ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3816/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 59 din 6 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 313/42/2010 al Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, plângerile conexe formulate de petenții N.C.G. și I.Ș.A. împotriva Ordonanței nr. 454/P/2008 din data de 29 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Rezoluției nr. 205/II/2/2010 din data de 3 martie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că probatoriul administrat în cauză a dus la concluzia că în dimineața zilei de 7 martie 2008 între cei doi petenți a avut loc un conflict în cursul căruia partea vătămată a fost lovită sau îmbrâncită de soțul ei, însă intensitatea loviturii a fost una redusă, situație dovedită de faptul că leziunile au fost minore, așa încât pentru vindecare nu au fost necesare îngrijiri medicale. Prin urmare, față de gravitatea redusă a faptei comise de învinuit, de împrejurarea că în prezent părțile sunt divorțate, fiind puțin probabilă repetarea acesteia, soluția de sancționare administrativă și nu penală a învinuitului este judicioasă și de natură a da satisfacție și părții vătămate.

Totodată, cum ambele părți au arătat că la incidentul din data de 7 martie 2008 nu au asistat și alte persoane, instanța de fond a apreciat ca nejustificate cererile petenților de trimitere a cauzei la parchet pentru redeschiderea urmăririi penale. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs petentul I.Ș.A., invocând cazul de casare conceptualizat prin art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și, pe fond, admiterea plângerii formulate împotriva soluției primare de netrimitere în judecată confirmată de procurorul ierarhic superior, desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale și completării acesteia.

În susținerea recursului petentul a arătat că probatoriul administrat în cauză nu a dovedit comiterea faptei de lovire și, prin urmare, în mod greșit acestuia i-a fost angajată răspunderea juridică. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Prin rezoluția nr. 454/P/2008 din 20 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus începerea urmăririi penale față de I.Ș.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (1 1 ) C. pen., constând în aceea că la data de 7 martie 2008 învinuitul a lovit și a exercitat acte de violență cauzatoare de suferințe fizice asupra soției sale, partea vătămată I.C.G. În urma cercetărilor efectuate în cauză s-a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b 1 ) C. proc.

pen. deoarece fapta, prin atingerea minimă adusă valorii sociale ocrotite de lege și prin conținutul ei concret nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Procurorul a mai avut în vedere că fapta a fost comisă pe fondul unor neînțelegeri existente între soți, că urmările produse au adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, atâta timp cât leziunile nu au necesitat îngrijiri medicale. Totodată, procurorul a reținut conduita învinuitului înainte și după săvârșirea faptei, regretul manifestat, precum și împrejurarea că în urma căsătoriei au rezultat doi copii minori, împrejurări în raport de care a apreciat că aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ este suficientă și de natură să ducă la îndreptarea acestuia.

Drept urmare, prin ordonanța nr. 454/P/2008 din 28 ianuarie 2010, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ - amendă în cuantum de 200 RON. Împotriva soluției primare de netrimitere în judecată au formulat plângere ambele părți. Petentul I.Ș.A. a criticat ordonanța sub aspectul reținerii săvârșirii faptei în lipsa argumentelor de fapt și de drept care să justifice începerea urmăririi penale și, ulterior, reținerea faptei. Petenta N.(fostă I.) C.G. a susținut că ordonanța este nelegală, în mod greșit reținându-se aplicabilitatea în cauză a cazului de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b 1 ) C. proc.

pen. Prin rezoluția nr. 205/II/2/2010 din 3 martie 2010, procurorul ierarhic superior a respins plângerile, ca nefondate, reținând că în raport de împrejurările comiterii actelor de violență, de relațiile dintre părți și de urmările concrete produse, în mod judicios procurorul a reținut că în cauză se poate dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă. Procurorul ierarhic superior a mai reținut că probatoriul administrat în cauză a dovedit existența unor relații tensionate între părți, precum și săvârșirea actelor de violență obiectivate prin certificatul medico-legal. Petentul I.Ș.A. a criticat hotărârea primei instanțe de menținere a soluției primare de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, invocând eroarea gravă de fapt, consecință a incompletitudinii urmăririi penale.

Sub un prim aspect, cu referire la cazul de casare invocat de către petent, eroarea gravă de fapt trebuie să decurgă din probele administrate care se află la dosar și faptele reținute și nu dintr-o omisiune în administrarea probelor necesare, pentru care există cazul de casare prevăzut la pct. 10 alin. (1) al art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, ne aflăm într-o eroare gravă de fapt ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției adoptate.

Cu alte cuvinte, eroarea gravă de fapt reprezintă un viciu în stabilirea situației de fapt, în sensul că, în considerentele hotărârii se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o vădită neconcordanță între modul în care acestea au fost percepute și analizate. Or, din examinarea dosarului de urmărire penală rezultă că au fost administrate probe și că acestea susțin concluzia procurorului, atât cu privire la comiterea faptei cât și cu privire la acele împrejurări care justifică înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea administrativă. Prin urmare, respingând plângerile formulate împotriva soluției primare de înlocuire a răspunderii penale și de angajare a răspunderii administrative, confirmată de procurorul ierarhic superior, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă cazului de casare invocat.

Critica referitoare la incompletitudinea urmăririi penale, evocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., luat în examinare din oficiu, sunt de asemenea neîntemeiate. Într-adevăr, din examinarea dispozițiilor legii procesual penale rezultă că urmărirea penală este activitatea desfășurată de organele de urmărire penală - procuror, organele de cercetare penală ale poliției și organele de cercetare penale speciale, după caz, ce are drept scop strângerea și verificarea tuturor probelor cu privire la săvârșirea infracțiunii, descoperirea făptuitorului, stabilirea răspunderii acestuia, în vederea trimiterii în judecată și luarea măsurilor menite să asigure buna desfășurare în continuare a procesului penal.

Cu alte cuvinte, în conformitate cu prevederile legii procesual penale, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din economia legii procesual penale rezultă, implicit, că sarcinile ce revin organelor de urmărire penală privesc: - stabilirea adevărului, sub toate aspectele și în mod complet, cu privire la împrejurările în care s-au comis faptele care fac obiectul sesizării, - cunoașterea tuturor participanților la săvârșirea faptei și stabilirea contribuției acestora la pregătirea, derularea și consumarea acțiunilor sau inacțiunilor cu privire la care se pretinde a fi prohibite de lege, - identificarea victimei infracțiunii, cu efect în activitatea judiciară de soluționare atât a laturii penale cât și a laturii civile a procesului penal, - stabilirea exactă a situației de fapt susținută de probele administrate, dublată de obligația organelor de urmărire penală de a face asupra acesteia o judecată de valoare, adică o anumită apreciere, - analizarea complexă a întregii cauze pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde sub aspect penal și, în consecință, dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată a acestuia, în raport de exigențele constrângătoare ale art. 1, cu referire la art. 10 C. proc.

pen. Este de reținut că legea procesual penală are un caracter formalist, garanție egală și imparțială a respectării drepturilor și intereselor legitime ale părților și, în raport de importanța valorilor determinate de dreptul substanțial ce urmează a-și găsi protecția prin garanțiile procedurale, regulile de desfășurare ale procesului penal sunt reglementate prin norme imperative, de ordine publică, astfel încât este nul orice act procesual îndeplinit cu nesocotirea acestora. Nu lipsit de interes ci, dimpotrivă, relevant juridic este faptul că în cadrul urmăririi penale sunt aplicabile toate regulile de bază ale procesului penal și principiile investigării criminalistice.

În fine, este de reținut, insurmontabil, că urmărirea penală are un caracter obiectiv, în raport de scopul procesului penal care obligă ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu facă obiectul tragerii la răspundere penală. Or, actele și lucrările dosarului relevă respectarea dispozițiilor legii procesual penale în sensul administrării tuturor probelor necesare, aprecierii judicioase a acestora și angajării răspunderii juridice potrivit vinovăției decelate de probatoriul administrat. Pe de altă parte, deși invocă incompletitudinea urmăririi penale, petentul nu precizează mijloacele de probă posibil de administrat și care, totodată, ar influența soluția.

Prin urmare, în mod judicios prima instanță, cu referire la această cerere, a reținut că ambele părți au arătat că la incidentul din 7 martie 2008 nu au asistat și alte persoane, așa încât trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale și completării acesteia este nejustificată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești procedând la audierea tuturor celor care au luat cunoștință despre incident și despre relațiile de familie ale petenților. În consecință, respingând plângerile petenților și menținând soluția primară de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă cazului de casare reglementat prin art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen. Totodată, examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată incidența altor cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu. În consecință, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de petentul I.Ș.A. împotriva Sentinței penale nr. 59 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-petent I.Ș.A. va fi obligat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.Ș.A. împotriva Sentinței penale nr. 59 din 6 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 28 octombrie 2010.