ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2239/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2239/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

19 aprilie 2010, reclamanta C.A.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.B.,

pentru a-l obliga la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit de ea; câte 50.000 euro pentru cei doi bunici C.C. și G. și cei doi

părinți P.A. și P.I., precum și câte 50.000 euro pentru fiecare membru al

familiei, inclusiv pentru ea, cu titlu de daune materiale. A solicitat și plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta, a

susținut că, în noaptea de 18 iunie 1951, sub amenințarea armelor, organele de

miliție și armată au ordonat părinților săi P.I. și A., precum și bunicilor C.C.

și G., să-și pună în carul propriu bunurile strict personale în vederea

efectuării unui drum lung, fiind conduși până la gara Maglavit, iar de acolo au

fost urcați într-un tren de marfă, până în localitatea Urleasca Nouă din

județul Brăila.

A arătat că, la destinație au fost

lăsați în câmp, spunându-li-se să se descurce cum pot, neavând voie să

părăsească localitatea, fiind nevoiți să lucreze în câmp, la niște ferme,

pentru a putea supraviețui.

De asemenea, a susținut că, relele

tratamente nu au încetat nici după momentul ridicării restricției domiciliare,

organele locale privindu-i ca dușmani ai regimului, fapt pentru care nu le-au

restituit terenurile și nici casa de locuit, în care fusese mutat sediul

Sfatului Popular, în schimb, le-a fost pusă la dispoziție o căsuță cu două

camere, apoi mutați într-o locuință insalubră, abia după ianuarie 1969 le-a

fost predată folosința casei, în schimbul unei chirii pe care au plătit-o timp

de 7-8 ani.

Prin sentința civilă nr. 517 din 1

octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, în dosarul nr. 2201/101/2010,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.A.M. împotriva pârâtului

S.R. reprezentat de M.F.P.

A fost obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 10.000 euro, reprezentând 4.000 euro despăgubiri pentru

prejudiciul moral personal, 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de

mama sa, P.A., 2.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de tatăl său P.I.,

1.000 euro pentru prejudiciul moral încercat de bunica sa C.G. și 1.000 euro

pentru prejudiciul moral încercat de bunicul său C.C.

A fost obligat pârâtul și la 700 lei,

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a făcut

dovada că are calitatea de persoană îndreptățită, fiind descendentă de gradul I

a defuncților P.I. și A., respectiv de gradul II, a defuncților C.C. și G. și,

de asemenea, a dovedit că, împreună cu părinții și bunicii săi, au făcut obiectul

unei măsuri administrative cu caracter politic, din adresa nr. 249 din 26

februarie 2010 a M.A.N. – D.I.M. a Ministerului de Interne, adresele

Ministerelui de Interne nr. 76301 din 20 februarie 1990, nr. 75529 din 15

noiembrie 1990, 76609 din 22 martie 1991, adresa nr. P/184 din 17 martie 1994

emisă de Ministerul Justiției - D:I:M: și hotărârile comisiei de aplicare a Decretului

- Lege 118/1990 nr. 423/1991, 422/1990 și adeverințele emise de Primăria

Șișești, reieșind că în perioada 18 iunie 1951 - 17 martie 1956, atât

reclamanta, cât și părinții și bunicii săi au fost ridicați de la domiciliu,

stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Urleasca Nouă, jud. Brăila,

actul normativ în temeiul căruia s-a dispus această măsură fiind decizia M.A.I.

nr. 200/1951.

În ceea ce privește criteriile de

stabilire a despăgubirilor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate

apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu

consecințele suferite de partea vătămată trebuie să aprecieze o anumită sumă

globală care să compenseze suferințele acesteia, apreciindu-se că acordarea

sumei de 4000 euro reclamantei pentru prejudiciul personal și a sumei de 1500

euro pentru prejudiciul încercat de fiecare dintre cei doi părinți, este de

natură a satisface proporționalitatea între gravitatea vătămărilor aduse

reclamantei și autorilor săi și durata menținerii consecințelor acestora și se

încadrează în limita maximă reglementată de legiuitor în art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

S-a reținut că reclamanta nu a făcut

însă dovada că, urmare a aplicării administrativ politice, ei și familiei sale

i-ar fi fost confiscate bunurile imobile reclamate, respectiv o casă cu două

camere, sală, cămară și anexe, precum și suprafața de 500 mp aferentă, iar

acestea nu ar fi fost restituite.

S-a mai reținut că, în raport cu

dispozițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 s-a apreciat că reparația

legiuitorului vizează doar acoperirea prejudiciului material ce decurge din

confiscarea bunurilor imobile, iar nu a celor mobile.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel atât pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Mehedinți, cât și

reclamanta C.A.M.

Prin deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011

a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, respingând apelul reclamantei și admițând apelul pârâtului, a fost

schimbată în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, prin care au fost declarate

ca neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În această situație, instanța având

în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție a reținut că decizia

Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv

pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, în sensul că

după publicarea acesteia, are efect asupra cauzelor aflate în curs de

soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În raport de principiul aplicării

imediate a legii noi, instanța a considerat că este obligată să aplice

dispozițiile legale în vigoare la data când soluționează cauza, inclusiv în

căile de atac, fiind inadmisibil în cauză, ca legea veche să ultraactiveze. În

aceste condiții constatând că la data când se soluționează apelurile declarate

de părți nu mai sunt în vigoare dispozițiile legale ce au constituit temeiul

legal al acțiunii, a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată.

În speță, s-a constatat că

reclamanta a beneficiat de drepturile recunoscute după anul 1990 persoanelor

persecutate politic, acordându-se lunar sume de bani potrivit Hotărârii nr. 423/1991,

emisă de Comisia Județului Argeș pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990,

Hotărârii nr. 622/1990 și Deciziei nr. R/ 119 din 22 septembrie 1998 emisă de D.G.M.P.S.

Argeș, apreciindu-se că prejudiciul suferit este reparat ca urmare a

beneficierii de drepturi materiale, potrivit actelor normative reparatorii

anterioare.

În privința criticii din apelul

reclamantei, referitoare la neacordarea despăgubirilor materiale pentru

bunurile imobile și bunurile mobile confiscate, s-a apreciat că tribunalul a

soluționat corect și acest capăt de cerere. Susținerile făcute de reclamantă în

acțiune și înscrisul depus de apărătorul reclamantei la dosar reprezentând

redarea în formă lizibilă a conținutului procesului verbal de confiscare din 20

iunie 1951, atestă că în imobilul casă ce nu s-a restituit autorilor

reclamantei la momentul revenirii din Bărăgan, a funcționat o perioadă sediul

Sfatului Popular, ulterior însă, a fost predat proprietarilor.

Susținerile reclamantei din acțiune

privind nerestituirea unui imobil casă cu două camere, situat pe un teren pe

care mai exista o casă, teren care, în prezent, ar fi ocupat de construcția

unui bloc, sunt contrazise atât de depoziția martorei audiate, care a declarat

că imobilul nerestituit a fost cel în care a funcționat sediul Sfatului

Popular, dar și de opinia reclamantei exprimată cu ocazia efectuării

expertizei, indicând ca fiind terenul autorilor ei o suprafață de teren

proprietatea unei persoane fizice, ocupată de construcții și viță de vie.

Împotriva deciziei pronunțate de

instanța de apel a declarat recurs reclamanta prin care a solicitat admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata sumelor

solicitate ca despăgubiri, respectiv, 200 000 de euro daune morale, pentru

prejudiciul moral suferit de reclamantă, câte 50 000 de euro cu titlu de daune

morale pentru bunicii reclamantei, C.C. și G., decedați, câte 50 000 de euro cu

titlul de daune morale pentru părinții reclamantei, P.A. și P.I., decedați, iar

ca daune materiale câte 50 000 de euro pentru fiecare membru al familiei,

inclusiv pentru reclamantă.

A solicitat și obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru acest proces.

În susținerea motivelor de recurs, indicând

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că în

mod eronat, instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională.

A considerat că daunele morale

solicitate trebuiau acordate având în vedere principiul egalității cetățenilor

în fața legii, fiind de neconceput ca persoane titulare ale acelorași drepturi

să primească un tratament diferit în fața legii, creând discriminări între

persoanele care au obținut o reparație în baza Legii nr. 221/2009 și persoanele

care nu mai pot obține această reparație în prezent.

A susținut că Avocatul Poporului, în

punctele sale de vedere, a apreciat că dispozițiile de lege criticate sunt

constituționale, reglementarea dedusă controlului de constituționalitate se

aplică tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normelor legale,

fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, iar C.E.D.O. a statuat,

referindu-se la restituirile de bunuri, că este necesar ca acestea să se facă

în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți

(Hotărârea din 05 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei).

În ceea ce privește daunele

materiale solicitate, a arătat că în mod eronat instanța de apel a considerat

că nu se impune acordarea acestora.

Dispunând în acest fel, instanța nu

a luat în considerare înscrisurile depuse la dosarul cauzei și declarațiile

martorilor audiați în cauză. A arătat că la data deportării, a dovedit faptul

că, familia sa deținea bunurile mobile din procesul verbal de inventariere din

20 iunie 1951, ce au rămas în administrarea Sfatului Popular, enumerate în

anexa depusă odată cu acțiunea.

A mai arătat că a depus la dosarul

cauzei și copia extras, eliberată de Arhivele Statului - Mehedinți, sub nr. 1592

din 28 septembrie 2009 cu care a făcut dovada că la data dislocării, părinții

și bunicii mei dețineau în comuna Vânători, două case, două magazii și două

pătule, din care le-a fost predate numai o casă, un patul și o magazie. A

susținut că prin administrarea probei cu expertiză care a stabilit o valoare

orientativă a bunurilor mobile și imobile, daunele materiale au fost pe deplin

dovedite.

Recursul va fi respins, ca nefondat,

pentru următoarele considerente.

În esență, recurenta-reclamantă a

criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei rețineri în cauză a

Deciziei nr. 1358/2010, pronunțată de Curte Constituțională.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în

sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii,

Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din

perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art.

6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea

acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de

lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare

nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică

este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența

efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare

imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care

era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la despăgubirile

materiale solicitate de recurenta-reclamantă, din considerentele deciziei

recurate, rezultă faptul că, despăgubirile materiale solicitate de reclamantă

au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât, nu au fost dovedite.

Susținând că instanța de apel nu a

luat în considerare înscrisurile depuse la dosar, declarațiile martorilor,

precum și expertiza care a stabilit o valoare orientativă a bunurilor mobile și

imobile, de fapt, recurenta reclamanta solicită reaprecierea probelor în

recurs.

Această solicitare, nu se încadrează

în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs.

Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a

verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

Pentru considerentele arătate,

recursul va fi respins, ca nefondat, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta C.A.M. împotriva deciziei nr. 7 din 10 ianuarie 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 martie 2012.