ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2239/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 aprilie 2010, reclamanta C.A.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.B., pentru a-l obliga la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de ea; câte 50.000 euro pentru cei doi bunici C.C. și G. și cei doi părinți P.A. și P.I., precum și câte 50.000 euro pentru fiecare membru al familiei, inclusiv pentru ea, cu titlu de daune materiale. A solicitat și plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta, a susținut că, în noaptea de 18 iunie 1951, sub amenințarea armelor, organele de miliție și armată au ordonat părinților săi P.I. și A., precum și bunicilor C.C. și G., să-și pună în carul propriu bunurile strict personale în vederea efectuării unui drum lung, fiind conduși până la gara Maglavit, iar de acolo au fost urcați într-un tren de marfă, până în localitatea Urleasca Nouă din județul Brăila.

A arătat că, la destinație au fost lăsați în câmp, spunându-li-se să se descurce cum pot, neavând voie să părăsească localitatea, fiind nevoiți să lucreze în câmp, la niște ferme, pentru a putea supraviețui. De asemenea, a susținut că, relele tratamente nu au încetat nici după momentul ridicării restricției domiciliare, organele locale privindu-i ca dușmani ai regimului, fapt pentru care nu le-au restituit terenurile și nici casa de locuit, în care fusese mutat sediul Sfatului Popular, în schimb, le-a fost pusă la dispoziție o căsuță cu două camere, apoi mutați într-o locuință insalubră, abia după ianuarie 1969 le-a fost predată folosința casei, în schimbul unei chirii pe care au plătit-o timp de 7-8 ani.

Prin sentința civilă nr. 517 din 1 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 2201/101/2010, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.A.M. împotriva pârâtului S.R. reprezentat de M.F.P. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând 4.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral personal, 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de mama sa, P.A., 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de tatăl său P.I., 1.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de bunica sa C.G. și 1.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de bunicul său C.C. A fost obligat pârâtul și la 700 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită, fiind descendentă de gradul I a defuncților P.I.

și A., respectiv de gradul II, a defuncților C.C. și G. și, de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinții și bunicii săi, au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, din adresa nr. 249 din 26 februarie 2010 a M.A.N. – D.I.M. a Ministerului de Interne, adresele Ministerelui de Interne nr. 76301 din 20 februarie 1990, nr. 75529 din 15 noiembrie 1990, 76609 din 22 martie 1991, adresa nr. P/184 din 17 martie 1994 emisă de Ministerul Justiției - D:I:M: și hotărârile comisiei de aplicare a Decretului - Lege 118/1990 nr. 423/1991, 422/1990 și adeverințele emise de Primăria Șișești, reieșind că în perioada 18 iunie 1951 - 17 martie 1956, atât reclamanta, cât și părinții și bunicii săi au fost ridicați de la domiciliu, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Brăila, actul normativ în temeiul căruia s-a dispus această măsură fiind decizia M.A.I.

nr. 200/1951. În ceea ce privește criteriile de stabilire a despăgubirilor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze suferințele acesteia, apreciindu-se că acordarea sumei de 4000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal și a sumei de 1500 euro pentru prejudiciul încercat de fiecare dintre cei doi părinți, este de natură a satisface proporționalitatea între gravitatea vătămărilor aduse reclamantei și autorilor săi și durata menținerii consecințelor acestora și se încadrează în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că reclamanta nu a făcut însă dovada că, urmare a aplicării administrativ politice, ei și familiei sale i-ar fi fost confiscate bunurile imobile reclamate, respectiv o casă cu două camere, sală, cămară și anexe, precum și suprafața de 500 mp aferentă, iar acestea nu ar fi fost restituite. S-a mai reținut că, în raport cu dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 s-a apreciat că reparația legiuitorului vizează doar acoperirea prejudiciului material ce decurge din confiscarea bunurilor imobile, iar nu a celor mobile. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinți, cât și reclamanta C.A.M. Prin deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, respingând apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului, a fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, prin care au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În această situație, instanța având în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție a reținut că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, în sensul că după publicarea acesteia, are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În raport de principiul aplicării imediate a legii noi, instanța a considerat că este obligată să aplice dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în căile de atac, fiind inadmisibil în cauză, ca legea veche să ultraactiveze. În aceste condiții constatând că la data când se soluționează apelurile declarate de părți nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul legal al acțiunii, a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată. În speță, s-a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor persecutate politic, acordându-se lunar sume de bani potrivit Hotărârii nr. 423/1991, emisă de Comisia Județului Argeș pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, Hotărârii nr. 622/1990 și Deciziei nr. R/ 119 din 22 septembrie 1998 emisă de D.G.M.P.S.

Argeș, apreciindu-se că prejudiciul suferit este reparat ca urmare a beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii anterioare. În privința criticii din apelul reclamantei, referitoare la neacordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile imobile și bunurile mobile confiscate, s-a apreciat că tribunalul a soluționat corect și acest capăt de cerere. Susținerile făcute de reclamantă în acțiune și înscrisul depus de apărătorul reclamantei la dosar reprezentând redarea în formă lizibilă a conținutului procesului verbal de confiscare din 20 iunie 1951, atestă că în imobilul casă ce nu s-a restituit autorilor reclamantei la momentul revenirii din Bărăgan, a funcționat o perioadă sediul Sfatului Popular, ulterior însă, a fost predat proprietarilor.

Susținerile reclamantei din acțiune privind nerestituirea unui imobil casă cu două camere, situat pe un teren pe care mai exista o casă, teren care, în prezent, ar fi ocupat de construcția unui bloc, sunt contrazise atât de depoziția martorei audiate, care a declarat că imobilul nerestituit a fost cel în care a funcționat sediul Sfatului Popular, dar și de opinia reclamantei exprimată cu ocazia efectuării expertizei, indicând ca fiind terenul autorilor ei o suprafață de teren proprietatea unei persoane fizice, ocupată de construcții și viță de vie. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta prin care a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate ca despăgubiri, respectiv, 200 000 de euro daune morale, pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, câte 50 000 de euro cu titlu de daune morale pentru bunicii reclamantei, C.C.

și G., decedați, câte 50 000 de euro cu titlul de daune morale pentru părinții reclamantei, P.A. și P.I., decedați, iar ca daune materiale câte 50 000 de euro pentru fiecare membru al familiei, inclusiv pentru reclamantă. A solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru acest proces. În susținerea motivelor de recurs, indicând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în mod eronat, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională.

A considerat că daunele morale solicitate trebuiau acordate având în vedere principiul egalității cetățenilor în fața legii, fiind de neconceput ca persoane titulare ale acelorași drepturi să primească un tratament diferit în fața legii, creând discriminări între persoanele care au obținut o reparație în baza Legii nr. 221/2009 și persoanele care nu mai pot obține această reparație în prezent. A susținut că Avocatul Poporului, în punctele sale de vedere, a apreciat că dispozițiile de lege criticate sunt constituționale, reglementarea dedusă controlului de constituționalitate se aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normelor legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar C.E.D.O.

a statuat, referindu-se la restituirile de bunuri, că este necesar ca acestea să se facă în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei). În ceea ce privește daunele materiale solicitate, a arătat că în mod eronat instanța de apel a considerat că nu se impune acordarea acestora. Dispunând în acest fel, instanța nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei și declarațiile martorilor audiați în cauză. A arătat că la data deportării, a dovedit faptul că, familia sa deținea bunurile mobile din procesul verbal de inventariere din 20 iunie 1951, ce au rămas în administrarea Sfatului Popular, enumerate în anexa depusă odată cu acțiunea.

A mai arătat că a depus la dosarul cauzei și copia extras, eliberată de Arhivele Statului - Mehedinți, sub nr. 1592 din 28 septembrie 2009 cu care a făcut dovada că la data dislocării, părinții și bunicii mei dețineau în comuna Vânători, două case, două magazii și două pătule, din care le-a fost predate numai o casă, un patul și o magazie. A susținut că prin administrarea probei cu expertiză care a stabilit o valoare orientativă a bunurilor mobile și imobile, daunele materiale au fost pe deplin dovedite. Recursul va fi respins, ca nefondat, pentru următoarele considerente. În esență, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei rețineri în cauză a Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curte Constituțională.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de recurenta-reclamantă, din considerentele deciziei recurate, rezultă faptul că, despăgubirile materiale solicitate de reclamantă au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât, nu au fost dovedite. Susținând că instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile depuse la dosar, declarațiile martorilor, precum și expertiza care a stabilit o valoare orientativă a bunurilor mobile și imobile, de fapt, recurenta reclamanta solicită reaprecierea probelor în recurs. Această solicitare, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A.M. împotriva deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.