ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3120/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 238 din 01 octombrie 2003 pronunțată în Dosarul nr. 176/2003, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei de către Judecătoria Focșani prin sentința civilă nr. 5619 din 12 decembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 6096/2002, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.O., N.R. și T.N., în contradictoriu cu pârâții B.M., Primăria Municipiului Focșani, Compania de Utilități Publice R., L.M. și M.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În consecință, a dispus restituirea imobilului către reclamanți și a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ca fiind prescrisă; a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 163 din 16 februarie 2004, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelurile declarate de pârâta B.M. și de pârâta Primăria Municipiului Focșani și a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanți împotriva sentinței menționate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a respins excepția prematurității acțiunii în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data judecării apelului. În considerentele deciziei se arată că acest text de lege relevă existența unei proceduri prealabile obligatorii pentru persoana îndreptățită, ce nu se poate considera epuizată înainte de a primi o ofertă de restituire, aceasta din urmă fiind singurul obiect al unei contestații în justiție dacă persoana îndreptățită nu ar fi mulțumită de conținutul ei.

Prin decizia civilă nr. 5414 din 2 iunie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei menționate, ce a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției în cauză în ceea ce privește apelurile declarate de reclamanți și de pârâții L.M. și M.L. și că admiterea excepției prematurității cererii este greșită, întrucât instanța de apel nu a dat efect în acest fel culpei proprii a pârâtei Primăria Municipiului Focșani care nu și-a executat în termenul de 60 de zile obligația de a soluționa notificare formulată de reclamanți.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 419/A/2007 pronunțată în Dosarul nr. 618/44/2007, Curtea de Apel Galați a admis apelurile, a desființat sentința civilă nr. 238 din 1 octombrie 2003 a Tribunalului Vrancea și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că acțiunea a fost formulată în termen legal, iar instanța de fond a rezolvat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor fără a intra în cercetarea fondului. Instanța de apel a dispus a se verifica atât condițiile în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare raportat la dispozițiile art. 46 din Lege nr. 10/2001, cât și posibilitatea restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor revendicate de reclamanți.

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. 462/91/2008, iar prin sentința civilă nr. 436 din 10 iunie 2008, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în listele - anexe ale acestuia pe numele autorului reclamanților (chiar dacă scris greșit), însă verificarea legalității naționalizării nu are importanță pentru soluționarea cauzei de față. Chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu, restituirea lui trebuie făcută în condițiile Legii nr. 10/2001 și are același regim juridic ca și imobilele naționalizate cu respectarea Decretului nr. 92/1950.

În ceea ce privește încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 1 pct. 6 și art. 45 lit. d) și e) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996 și au solicitat verificarea încadrării modului de preluare a imobilului de către Statul Român în ipotezele stabilite de dispozițiile art. 46 pct. 2 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 (pentru depunerea cererilor de restituire) chiriașii apartamentelor ce nu se restituie în natură puteau opta pentru cumpărarea lor.

Or, instanța a reținut că, în speță, contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu mult peste acel termen, când deja se soluționase contestația referitoare la cuantumul despăgubirilor, prin sentința civilă nr. 2481 din 07 aprilie 1998 a Judecătoriei Focșani, irevocabilă prin decizia nr. 982 din 28 octombrie 1998 a Tribunalului Vrancea. Pârâții au respectat, astfel, termenele și celelalte dispoziții din Legea nr. 112/1995 care reglementau cumpărarea apartamentelor de către chiriași, ceea ce înseamnă că au acționat cu bună credință, fără a li se putea imputa vreo culpă. Tribunalul a constatat, totodată, că textele invocate de către reclamanți din H.G.

nr. 20 din 17 ianuarie 1996 nu sunt aplicabile în speță, deoarece nu se impunea suspendarea vânzării către chiriașii imobilului în condițiile art. 1 alin. (6), cât timp reclamanții se judecau potrivit Legii nr. 112/1995 pentru cuantumul despăgubirilor și nu pentru restituirea în natură pe Legea nr. 112/1995 sau pe dreptul comun. În ceea ce privește respectarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu este întrunită ipoteza alin. (2), întrucât preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil prin Decretul nr. 92/1950, iar cumpărătorii au fost de bună credință, aveau calitatea de chiriași, cumpărarea făcându-se cu respectare dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 123A din 26 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe în ceea ce privește modul de preluare a imobilului de către stat și relevanța verificării în cauză a legalității acestuia, precum și valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care statul a înstrăinat către pârâții din prezenta cauză imobilul în litigiu. Pe acest din urmă aspect, rezultă din actele dosarului că reclamanții nu s-au judecat niciodată în procedura reglementată de Legea nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului.

Aceștia au contestat decizia prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a propus acordarea de despăgubiri, numai în ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, astfel încât Curtea a constatat că dispozițiile art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză. Referitor la reaua credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că nu poate fi reținută, cele două acte a căror nulitate se solicită a se constata fiind încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul contractării.

Fiind vorba de un imobil care nu putea face obiectul unei restituiri în natură, chiriașii au formulat cerere de cumpărare a apartamentelor din imobil pe care le ocupau, după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995 pentru depunerea cererilor de restituire, contractele fiind efectiv încheiate cu mult peste acel termen, când deja se soluționase contestația reclamanților referitoare la cuantumul despăgubirilor de către Judecătoria Focșani.

Nici raportarea la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită, întrucât textul legal face referire la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil care sunt lovite de nulitate absolută afară de cazul în care au fost încheiat cu bună credință, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât, pe de o parte, preluarea imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu valabil, prin Decretul nr. 92/1950, art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 nefacând distincție în ceea privește naționalizarea corectă sau incorectă în baza Decretului nr. 92/1950, iar, pe de altă parte, cumpărătorii au fost de bună-credință, cumpărarea făcându-se cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții N.O., N.R. și T.N., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil, în condițiile în care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, temei declarat de autorități la acea dată, fără să existe un document concret în acest sens și fără a fi consacrat în conținutul decretului, respectiv în lista-anexă, în care autorul reclamanților nu figurează. De altfel, nu erau întrunite dispozițiile art. 2 din decret, deoarece imobilul era proprietatea unor intelectuali profesioniști, ce nu dețineau alte proprietăți: N.N.

era, la acea dată, inginer silvic, absolvent al Școlii Politehnice București, inovator, fruntaș în acțiunea de împădurire, atribuții ce contribuiau la dezvoltarea sectorului socialist în economia R.P. Române. Așadar, măsura preluării imobilului proprietatea ing. N.N. a fost ilegală, neconformă cu art. 1 din decretul de naționalizare emis la acea vreme, astfel încât este întrunită ipoteza din art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar actele juridice de înstrăinare încheiate în cauză, respectiv cele două acte de vânzare-cumpărare din 19 august 1997, sunt lovite de nulitate absolută, în aplicarea principiului „accesorium sequitur principale”.

Nulitatea acestor acte juridice operează și față de încălcarea art. 1 pct. 6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care prevedeau suspendarea de drept a procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, în cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se aflau cereri referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil; or, actele de cumpărare a locuințelor din imobilul în litigiu au fost încheiate în timpul soluționării contestației formulate de autoarea reclamanților, N.E., în baza Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește reaua credință a pârâților la momentul încheierii actelor contestate, din probele administrate, respectiv din depozițiile martorilor, a rezultat faptul că pârâții B.M.

și fam. L. au cunoscut cine erau proprietarii imobilului, care era situația juridică a acestuia, faptul că erau moștenitori în viață ce și-au revendicat dreptul de restituire a acestuia, că au fost prezenți la întocmirea de către expertul V.S. în dosarele de contestație la Legea nr. 112/1995, a expertizei de evaluare a imobilului și evident, de existența pe rolul instanțelor judecătorești a cererii de restituire.

De asemenea, prin hotărârile pronunțate în litigiul având ca obiect contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, s-a dovedit că, la rândul său, Statul Român, prin Primăria Focșani, comisia locală și județeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, a fost de rea-credință, deoarece, pe de o parte, a încheiat actele de înstrăinare, deși nu era proprietar și pe de altă parte, prin faptul că avea cunoștință, prin organele sale administrative, de existența litigiului de restituire a imobilului, care a suspendat de drept orice vânzare către chiriași până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Și din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, pretențiile reclamanților sunt întemeiate, deoarece aceștia dispun de un „bun” reprezentat de dreptul de proprietate, care nu a fost niciodată pierdut, iar prevederile Convenției, împreună cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie aplicate în mod direct și prioritar față de legea internă, au mai arătat recurenții. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Învestită fiind cu soluționarea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare din 19 august 1997 încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de foștii chiriași, pârâți în prezenta cauză, pentru locuințe din imobilul situat în Focșani, strada N.T., precum și a cererii în revendicarea acestui imobil, prima instanță a pornit de la premisa preluării cu titlu valabil de către stat a imobilului în litigiu, de la părinții reclamanților, N.N. și E., iar instanța de apel a confirmat întrutotul sentința. Se constată că această premisă este eronată, în raport de raționamentul juridic pe care s-a întemeiat soluția adoptată, fără a afecta, însă, legalitatea a înseși soluției de respingere a cererilor reclamanților, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul căruia sunt formulate pretențiile cu obiectul arătat anterior, prevede că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidența acestui act normativ sunt nule absolut dacă au fost încheiate cu nerespectarea legii în vigoare. Norma introduce, însă, o distincție prin prisma legalității ori nelegalității preluării imobilului operate în perioada 1945 - 1989, permițând menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate „cu bună-credință”, în cazul unei preluări fără titlu, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.

Așadar, în măsura în care se constată o preluare cu titlu valabil, nulitatea absolută a actului subsecvent actului nu operează de drept, ci numai dacă nu s-au respectat dispozițiile legale, altele decât cele relative la calitatea de proprietar a statului vânzător, însă dacă preluarea a avut loc fără titlu, efectul asupra actului subsecvent este cel al nulității acestuia, sancțiune ce poate fi evitată numai în contextul unei atitudini a părților contractante caracterizate prin bună-credință. Constatând preluarea cu titlu valabil, instanțele de fond din cauză au analizat motivele de nulitate a actelor juridice de înstrăinare invocate de către reclamanți, însă și atitudinea subiectivă a părților contractante la momentul încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare, ceea ce ar fi trebuit evaluat doar dacă s-ar fi reținut contrariul, respectiv o preluare fără titlu.

Chiar dacă instanța de apel a reținut o premisă de analiză eronată, inclusiv din perspectiva aprecierii greșite a modului de preluare a imobilului de către stat, nu se impune casarea deciziei astfel pronunțate, fiind suficient că a fost cercetată buna-credință a pârâților la data contractării, precum și celelalte motive de nulitate invocate de reclamanți, în contextul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar aprecierile pe acest aspect poate face obiectul controlului de legalitate al acestei instanțe de control judiciar.

Analiza valabilității titlului statului constituit prin preluarea operată în baza Decretului nr. 92/1950 implică cercetarea condițiilor prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru recunoașterea existenței dreptului de proprietate al statului și al unităților administrativ - teritoriale asupra bunurilor ce figurează în patrimoniul său, anume respectarea, la momentul preluării, a dispozițiilor Constituției, ale tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Pentru a se infirma existența valabilă a bunului în patrimoniul statului și al unităților administrativ-teritoriale, este suficientă nerespectarea oricăreia dintre dispozițiile legale menționate în art. 6, inclusiv a prevederilor actului normativ pe temeiul căruia a operat preluarea imobilului de către stat.

Autorul reclamanților, N.N., proprietar al imobilului în litigiu în baza actului de vânzare - cumpărare din 18 martie 1938 la Grefa Tribunalului Putna, făcea parte din categoria intelectualilor profesioniști, fiind inginer, imobilul proprietatea sa era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, conform art. II din acest decret. Este evident, în aceste condiții, că nu au fost respectate înseși cerințele actului normativ de preluare, privind natura imobilului, dar și persoana proprietarului, ce trebuiau întrunite cumulativ pentru a opera naționalizarea. Se constată, așadar, că imobilul a fost preluat fără titlu, nefiind necesară verificarea respectării celorlalte dispoziții legale în vigoare la data preluării imobilului, dintre cele enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Drept urmare, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt nule absolut, în virtutea efectelor nulității unui act nul asupra actelor subsecvente acestuia, consacrate de art. 45 alin. (2). Nu se impune verificarea altor motive de nulitate decât cele derivând din lipsa de calității vânzătorului de proprietar al lucrului vândut, însă susținerile pe care reclamanții le-au formulat ca motive de nulitate, vizând ignorarea unor dispoziții legale la momentul contractării, urmează a fi cercetate în contextul atitudinii părților, deoarece buna credință a cumpărătorului la momentul contractării nu poate coexista cu încălcarea dispozițiilor legale, câtă vreme unui dobânditor al unui imobil cu titlu oneros i se pretinde o minimă diligență în cercetarea situației de fapt reale, cu scopul de a asigura respectarea condițiilor legale necesare înstrăinării.

Pentru a opera protecția legală, nu este suficientă simpla bună-credință, chiar dacă art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 folosește doar această noțiune, respectiv credința subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situații obiective apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului.

Fiind vorba despre principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de doctrină ca aplicabil în materia efectelor nulității unui act juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparținând altei persoane decât vânzătorul – pe care înșiși recurenții l-au invocat în cauză, nu operează vreo prezumție de bună-credință (care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin prescripția achizitivă de scurtă durată), ambele condiții de aplicare a principiului enunțat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv pârâții din cauză. Buna-credință cerută în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.

În speță, ambele instanțe de fond au reținut că cele două contracte de vânzare - cumpărare a căror nulitate se solicită a fi constatată au fost încheiate în perioada în care nu era finalizat litigiul având ca obiect contestația formulată de autoarea reclamanților, N.E., împotriva hotărârii nr. 300/1996 emisă de Comisia Județeană Vrancea pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Din Dosarul nr. 6955/1997 al Judecătoriei Focșani, constituit în cauza având ca obiect respectiva contestație și care a fost atașat la dosarul de față, rezultă că autoarea reclamanților din cauză a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, după cum reiese din cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995 (făcând parte din documentația ce a stat la baza hotărârii Comisiei) și chiar din contestația împotriva hotărârii nr. 300/1996, opțiune motivată de faptul că imobilul este ocupat de chiriași, iar petenta nu le poate oferi acestora un spațiu corespunzător de locuit.

De asemenea, în precizarea cererii de chemare în judecată din prezenta cauză (Dosar nr. 6096/2002 al Judecătoriei Focșani), s-a arătat că s-au cerut doar despăgubiri în procedura Legii nr. 112/1995, reclamanții înșiși atașând cererea formulată în acea procedură. Ca atare, nu au suport susținerile din motivele de recurs, în sensul că s-ar fi solicitat restituirea în natură a imobilului în procedura Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 2481 din 7 aprilie 1998 pronunțată de Judecătoria Focșani asupra contestației în baza Legii nr. 112/1995, a fost modificat cuantumul despăgubirilor acordate în procedura Legii nr. 112/1995, sentința fiind menținută prin decizia nr. 982 din 28 octombrie 1998 pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. 3566/1997, recursul reclamanților din prezenta cauză, ca moștenitori ai defunctei petente N.E., vizând exclusiv cuantumul despăgubirilor acordate.

În acest context, se constată că nu există nici un impediment pentru derularea procedurii administrative de vânzare către chiriași a locuințelor ocupate în această calitate. Astfel, potrivit art. 1 alin. (6) din H.G. nr. 20/1996 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, introdus prin H.G. nr. 11 din 4 februarie 1997, invocat de către reclamanți, suspendarea de drept a procedurilor administrative în ceea ce îi privește pe chiriași opera în condițiile alin. (5) din același act normativ, la care norma face trimitere expresă, ce viza existența pe rolul instanțelor judecătorești a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, în legătură cu imobile preluate fără titlu valabil, însă pe calea dreptului comun.

Așadar, chiar dacă era vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, precum în speță, suspendarea de drept nu opera dacă litigiul aflat pe rolul unei instanțe de judecată nu era formulat pe calea dreptului comun, ci în condițiile legii speciale reprezentate de Legea nr. 112/1995, iar existența unui asemenea litigiu nu a afectat nici atitudinea de bună-credință a chiriașilor care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în cursul soluționării recursului în contestația reclamanților întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Reclamanții urmărind exclusiv încasarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pârâții persoane fizice au avut toate motivele să considere că pot beneficia de prevederile Legii nr. 112/1995, favorabile dobândirii dreptului de proprietate asupra locuințelor ocupate în calitate de chiriași, iar pârâții persoane juridice că pot dispune de aceste locuințe, dată fiind atitudinea de dezinteres pentru restituirea în natură a imobilului a moștenitorilor foștilor proprietari. Această convingere le-a fost confirmată de pasivitatea acestora în efectuarea vreunui demers pentru redobândirea posesiei, ca stare de fapt: astfel, cu toate că această posibilitate le-a fost deschisă încă prin H.G. nr. 11/1997, reclamanții nu s-au adresat instanței de judecată până la data de 13 august 2002, când au formulat cererea de față, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În aceste condiții, în mod corect au apreciat ambele instanțe de fond în prezenta cauză că pârâții au fost de bună-credință la momentul contractării, fiind întrunite, astfel, cerințele art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru respingerea cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare astfel perfectate, cu consecința legalei respingeri și a cererii în revendicarea imobilului.

Această din urmă constatare nu este infirmată nici prin raportarea la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma jurisprudenței Curții Europene formate în legătură cu această normă, chiar în cauzele românești soluționate de instanța europeană și mai ales, în cauza A. ș.a., din 15 octombrie 2010. După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza S., cauza P., cauza A.M. și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamanții nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la redobândirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentele în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950, pentru considerentele deja expuse.

În consecință, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă V.C.S.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.O., .N.R. și T.N. împotriva deciziei nr. 123/A din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Obligă pe recurenții-reclamanți la 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă V.C.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2011.