ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5157/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: 1.Instanța de fond. Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința civilă nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta M.E. și M.A. împotriva pârâților P.I. și Ministerul Justiției pentru obligarea acestora la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând sporul valorii de circulație a unui apartament cu trei camere situat în București Șoseaua M.B., precum și a sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin încheieri interlocutorii s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției (din 13 ianuarie 2010) și au fost respinse excepțiile de netimbrare a acțiunii, inadmisibilitatea acțiunii și prescripția dreptului la acțiune (din 05 mai 2009). Tribunalul a reținut în esență următoarele: Prin sentința penală nr. 1173 din 16 iulie 2003, pronunțată în Dosarul nr. 1351/2003 al Judecătoriei sectorului 1 București, pârâta a fost condamnată în baza art. 349 C. pen., raportat la art. 63 alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. la plata unei amenzi penale în cuantumul de 10.000.000 ROL.

Prin aceiași sentință s-a admis în parte acțiunea civilă, pârâta fiind obligată în solidar cu Ministerul Justiției la plata următoarelor sume de bani cu titlu de despăgubiri: 6.891 dolari SUA, reprezentând prețul menționat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA/1997; 9.425.000 ROL, reprezentând contravaloarea taxelor de timbru și a onorariilor de avocat din procesele civile având ca obiect imobilul și respectiv, 80.000.000 ROL, reprezentând daune morale. Împotriva acestei sentințe, atât pârâta, cât și Ministerul Justiției au declarat apel, iar prin decizia penală nr. 172/2004 Tribunalul București, secția a I-a penală, a admis apelurile, a desființat în totalitate sentința atacată, iar pe fond în temeiul art. 333 pct. 1 C. proc.

pen. a restituit cauza organului de cercetare penală pentru completarea urmăririi penale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul București, recurs ce a fost respins la Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 872/2004. În urma completării urmăririi penale a fost întocmit un nou rechizitoriu sub nr. 3845/P/2006 în data de 18 decembrie 2007 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de pârâtă pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 alin. (1), art. 289 alin. (2) și art. 290 alin. (1) C. pen., deoarece s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, de punere în mișcare a acțiunii penale și de trimitere în judecată a inculpaților P.A.

și P.V. Prin același rechizitoriu s-a reținut că soția supraviețuitoare a lui M.S.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 14.500 dolari SUA, iar în fața instanței s-a constituit parte civilă cu aceeași sumă, precum și cu sumele de 100.000.000 ROL, reprezentând cheltuielile efectuate de-a lungul procesului, respectiv 500.000.000 ROL daune morale. Tribunalul a constatat că acțiunea reclamantelor întemeiată pe dispoz. art. 19 C. proc. pen., este neîntemeiată, deoarece aceste prevederi nu se aplică în speță. Potrivit dispozițiilor art. 19 C. proc. pen., persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă, în procesul penal, poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor materiale pricinuite prin infracțiune.

Această ipoteză nu se aplică în speță având în vedere că în dosarul penal, reclamantele s-au constituit părți civile încă din faza de urmărire penală, astfel cum rezultă din rechizitoriile și sentințele penale depuse la dosarul cauzei. Potrivit alin. (2) din același text de lege, judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, ipoteză care de asemenea nu se regăsește în cauză, deoarece reclamantele nu au formulat mai întâi acțiune civilă care să se fi suspendat până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat - alin. (3) din același text de lege.

În speța de față, procesul penal față de pârâta P.I. nu a fost suspendat, ci s-a terminat o dată cu ordonanța prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Alin. (4) al aceluiași art. de lege prevede că persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior, sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat chiar o hotărâre, chiar nedefinitivă. S-a observat că nici această ipoteză nu se regăsește în speță, având în vedere, pe de o parte faptul că acțiunea nu a fost pornită în fața unei instanțe civile, iar pe de altă parte, faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale nu a avut loc ulterior pornirii acțiunii civile și nici procesul penal nu a fost suspendat.

S-a constatat ca nu sunt aplicabile în cauză nici dispoz. art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală în cazul producerii unui prejudiciu ca urmare săvârșirii unei infracțiuni, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. Nu s-a putut reține vinovăția pârâtei chiar și în forma cea mai simplă. Nu s-a putut reține culpa pârâtei, la stabilirea vreunui prejudiciu, câtă vreme în decizia penală nr. 172 din 02 februarie 2004 a Tribunalului București, s-a constatat lipsa atribuțiilor strict evidențiate într-un ordin de serviciu emis de președintele instanței, lipsa de claritate cu privire la data care s-a început eliberarea certificatelor de sarcini de către grefieri, inexistența unei date pentru confirmarea registrelor și înlocuirea fișelor de atribuții prin ordin de serviciu, pentru fiecare grefier, precum și lipsa unor dovezi pentru întocmirea proceselor de predare-primire a eventualelor registre.

2. Instanța de apel. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 367-A din 14 iunie 2010 a admis excepția de tardivitate a cererii cu care a fost sesizată și a respins apelul ca tardiv introdus. În considerentele acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că la 17 martie 2010, reclamantele au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a Tribunalului București pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie fără să indice un temei de drept. Instanța de apel a soluționat conform art. 134 C. proc. civ. excepția de tardivitate a formulării apelului, excepție invocată de intimata-pârâtă. S-au reținut dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Nerespectarea acelui termen atrage sancțiunea prevăzută de art. 103 C. proc. civ., decăderea. În raport de aceste dispoziții s-a constatat că declararea apelului la 17 martie 2010 s-a făcut cu depășirea termenului de 15 zile legal prevăzut. 3. Recursul. Împotriva deciziei Curții de Apel București reclamantele au declarat recurs care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 219-316 și art. 86 pct. 3 C. proc. civ.

Criticile în fapt s-au referit la greșita admitere de către instanța de apel a excepției de tardivitate a apelului considerând, potrivit dovezilor de comunicare, că sentința Tribunalului a fost primită la 24 februarie 2010. Reclamantele au arătat că cererea de apel a fost însoțită de dovada datei de primire a sentinței, dată în raport de care cererea de apel a fost depusă în termenul legal, trimis la instanță prin poștă, conform scrisorii recomandate cu care acesta a fost înaintat către instanța de fond. S-a criticat în concluzie aprecierea eronată a instanței de apel care nu s-a raportat la dovada de primire anexată (data de pe aceasta) singura care poate fi luată în considerație și anume data poștei.

Intimata-pârâtă a formulat la 05 mai 2010 o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, în raport de împrejurarea că instanța de apel a respectat dispozițiile art. 284 alin. (1) C. proc. civ. care indică termenul legal de apel. 4. Analiza instanței de recurs. Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocat, conform criticilor formulate, constată că aceasta este legală și temeinică. Recursul a fost respins pentru considerentul ce urmează: Din analiza documentelor dosarului Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, se constată că sentința civilă nr. 42 din 19 ianuarie 2010 a acestei instanțe a fost comunicată reclamantelor M.E. și M.A. cu domiciliul ales indicat la cabinetul avocat G.B.

la 24 februarie 2010. În acest sens sunt dovezile de comunicare și primire a hotărârii dovezi semnate pentru primire, semnatarul indicând și seria actului de identitate. Apelul a fost transmis cu poșta la Tribunalul București. Instanța de apel a reținut ca dată a poștei aplicate pe plic, data de 17 martie 2010 confirmată și de adresa aflată în dosar. Se constată însă că data din ștampila aplicată de Poșta Română pe documentul (plicul) aflat în dosarul Curții de Apel este 15 martie 2010 și nu 17 martie 2010, cum se afirmă în adresa din 20 mai 2010 trimisă de Compania Națională Poșta Română, Oficiul Poștal București nr. X, la solicitarea Curții de Apel București pentru lămurirea datei de expediere prin poștă a documentului, destinat Tribunalului București și având ca expeditor cabinetul avocat G.B.

din București. În adresa Poștei se comunică faptul că instituția se află în „imposibilitatea de a stabili existența pe plicul recomandatei, a ștampilei de zi a Oficiului Poștal nr. X, aplicată eronat cu data de 05 martie 2010, în loc de 17 martie 2010 data prezentării, eroarea putând fi explicată prin neverificarea imprimării ștampilei aplicate". Ca urmare, în mod corect instanța de apel s-a raportat la data de pe plic și nu la o pretinsă dată de primire care nu a putut fi dovedită. Cele două repere, în analiza termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ. pentru declanșarea acestei căi de atac sunt așadar 24 februarie 2010, data comunicării hotărârii și respectiv, 15 martie 2010 data transmiterii apelului prin poștă (conform ștampilei de pe plic).

Instanța de apel s-a raportat ca dată de depunere a apelului la instanță la 17 martie 2010, și nu 15 martie 2010 cum se remarcă pe plic . Această raportare nu schimbă soluția, instanța făcând corect aprecierea că recursul este tardiv introdus. Termenul de 15 zile este depășit și în raport de data de 15 martie 2010. Termenul de 15 zile calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. având ca punct de plecare 24 februarie 2010, fără numărarea celor două zile exceptate (dias ad quem și dias ad quo) și având în vedere că în anul 2010, luna februarie a avut 28 de zile, s-a împlinit în ziua de 12 martie 2010 într-o zi de vineri, aceasta fiind, în cazul de speță, ultima zi legală pentru depunerea apelului.

Pe cale de consecință, în mod legal instanța de apel a respins ca tardiv formulată cererea de apel a reclamantei. Constatând că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care să impună modificarea deciziei Curții de Apel, în temeiul art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele M.E. și M.A. împotriva deciziei nr. 367A din 14 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică azi, 14 iunie 2011.