ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3816/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3816/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 59 din 6 mai 2010,

pronunțată în Dosarul nr. 313/42/2010 al Curții de Apel Ploiești, secția penală

și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate,

plângerile conexe formulate de petenții N.C.G. și I.Ș.A. împotriva Ordonanței

nr. 454/P/2008 din data de 29 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești și a Rezoluției nr. 205/II/2/2010 din data de 3 martie 2010 a

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că probatoriul administrat în cauză a dus la

concluzia că în dimineața zilei de 7 martie 2008 între cei doi petenți a avut

loc un conflict în cursul căruia partea vătămată a fost lovită sau îmbrâncită

de soțul ei, însă intensitatea loviturii a fost una redusă, situație dovedită

de faptul că leziunile au fost minore, așa încât pentru vindecare nu au fost

necesare îngrijiri medicale.

Prin urmare, față de

gravitatea redusă a faptei comise de învinuit, de împrejurarea că în prezent

părțile sunt divorțate, fiind puțin probabilă repetarea acesteia, soluția de

sancționare administrativă și nu penală a învinuitului este judicioasă și de

natură a da satisfacție și părții vătămate.

Totodată, cum ambele

părți au arătat că la incidentul din data de 7 martie 2008 nu au asistat și

alte persoane, instanța de fond a apreciat ca nejustificate cererile petenților

de trimitere a cauzei la parchet pentru redeschiderea urmăririi penale.

Împotriva hotărârii

primei instanțe a declarat recurs petentul I.Ș.A., invocând cazul de casare

conceptualizat prin art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Recurentul-petent a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei

și, pe fond, admiterea plângerii formulate împotriva soluției primare de netrimitere

în judecată confirmată de procurorul ierarhic superior, desființarea acesteia

și trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale și

completării acesteia.

În susținerea

recursului petentul a arătat că probatoriul administrat în cauză nu a dovedit

comiterea faptei de lovire și, prin urmare, în mod greșit acestuia i-a fost

angajată răspunderea juridică.

Recursul este

nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Prin rezoluția nr.

454/P/2008 din 20 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești s-a dispus începerea urmăririi penale față de I.Ș.A. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (1

1

) C. pen., constând în

aceea că la data de 7 martie 2008 învinuitul a lovit și a exercitat acte de

violență cauzatoare de suferințe fizice asupra soției sale, partea vătămată

I.C.G.

În urma cercetărilor

efectuate în cauză s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b

1

)

C. proc. pen. deoarece fapta, prin atingerea minimă adusă valorii sociale

ocrotite de lege și prin conținutul ei concret nu prezintă gradul de pericol

social al unei infracțiuni.

Procurorul a mai avut

în vedere că fapta a fost comisă pe fondul unor neînțelegeri existente între

soți, că urmările produse au adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite

de lege, atâta timp cât leziunile nu au necesitat îngrijiri medicale.

Totodată, procurorul

a reținut conduita învinuitului înainte și după săvârșirea faptei, regretul

manifestat, precum și împrejurarea că în urma căsătoriei au rezultat doi copii

minori, împrejurări în raport de care a apreciat că aplicarea unei sancțiuni cu

caracter administrativ este suficientă și de natură să ducă la îndreptarea

acestuia.

Drept urmare, prin

ordonanța nr. 454/P/2008 din 28 ianuarie 2010, procurorul a dispus scoaterea de

sub urmărire penală a învinuitului și aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ - amendă în cuantum de 200 RON.

Împotriva soluției

primare de netrimitere în judecată au formulat plângere ambele părți.

Petentul I.Ș.A. a

criticat ordonanța sub aspectul reținerii săvârșirii faptei în lipsa

argumentelor de fapt și de drept care să justifice începerea urmăririi penale

și, ulterior, reținerea faptei.

Petenta N.(fostă I.)

C.G. a susținut că ordonanța este nelegală, în mod greșit reținându-se

aplicabilitatea în cauză a cazului de împiedicare a exercitării acțiunii penale

prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen.

Prin rezoluția nr.

205/II/2/2010 din 3 martie 2010, procurorul ierarhic superior a respins plângerile,

ca nefondate, reținând că în raport de împrejurările comiterii actelor de

violență, de relațiile dintre părți și de urmările concrete produse, în mod

judicios procurorul a reținut că în cauză se poate dispune înlocuirea

răspunderii penale cu răspunderea administrativă.

Procurorul ierarhic

superior a mai reținut că probatoriul administrat în cauză a dovedit existența

unor relații tensionate între părți, precum și săvârșirea actelor de violență

obiectivate prin certificatul medico-legal.

Petentul I.Ș.A. a

criticat hotărârea primei instanțe de menținere a soluției primare de

netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, invocând

eroarea gravă de fapt, consecință a incompletitudinii urmăririi penale.

Sub un prim aspect,

cu referire la cazul de casare invocat de către petent, eroarea gravă de fapt

trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar și faptele

reținute și nu dintr-o omisiune în administrarea probelor necesare, pentru care

există cazul de casare prevăzut la pct. 10 alin. (1) al art. 385

9

C.

proc. pen.

Pe de altă parte, ne aflăm într-o eroare gravă de

fapt ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existența sau

inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie

prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea

conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției adoptate.

Cu alte cuvinte,

eroarea gravă de fapt reprezintă un viciu în stabilirea situației de fapt, în

sensul că, în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă,

în mod evident, din probele administrate, existând o vădită neconcordanță între

modul în care acestea au fost percepute și analizate.

Or, din examinarea

dosarului de urmărire penală rezultă că au fost administrate probe și că

acestea susțin concluzia procurorului, atât cu privire la comiterea faptei cât

și cu privire la acele împrejurări care justifică înlocuirea răspunderii penale

cu răspunderea administrativă.

Prin urmare,

respingând plângerile formulate împotriva soluției primare de înlocuire a

răspunderii penale și de angajare a răspunderii administrative, confirmată de

procurorul ierarhic superior, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică, nesupusă cazului de casare invocat.

Critica referitoare

la incompletitudinea urmăririi penale, evocând cazul de casare prevăzut de art.

385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., luat în examinare din oficiu,

sunt de asemenea neîntemeiate.

Într-adevăr, din

examinarea dispozițiilor legii procesual penale rezultă că urmărirea penală

este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală - procuror,

organele de cercetare penală ale poliției și organele de cercetare penale

speciale, după caz, ce are drept scop strângerea și verificarea tuturor

probelor cu privire la săvârșirea infracțiunii, descoperirea făptuitorului,

stabilirea răspunderii acestuia, în vederea trimiterii în judecată și luarea

măsurilor menite să asigure buna desfășurare în continuare a procesului penal.

Cu alte cuvinte, în

conformitate cu prevederile legii procesual penale, urmărirea penală are ca

obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor,

identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din economia legii

procesual penale rezultă, implicit, că sarcinile ce revin organelor de urmărire

penală privesc:

- stabilirea

adevărului, sub toate aspectele și în mod complet, cu privire la împrejurările

în care s-au comis faptele care fac obiectul sesizării,

- cunoașterea tuturor

participanților la săvârșirea faptei și stabilirea contribuției acestora la

pregătirea, derularea și consumarea acțiunilor sau inacțiunilor cu privire la

care se pretinde a fi prohibite de lege,

- identificarea

victimei infracțiunii, cu efect în activitatea judiciară de soluționare atât a

laturii penale cât și a laturii civile a procesului penal,

- stabilirea exactă a

situației de fapt susținută de probele administrate, dublată de obligația

organelor de urmărire penală de a face asupra acesteia o judecată de valoare,

adică o anumită apreciere,

- analizarea complexă

a întregii cauze pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde sub aspect penal

și, în consecință, dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată

a acestuia, în raport de exigențele constrângătoare ale art. 1, cu referire la

art. 10 C. proc. pen.

Este de reținut că

legea procesual penală are un caracter formalist, garanție egală și imparțială

a respectării drepturilor și intereselor legitime ale părților și, în raport de

importanța valorilor determinate de dreptul substanțial ce urmează a-și găsi

protecția prin garanțiile procedurale, regulile de desfășurare ale procesului

penal sunt reglementate prin norme imperative, de ordine publică, astfel încât

este nul orice act procesual îndeplinit cu nesocotirea acestora.

Nu lipsit de interes

ci, dimpotrivă, relevant juridic este faptul că în cadrul urmăririi penale sunt

aplicabile toate regulile de bază ale procesului penal și principiile

investigării criminalistice.

În fine, este de

reținut, insurmontabil, că urmărirea penală are un caracter obiectiv, în raport

de scopul procesului penal care obligă ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu facă obiectul tragerii la răspundere penală.

Or, actele și

lucrările dosarului relevă respectarea dispozițiilor legii procesual penale în

sensul administrării tuturor probelor necesare, aprecierii judicioase a

acestora și angajării răspunderii juridice potrivit vinovăției decelate de

probatoriul administrat.

Pe de altă parte,

deși invocă incompletitudinea urmăririi penale, petentul nu precizează

mijloacele de probă posibil de administrat și care, totodată, ar influența

soluția.

Prin urmare, în mod

judicios prima instanță, cu referire la această cerere, a reținut că ambele

părți au arătat că la incidentul din 7 martie 2008 nu au asistat și alte

persoane, așa încât trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii

urmăririi penale și completării acesteia este nejustificată, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești procedând la audierea tuturor celor care au luat

cunoștință despre incident și despre relațiile de familie ale petenților.

În consecință, respingând

plângerile petenților și menținând soluția primară de netrimitere în judecată,

confirmată de procurorul ierarhic superior, prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, nesupusă cazului de casare reglementat prin art.

385

9

alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.

Totodată, examinând

cauza în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

nu se constată incidența altor cazuri de casare care ar putea fi luate în

considerare din oficiu.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge ca nefondat recursul declarat de petentul I.Ș.A. împotriva Sentinței

penale nr. 59 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul-petent I.Ș.A. va fi obligat la plata sumei

de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul I.Ș.A. împotriva Sentinței penale nr.

59 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 28 octombrie 2010.