipuri de infracțiuni. De aici rezultă că această plângere este de asemenea în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Pe fond 1. Privind independența și imparțialitatea curții de securitate a statului

Curtea observă că reclamanții fuseseră inițial urmăritori în fața unei curți de securitate a statului compusă din trei judecători, dintre care un magistrat militar. În cursul acestei proceduri, ca rezultat al modificării articolului 143 din Constituție de legea nr. 4388 din 18 iunie 1999, judecătorii militari fuseseră lăsați deoparte din compoziția cursurilor de securitate a statului și înlocuiți de judecători civili. Așa a fost cazul judecătorului militar care cunoștea până atunci cazul reclamanților.

Fiind așa, înlocuirea judecătorului militar de către un magistrat civil în cursul unui proces penal nu poate, de la sine, rezolva problemă instituțională ridicată în speță: trebuie stabilit că îndoielile privind regularitatea întregii proceduri să fi fost suficient disipate după schimbarea colegială (Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 115, CEDO 2005-..., și Kutal și Uğraș c. Turcia, nr. 61648/00, § 26, 13 iunie 2006). Convin deci, în fiecare caz, să examineze mai întâi natura actelor de procedură adoptate cu participarea judecătorului militar, stabilind o distincție între acte "preliminare" și acelea relevante "fondului", apoi după urmată verifica dacă actele "pe fond" au fost corespunzător renovate după înlocuirea judecătorului militar (Öcalan, precitat, § 117).

La citirea dosarelor din dosar, Curtea observă că după trimitere de la Curtea de Casație, dosarul cauzei fusese transmis curții de securitate a statului din Adana, care procedase la o reexaminare pe fond a cauzei. La acest moment, constată că această instanță ținu doar șase ședințe în prezența unui magistrat militar, în cursul cărora se mulțumise pe esență cu efectuarea acte de procedură tendând la punerea în stare a dosarului (§14 mai sus). După înlocuirea judecătorului militar de un judecător civil, ținuse unsprezece ședințe în cursul cărora reiterat ceri sale cu privire la prezentarea reclamantei, ordonat măsuri de investigație în scopuri de determinare a vârstei reclamantului care invoca minoritatea ca mijloc de apărare, și ascultat acuzații, inclusiv reclamanții, în apărare și avocații lor în pledoariile lor. Verdictul fusese deci pronunțat de același tribunal, compus exclusiv din magistrați civili, care procedaseră la examinarea întregului elemente de fapte și drept.

În aceste condiții, ținând seama de întreaga procedură, Curtea poate accepta că în speță, înlocuirea judecătorului militar disipat îndoielile cu privire la independența și imparțialitatea tribunalului care pronunțase condamnarea reclamanților (Sevgi Yilmaz c. Turcia (decizie), nr. 62333/00, 20 septembrie 2005).

Cât privește dependența judecătorilor ședând în curtea de securitate a statului cu privire la Consilul Superior al Magistraturii, Curtea reamintește avusese deja ocazia să se pronunțe asupra chestiunii în cadrul cauzei Imrek c. Turcia ((decizie), nr. 57175/00, 28 ianuarie 2003). A respins plângerea ținând seama a garanțiilor constituționale și legale din care se bucură judecătorii ședând în cursurile de securitate a statului, și ținând seama a absenței argumentări relevante care ar face suspecte independența și imparțialitatea lor (vezi de asemenea Falakoğlu c. Turcia (decizie), nr. 77365/01, 5 iunie 2003). Caz similar în speță.

De aici, Curtea conchiede la neîncălcarea articolului 6 § 1 din Convenție pe acest punct. 2. Privind caracterul "rezonabil" a duratei procedurii

Curtea constată că perioada de considerat a început la 18 octombrie 1994 și 2 ianuarie 1995, date respectives de arestare a reclamanților, pentru a lua sfârșit la 25 martie 2002 cu sentința Curții de Casație. A durat deci aproximativ șapte ani și cinci luni cu privire la reclamantă și aproape șapte ani și trei luni cu privire la reclamant, pentru două instanțe și patru decizii.

La acest moment, Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama a criteriilor sancționate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și comportamentul autorităților competente (vezi, printre alte, Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II)

Curtea a tratat repetate ori de cauze ridicând chestiuni similare cu cea cauzei de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Pélissier și Sassi, precitat).

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu exponeau nici un fapt nici argument convingător care putea duce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând seama a jurisprudenței sale în materie, estimează că în speță durata globală a procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerința "termenului rezonabil".

De aici, a fost o încălcare a articolului 6 § 1. III.

Reclamanții susțineau au suferit o daună materială și morală pe care o evaluează la 160.000 euro (EUR) fiecare.

Guvernul contesta aceste pretenții.

Curtea nu observă nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale pretinse, și respinge această cerere. Pe de altă parte, estimează că prelungirea procedurii mai departe de termenul rezonabil cauzat reclamanților o vătămare morală certă justificând acordarea o indemnizație. Cu toate acestea, consideră că suma pe care o cer este excesivă. Statuând în echitate, decide a le acorda 3.600 EUR fiecare pentru daună morală. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer 7.500 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții. Nu furnizeaza nici un justificativ.

Guvernul contesta aceste pretenții.

Ținând seama a elementelor la dispoziția sa și jurisprudenței în materie, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.500 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamanților în comun. C. Interese moratorii

Curtea joacă potrivit baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară admisibile plângerile bazate pe art. 6 din Convenție privind independența și imparțialitatea curții de securitate a statului și durata procedurii, și inadmisibile pentru surplus; 2. Spune că nu a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție cât privește independența și imparțialitatea curții de securitate a statului; 3. Spune că a fost o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei excesive a procedurii; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse, în termen de trei luni din ziua în care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3.600 EUR (trei mii euro) fiecare dintre reclamanți pentru daună morală, și 1.500 EUR (mie cinci sute euro) reclamanților în comun pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă putând fi datorată la titlu de impozit, sume de convertit în lire turce noi la curs aplicabil la data plății; b) că din scurgerea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicate în scris la 9 ianuarie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Naismith J.-P. Costa Grefier adjunct Președinte Partidul Lucrătorilor din Kurdistan

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 18342/02) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Cahit Özkan et M me Eylem Zanay Adıbelli (« les requérants »), ont saisi la Cour le 25 mars 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés par M e K. Derin, avocat à Adana. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

Le 23 janvier 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

Le 18 octobre 1994, M me Adıbelli fut arrêtée et placée en garde à vue pour appartenance au PKK [1] .

Le 1 er novembre 1994, elle fut placée en détention provisoire.

Le 2 janvier 1995, M. Özkan fut également arrêté et placé en garde à vue pour appartenance au PKK. Le même jour, un procès-verbal de déposition fut dressé par des policiers rattachés à la section de lutte contre le terrorisme, aux termes duquel l’intéressé reconnaissait appartenir à l’organisation incriminée et se livrer à des activités en son sein.

Le 7 février 1995, le requérant fut placé en détention provisoire.

Le 12 décembre 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Konya inculpa la requérante pour appartenance au PKK. Le requérant le fut le 30 mars 1995.

L’affaire fut initialement transmise à la cour de sûreté de l’Etat de Konya, composée de trois magistrats, parmi lesquels un juge militaire.

A une date non précisée, l’affaire des requérants fut jointe à une vingtaine d’autres procédures pénales en cours.

Le 13 novembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat prononça un premier jugement, lequel fut infirmé par la Cour de cassation le 26 octobre 1998.

A une date non précisée, sur renvoi de la Cour de cassation et à la suite de la suppression de la cour de sûreté de l’Etat de Konya, l’affaire fut transmise à la cour de sûreté de l’Etat d’Adana.

A compter du 20 novembre 1998 et jusqu’au 20 mai 1999, la cour de sûreté de l’Etat tint six audiences en présence d’un magistrat militaire. Au cours de ces audiences, elle prononça le maintien en détention des accusés ; demanda l’établissement de la liste des maisons d’arrêts où les accusés étaient incarcérés afin de prévoir leur déferrement à l’audience ; procéda à la lecture de l’arrêt de cassation et demanda aux accusés et à leurs avocats de présenter leurs commentaires quant à cet arrêt ; procéda à la notification de cet arrêt aux accusés non détenus ; accusa réception des autorisations de déferrement du ministère de la Justice ; adressa des requêtes en déferrement aux directions des maisons d’arrêt où les accusés étaient détenus ; reçut les actes de représentation des avocats des accusés ; demanda copie de l’acte de naissance du requérant ; constata que sur les vingt-huit accusés détenus seuls deux n’avaient pas comparu, dont la requérante ; et réitéra sa demande de déferrement à son égard. Lors de l’audience du 20 mai 1999, la cour souligna que l’arrêt de première instance avait été infirmé pour non-respect des règles de forme, des procès-verbaux d’audience n’ayant pas été signés. Elle demanda aux avocats des accusés et à ces derniers s’ils acceptaient que cette carence fût palliée par l’apposé des signatures en question ou s’ils souhaitaient le renouvellement de ces procès-verbaux. Ces derniers optèrent pour l’apposé des signatures manquantes. Au terme de cette audience, la cour réitéra sa demande tendant au déferrement de la requérante.

Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale modifia l’article 143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires (du siège ou du parquet) de la composition des cours de sûreté de l’Etat.

Du 15 juillet 1999 au 2 novembre 2000, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges civils, tint onze audiences au cours desquelles elle entendit notamment les accusés et leurs avocats en leur défense. Jusqu’au 10 février 2000, la cour siégea hors la présence de la requérante, ce malgré les demandes de déferrement adressées à la maison d’arrêt où elle se trouvait détenue.

Au cours de l’audience du 7 octobre 1999, le requérant allégua qu’il était mineur lors de la commission des infractions reprochées. Au terme de cette audience, la cour demanda la transmission du certificat de naissance du requérant et du tableau d’inscription des naissances de la famille, ainsi que l’examen médical du requérant aux fins de détermination de son âge.

Le 21 octobre 1999, le requérant fit l’objet d’un examen médical.

Le 23 décembre 1999, l’avocat du requérant demanda la libération provisoire de son client, demande réitérée par le procureur de la République. Au terme de cette audience, la cour prononça le maintien en détention des accusés eu égard à l’état des preuves et la date de la détention. Elle décida également d’adresser une requête au ministère de la Justice et au procureur de la République de Çanakkale pour obtenir la comparution de la requérante lors de l’audience suivante, soulignant pour ce faire que la procédure perdurait et n’avait pu être achevée uniquement parce que l’intéressée n’avait pas comparu depuis le début du procès.

Le 1 er juin 2000, le rapport médico-légal destiné à établir l’âge du requérant fut versé au dossier. Selon ce document, le 21 décembre 1999, date à laquelle les radios de l’intéressé avaient été faites, celui-ci apparaissait âgé de 22 ans. L’avocat du requérant demanda qu’une enquête sociale fut diligentée aux fins de déterminer l’âge de son client. La cour estima que cet âge se trouvait désormais établi par le rapport en question et les registres de naissance, l’intéressé apparaissant être majeur au moment de l’infraction litigieuse.

Du 17 août au 2 novembre 2000, la cour entendit les accusés en leur défense et leurs avocats en leurs plaidoiries.

Le 16 novembre 2000, statuant sur le cas de soixante-dix accusés, la cour reconnut les requérants coupables des faits reprochés. Elle les condamna à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement en vertu de l’article 168 § 2 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme, et prononça en outre la déduction de la durée de la détention de la peine encourue. Elle se fonda pour ce faire sur les éléments de preuve matériels ainsi que les déclarations en défense de la requérante, laquelle soutenait ne pas appartenir à l’organisation en question et ne s’être livrée à aucune activité armée, mais reconnaissait avoir servi de courrier pour l’organisation. La cour prit également en compte les déclarations en défense du requérant, lequel soutenait avoir été arrêté alors qu’il était sur le point d’intégrer l’organisation et n’avoir pris part à aucune activité illégale. Les requérants nièrent le contenu de leur déposition de garde à vue recueillie, selon eux, sous la contrainte.

Le 22 novembre 2000, la requérante se pourvut en cassation.

Le 12 février 2001, l’avocat du requérant saisit la Cour de cassation aux fins d’infirmation de cet arrêt.

Le 8 janvier 2002, dans son avis sur le pourvoi, le procureur général près la Cour de cassation demanda à cette juridiction de confirmer la condamnation des requérants.

Le 25 mars 2002, la Cour de cassation confirma la condamnation des requérants.

A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 5237 relative au nouveau code pénal, lequel prévoit des peines plus douces s’agissant de l’infraction pour laquelle le requérant a été condamné, celui-ci saisit la cour d’assises d’Adana d’une demande tendant au bénéfice des dispositions du nouveau code pénal.

Le 9 août 2005, la cour d’assises fit droit à cette demande et modifia la peine prononcée contre le requérant en application de l’article 7 § 2 du nouveau code pénal. La peine fut ainsi portée à dix ans et trois mois, et la cour en déduisit en outre la durée de l’incarcération de l’intéressé. EN DROIT I.

A la lecture des pièces du dossier, la Cour observe que la garde à vue des requérants a respectivement pris fin le 1 er novembre 1994 et le 7 février 1995, date de leur placement en détention provisoire. De même, elle relève que leur détention provisoire a pris fin le 16 novembre 2000, date de leur condamnation par la cour de sûreté de l’Etat. Or, la présente requête a été introduite le 25 mars 2002, soit plus de six mois plus tard.

Il s’ensuit que ces griefs sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 14

Les requérants allèguent ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable, dans un délai raisonnable et devant un tribunal indépendant et impartial, eu égard notamment à la dépendance des magistrats siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat à l’égard du Conseil supérieur de la magistrature. Ils se plaignent en outre de la méconnaissance de leurs droits de défense du fait du défaut d’assistance par un avocat lors de leur garde à vue et de l’absence de prise en compte des arguments en défense qu’ils ont soumis aux juridictions nationales. Les requérants allèguent également avoir été soumis à des règles de procédures différentes de celles du droit commun et poursuivis devant une juridiction d’exception.

Les requérants invoquent les articles 6 et 14 de la Convention, qui se lisent ainsi en leurs parties pertinentes : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent (...) » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour a rejeté le grief des requérants tiré du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat pour non-respect du délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive à cet égard est celle rendue par cette même juridiction, le 16 novembre 2000. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant cette date.

Le Gouvernement excipe également du non-épuisement des voies de recours internes, soutenant que les requérants ont omis de soulever leurs griefs devant les juridictions internes.

Les requérants s’opposent aux arguments du Gouvernement.

Quant à l’exception préliminaire tirée du caractère tardif du grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, la Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire Özdemir c. Turquie (n o 59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc cette exception.

Quant à l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, la Cour rappelle, s’agissant du grief tiré du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire Özel c. Turquie (n o 42739/98, § 25, 7 novembre 2002). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l’exception du Gouvernement à cet égard.

Quant au grief tiré de la durée de la procédure, la Cour souligne avoir également déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique turc n’offrait pas aux justiciables un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure ( Tendik et autres c. Turquie , n o 23188/02, § 36, 22 décembre 2005). Par conséquent, il n’est pas établi que les requérants disposaient d’une voie de recours de nature à porter remède à leur grief. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement sur ce point ne saurait être retenue.

La Cour constate que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que ceux-ci ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

Enfin, la Cour estime ne pas avoir à examiner l’exception d’irrecevabilité que soulève le Gouvernement quant au grief tiré de l’atteinte aux droits de la défense des requérants et à la prétendue discrimination dont ils auraient fait l’objet.

A cet égard, elle note que les requérants ont été assistés par un avocat au cours de la procédure litigieuse et ont été entendus en leur défense ainsi que leurs avocats en leurs plaidoiries (paragraphes 16 et 19 ‑ 23 ci-dessus). De même, ils ont eu la possibilité de contester le contenu de leur déposition de garde à vue (paragraphe 22 ci-dessus). Elle relève en outre que les requérants formulent leur grief de manière générale et n’apportent aucune précision. Leur grief n’apparaît en ce sens aucunement étayé. Il s’ensuit qu’il est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Quant à la discrimination alléguée, la Cour relève que, d’après la législation pertinente, toute infraction prévue par la loi n o 3713 relève de la compétence des cours de sûreté de l’Etat et non des tribunaux répressifs de droit commun. Elle en déduit que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre types d’infractions. Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le fond 1. Sur l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat

La Cour observe que les requérants ont été initialement poursuivis devant une cour de sûreté de l’Etat composée de trois juges, parmi lesquels un magistrat militaire. Au cours de cette procédure, à la suite de la modification de l’article 143 de la Constitution par la loi n o 4388 du 18 juin 1999, les juges militaires ont été écartés de la composition des cours de sûreté de l’Etat et remplacés par des juges civils. Ainsi en a-t-il été du juge militaire ayant connu jusque lors du cas des requérants.

Cela étant, le remplacement du juge militaire par un magistrat civil au cours d’un procès pénal ne saurait, à lui seul, résoudre le problème institutionnel soulevé en l’espèce : il faut qu’il soit établi que les doutes pesant quant à la régularité de l’ensemble de la procédure aient été suffisamment dissipés après le changement collégial ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 115, CEDH 2005 ‑ ..., et Kutal et Uğraș c. Turquie , n o 61648/00, § 26, 13 juin 2006). Il convient ainsi, dans chaque cas, d’examiner d’abord la nature des actes de procédure adoptés avec la participation du juge militaire, en établissant une distinction entre actes « préliminaires » et ceux relevant « du fond », puis ensuite vérifier si les actes « sur le fond » ont été dûment renouvelés après le remplacement du juge militaire ( Öcalan , précité, § 117).

A la lecture des pièces du dossier, la Cour observe qu’après renvoi de la Cour de cassation, le dossier de l’affaire a été transmis à la cour de sûreté de l’Etat d’Adana, laquelle a procédé à un réexamen au fond de l’affaire. A cet égard, elle constate que cette juridiction a seulement tenu six audiences en présence d’un magistrat militaire, au cours desquelles elle s’est contentée de procéder pour l’essentiel à des actes de procédure tendant à la mise en état du dossier (paragraphe 14 ci-dessus). Après le remplacement du juge militaire par un juge civil, elle a tenu onze audiences au cours desquelles elle a réitéré ses demandes afférentes au déferrement de la requérante, ordonné des mesures d’investigation en vue de déterminer l’âge du requérant qui invoquait sa minorité comme moyen de défense, et entendu les accusés, dont les requérants, en leur défense et leurs avocats en leurs plaidoiries. Le verdict a ainsi été prononcé par ce même tribunal, composé uniquement de magistrats civils, lesquels avaient procédé à l’examen de l’ensemble des éléments de faits et de droit.

Dans ces conditions, au vu de l’ensemble de la procédure, la Cour peut admettre qu’en l’espèce, le remplacement du juge militaire a dissipé les doutes quant à l’indépendance et l’impartialité du tribunal ayant prononcé la condamnation des requérants ( Sevgi Yilmaz c. Turquie (déc.), n o 62333/00, 20 septembre 2005).

Quant à la dépendance des juges siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat à l’égard du Conseil supérieur de la magistrature, la Cour rappelle avoir déjà eu l’occasion de se prononcer sur la question dans le cadre de l’affaire Imrek c. Turquie ((déc.), n o 57175/00, 28 janvier 2003). Elle y a rejeté le grief au vu des garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les juges siégeant dans les cours de sûreté de l’Etat, et étant donné l’absence d’une argumentation pertinente qui rendrait sujette à caution leur indépendance et leur impartialité (voir aussi Falakoğlu c. Turquie (déc.), n o 77365/01, 5 juin 2003). Tel est également le cas en l’espèce.

Partant, la Cour conclut à la non-violation de l’article 6 § 1 de la Convention sur ce point. 2. Sur le caractère « raisonnable » de la durée de la procédure

La Cour constate que la période à considérer a débuté les 18 octobre 1994 et 2 janvier 1995, dates respectives d’arrestation des requérants, pour prendre fin le 25 mars 2002 avec l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré environ sept ans et cinq mois s’agissant de la requérante et presque sept ans et trois mois s’agissant du requérant, pour deux instances et quatre décisions.

A cet égard, la Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999 ‑ II)

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Pélissier et Sassi , précité).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime qu’en l’espèce la durée globale de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. III.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral qu’ils évaluent à 160 000 euros (EUR) chacun.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le prolongement de la procédure au delà du délai raisonnable a causé aux requérants un tort moral certain justifiant l’octroi d’une indemnité. Toutefois, elle considère que le montant qu’ils réclament est excessif. Statuant en équité, elle décide de leur accorder 3 600 EUR chacun pour dommage moral. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 7 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Ils ne fournissent aucun justificatif.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Compte tenu des éléments en sa possession et de la jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Déclare recevables les griefs tirés de l’article 6 de la Convention concernant l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat et la durée de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant à l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 600 EUR (trois mille euros) à chacun des requérants pour dommage moral, et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) aux requérants conjointement pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, sommes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 janvier 2007 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président [1] . Parti des travailleurs du Kurdistan