ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2507/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar: Prin încheierea din 26 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 3231/101/2012, în temeiul art. 300 2 rap. la art. 160 b C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului C.A.F. în prezent deținut în Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova. S-au reținut, în esență, următoarele: Verificând legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului C.A.F., instanța a apreciat că se impune menținerea acestei măsuri. Prin încheierea nr. 12 din 08 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. 2403/101/2012, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.A.F.

pentru o perioadă de 29 zile, cu începere de la data de 08 martie 2012, până la data de 05 aprilie 2012, inclusiv, încheiere ce a rămas definitivă prin încheierea nr. 62 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 2403/101/2012/a1. În fapt, s-a reținut că, inculpatul C.A.F. în data de 28 februarie 2012, în jurul orei 16,30, prin constrângere și profitând de vârsta fragedă a minorei R.M.O. (de 11 ani), a întreținut relații sexuale orale cu aceasta în incinta magazinului aparținând SC L.M.O. SRL, din municipiul Orșova, unde acesta lucrează ca vânzător, dându-i apoi minorei suma de 10 lei și amenințând-o cu moartea, în situația în care va dezvălui cele întâmplate. Măsura a fost prelungită și menținută iar prin sentința penală nr. 119 din 13 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, inculpatul C.A.F.

a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, la pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a și lit. b) C. pen., pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la intervenirea termenului de prescripție a executării pedepsei principale și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a și lit. b) C. pen. Analizând întreg materialul probator aflat la dosar, Curtea a apreciat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând în continuare probe că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani închisoare.

De altfel, de la data când s-a verificat ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, nu au intervenit elemente noi, care să conducă la concluzia că s-ar fi schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii. Având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru este trimis în judecată inculpatul, valorile sociale pretins a fi încălcate, este justificată ideea că dacă, inculpatul s-ar afla în libertate, ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. De asemenea, nu trebuie ignorat nici efectul asupra opiniei publice, care reclamă o reacție promptă din partea autorităților, care prin măsurile luate trebuie să diminueze și chiar să stopeze astfel de fapte. Pe de altă parte, Curtea a constatat că s-au respectat drepturile inculpatului prevăzute de Codul de Procedură Penală și de art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință ținând cont de dispozițiile art. 300/2 C. proc. pen. și art. 160/b C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului C.A.F., urmând ca în baza art. 139 C. proc. pen., să respingă cererea inculpatului privind înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Împotriva încheierii primei instanțe, inculpatul C.A.F. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și, rejudecând, pe fond, revocarea măsuri arestării preventive. Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, încheierea atacată fiind legală, temeinică și corespunzător motivată cu privire la subzistența temeiurilor care au determinat arestarea preventivă a inculpatului și care impun în continuare menținerea măsurii.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate. Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc.

pen. În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege. Astfel, pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță, legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de viol, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului și de a împiedica buna desfășurare a procesului penal.

Totodată, natura infracțiunii și modalitatea de comitere, relevă o periculozitate infracțională și o rezonanță socială, care ar crea o stare de pericol pentru ordinea publică. Împrejurarea invocată de apărare, în sensul că declarațiile unor martori minori sunt oscilante și că partea vătămată nu ar fi povestit nimic mamei sale, nu este în măsură a determina o schimbare a temeiurilor reținute la luarea măsurii. Sub acest aspect, Curtea reține că hotărârea de condamnare a inculpatului în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.

În raport de toate aceste aspecte, se constată că temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a inculpatului C.A.F. neputând fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate, care nu se justifică în funcție de necesitatea asigurării bunei desfășurări a procesului penal. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.F. împotriva încheierii din 26 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 3231/101/2012, cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.F. împotriva încheierii din 26 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 3231/101/2012. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 03 august 2012.