DI SALVO c. ITALIE

DI SALVO c. ITALIE (CtEDO, 2007)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 16098/05 prezentate de Liborio DI SALVO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 ianuarie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemel, judecători, și de domnul V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată mai sus la 18 aprilie 2005, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, dl Liborio di Salvo, este cetățean italian, născut în 1941 și rezident în Palermo. Reclamantul, care este avocat, a fost autorizat de președintele secțiunii să-și asume el însuși apărarea intereselor sale [art. 36 alineatul (2) în fine din Regulamentul de procedură]. Crisafolli, precum și de către co-agentul său adjunct, dl Lettieri. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Condamnarea reclamantului și revizuirea procesului său În special, în timpul unui proces civil, reclamantul a declarat că nu a încheiat niciodată cu un anumit domn D un contract de închiriere în scris. Prin hotărârea din 12 decembrie 1984, judecătorul judecător din Palermo l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șase luni de închisoare cu suspendare. În plus, acesta a pronunțat împotriva reclamantului o interdicție de a îndeplini funcții publice (interdizione dai pubblici uffici). Judecătorul din Instanță consideră că existența contractului în litigiu a fost dovedită de declarațiile dlui D. și ale soției sale. Prin hotărârea din 12 aprilie 1986, Tribunalul din Palermo a confirmat condamnarea reclamantului. Reclamantul s-a ocupat de casare, dar a fost decăzut printr-o hotărâre din 17 martie 1988, al cărei text a fost depus la grefă la 4 octombrie 1988. Reclamantul a introdus ulterior mai multe acțiuni de revizuire, fără a obține totuși redeschiderea procesului său. La 1 iunie 1998, reclamantul a introdus o nouă acțiune în rejudecare. El a susținut că noi dovezi erau nevinovate. În special, din mai multe elemente reiese că numai domnul D., și nu reclamantul, semnase contractul în cauză. Cu toate acestea, printr-o ordonanță din 21 decembrie 1999, instanța de apel din Caltanisseta a declarat acțiunea în rejudecare admisibilă. Prin hotărârea din 10 iulie 2000, aceasta a respins recursul reclamantului, considerând că acesta încerca, în esență, să obțină o nouă evaluare a probelor deja produse în cursul primului proces. Reclamantul s-a ocupat de casare, însă acesta a fost decăzut la data de 5 Între timp, dl D. l-a numit pe reclamant în fața tribunalului din Palermo pentru a obține despăgubiri pentru daunele morale și materiale cauzate de mărturia falsă. Prin hotărârea din 20 februarie 2000, Tribunalul a primit această cerere și l-a condamnat pe reclamant să plătească 3 000 000 de lire (aproximativ 1 549 de euro) domnului D. La 14 octombrie 2003 a fost declarată inadmisibilă o nouă acțiune de revizuire a reclamantului de către Tribunalul de apel din Caltanisseta. Printr-o hotărâre din 4 martie 2004, Curtea de Casație a anulat decizia atacată și a constatat că o acțiune de revizuire era admisibilă în cazul în care condamnatul solicita o evaluare a probelor existente care nu fusese efectuată niciodată de judecătorul din fond. Procesul reclamantului a fost redeschis printr-o hotărâre din 14 ianuarie 2005, al cărei text a fost depus la grefă la 28 ianuarie 2005. Ianuarie 2005, instanța de apel a Catanei a anulat condamnarea reclamantului și l-a exonerat pe acesta de acuzația împotriva sa pe motivul că nu se producea fapta reprovocată (pătruns el fatto non sussista) Instanța de apel a declarat că, în cursul procedurilor penale și civile, împrejurarea că contractul de închiriere fusese semnat și de către reclamant nu fusese menționat niciodată. Pe de altă parte, acesta din urmă nu a avut nici un interes în a depune o mărturie falsă. Având în vedere că un contract a fost încheiat în scris. Această decizie a devenit definitivă la 1 martie 2005. Observațiile părților în fața Curții și expresiile utilizate de reclamant în urma comunicării cererii, printr-o scrisoare din 22 martie 2005. În iunie 2006, guvernul a transmis Curții observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cauzei. Reclamantul a răspuns la 19 septembrie 2006. La primirea acestei corespondențe, guvernul a subliniat Curții că reclamantul a folosit în mod gratuit expresiile La 31 octombrie 2006, grefierul secțiunii i-a trimis reclamantului o scrisoare, ale cărei părți interesate se citesc după cum urmează: (...) (j) constată că guvernul a solicitat Curții să retragă expresiile sale scandaloase conținute în observațiile primite la grefa sa la 19 septembrie 2006. Or, dintr-o lectură a observațiilor în cauză reiese că ați folosit într-adevăr cuvinte care aduc atingere onoarei și reputației co-agentului guvernului. De exemplu, citez următoarele expresii: mai exact, potrivit opiniei greșite a unui co-agent, care își demonstrează voința malefică de a înșela Curtea; mai exact, conform avizului interesat și meschin (subdolo) al co-agentului ... În această privință, aș dori să vă reamintesc că, în cazul în care orice solicitant are dreptul de a critica conținutul observațiilor guvernului, nu este mai puțin adevărat că procedura în fața Curții trebuie să aibă respect față de partea pârâtă și, prin urmare, vă invit să-mi trimiteți, într-un termen care este necesar la decembrie 2006, o nouă versiune a observațiilor dvs., cu excepția oricărei expresii ofensatoare. În caz contrar, Curtea va proceda la o astfel de tratare. De asemenea, aceasta ar putea considera că cererea dumneavoastră este abuzivă în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și să decidă să o declare inadmisibilă. în cazul în care reprezentantul unei părți formulează observații abuzive, frivole, ofensatoare sau prolixe, președintele camerei poate exclude din procedură, poate refuza să recunoască integral sau parțial observațiile în cauză sau poate emite orice ordonanță pe care o consideră adecvată, fără a aduce atingere articolului 35 alineatul (3) din convenție. Printr-o scrisoare din 22 noiembrie 2006, reclamantul a invitat Curtea să ordone ăluia să indice expresiile pe care le-ar fi folosit; numai în acest caz, reclamantul ar fi dispus să le retragă, după examinarea conținutului acestora. În plus, guvernul ar fi evitat să furnizeze o astfel de indicație. pentru a nu fi dezmințit cu strigăt și ridiculizare (con ludibrio) de către solicitant . Acesta din urmă consideră că nu a excedat în exercitarea dreptului său de critică față de greșelile foarte evidente (...) introduse în mod deliberat, pentru a provoca reacția legitimă a reclamantului, în observațiile co-agentului . În opinia reclamantului, nu se poate ascunde în spatele Galatéea de Monsenior della Casa sau eticheta formala a fostului rege al Bourbonilor Reclamantul susține, de asemenea, că guvernul ar trebui să fie obligat să retragă toate citatele sale din jurisprudența Curții, deoarece nu există nici o indicare a datei hotărârilor judecătorești și a numerelor cererilor.Acest lucru în cele din urmă, interpretarea dată de guvern dispozițiilor interne relevante ar fi Recunoașterea unui drept de despăgubire în caz de eroare judiciară (riparazione dell maimuziario . Primul paragraf al acestei dispoziții se citește după cum urmează Cel care a fost relocat în revizuire, dacă nu a dus la eroare judiciară prin dol sau culpă grea, are dreptul la o despăgubire (riparazione ) proporțională cu durata executării sentinței sau art. 2 alineatul (1) din Legea nr. 117 din 13 aprilie 1988 (Legea privind repararea prejudiciului cauzat în exercitarea funcțiilor judiciare și în răspunderea civilă a magistraților) dispune de legea care a suferit un prejudiciu nejustificat (Danno ingiusto din cauza unui comportament, a unui act sau a unei hotărâri judecătorești luate de un magistrat cu dol sau cu vinovăție grea în exercitarea funcțiilor sale sau pentru negare de justiție poate acționa împotriva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7, reclamantul declară o încălcare a dreptului său de a presta despăgubiri în caz de eroare judiciară. ÎN 117 din 13 aprilie 1988 nu se aplică. În cazul în care o condamnare penală definitivă este anulată ulterior sau în cazul în care harul este acordat, pentru că un fapt nou sau recent dezvăluit dovedește că a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită, în conformitate cu legea sau cu utilizarea în vigoare în statul în cauză, cu excepția cazului în care se dovedește că non-apocalipsa în timp util a faptului necunoscut îi este atribuită în totalitate sau parțial. Argumentele părților excepționale de la guvernul întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Guvernul excită în primul rând neobosirea căilor de atac interne. El observă că, în conformitate cu art. 643 din CPP, dreptul la despăgubire este supus a două condiții, în special : fie că reclamantul a suferit executarea unei pedepse sau că a suferit consecințe personale sau familiale care decurg din condamnare. Aceste condiții nu sunt cumulative, numai una dintre ele este suficientă pentru a obține repararea. Cu toate acestea, reclamantul ar fi putut dovedi că condamnarea sa a avut repercusiuni personale sau familiale Într-adevăr, dovada unor astfel de consecințe într-un caz ca această specie în care condamnarea nu a avut nici o consecință concretă ar fi putut prezenta unele dificultăți. Cu toate acestea, eficiența și caracterul adecvat al unei căi de atac nu depind de certitudinea unui rezultat favorabil, fiind suficient, dimpotrivă, că aceasta nu este condamnată la un eșec cert. Guvernul consideră, de asemenea, că 117 din 1988, susținând dolul sau greșeala grea a magistraților care au pronunțat sentința. El observă că art. 643 din CPP prevede două condiții cumulative, și nu alternative, pentru acordarea de despăgubiri pentru eroare judiciară, și anume executarea pedepsei și existența unor consecințe personale și familiale pentru condamnat. Acest lucru rezultă în mod clar din: În ceea ce privește art. 2 din Legea nr. 117 din 1988, este vorba despre o dispoziție care prevede repararea prejudiciilor care rezultă dintr-o privare de libertate personală Pe de altă parte, aproximativ cincizeci de judecători au ocupat cauza reclamantului. Prin urmare, acesta ar fi trebuit să inițieze 50 de proceduri diferite: acestea ar fi durat mult timp, s-ar fi articulat pe mai multe grade de jurisdicție și s-ar fi încheiat probabil prin respingerea pretențiilor reclamantului. Într-adevăr, nu există nicio dovadă că judecătorii în cauză nu au acționat cu bună credință. Fondul regatului observă că atunci când o suspendare ( se acordă o suspendare a executării oricărei pedepse principale (detenție sau amendă), precum și a oricărei pedepse auxiliare (de exemplu, interdicția de a îndeplini funcții publice). În plus, art. 175 din Codul penal ( În cazul de față, reclamantul a beneficiat atât de suspendarea executării pedepsei, cât și de nemenționarea acesteia. Condamnarea sa a rămas, prin urmare, moartă. Într-adevăr, nu a fost executată nicio pedeapsă (nici principal, nici accesoriu) și lipsa unei menționări în cazierul judiciar a pus în afara oricărei consecințe pe plan moral. Prin urmare, acțiunile în despăgubire inițiate de solicitant ar fi putut să se confrunte cu o respingere pe fond, pentru inexistența unui prejudiciu prejudiciabil sau pentru lipsa unei dovezi a unui astfel de prejudiciu. Din punctul de vedere al guvernului, nu s-ar putea aduce atingere principiilor Convenției pentru simplul fapt că ordinea juridică internă refuză o persoană pentru un prejudiciu inexistent sau care nu este dovedit. În ciuda diferențelor de formulare, art. 3 din Protocolul nr. 7 și 643 din CPP supun dreptul la reparații pentru eroare judiciară în aceleași condiții. Prima dispoziție prevede ca condamnatul să fi suferit o pedeapsă Pe de altă parte, art. 3 din Protocolul nr. 7 curățenie statelor contractante o marjă largă de apreciere în ceea ce privește condițiile de acordare a dreptului de proprietate intelectuală, precizând că aceasta este acordată în conformitate cu legea sau cu dreptul de utilizare în vigoare în statul în cauză Prin urmare, părțile contractante ar fi libere să adapteze despăgubirile pentru eroare judiciară la natura și consecințele acesteia din urmă. Or, art. 643 din CPP ar depăși chiar cerințele Convenției deoarece permite, chiar și în lipsa executării unei pedepse, să obțină despăgubiri pentru eventualele consecințe personale sau familiale care decurg din condamnare. În primul rând, el subliniază că nemenționarea condamnării se referă numai la certificatele de cazier judiciar solicitate de către instanță. Cu toate acestea, condamnarea apare pe orice alt certificat solicitat de magistratură, de administrația publică și de ordinele profesionale. Prin urmare, reclamantul, un avocat care exercită o profesie liberală, a suferit consecințe personale, familiale și profesionale grave și, prin urmare, ar fi greșit să susținem că condamnarea sa este în mod clar moartă, reclamantul nu a fost privat de libertatea sa; nu mai puțin decât a fost găsit vinovat de o infracțiune gravă. În plus, mama reclamantului este considerată responsabilă pentru vicisitudinile judiciare ale fiului său și, prin urmare, ar fi contractat o boală psihosomatică, și anume o formă de cancer, care a provocat moartea acestuia. Reclamantul însuși ar fi somat situația și ar fi îmbătrânit din timpuri incipiente. În opinia reclamantului, ar fi, de asemenea, neechivoc să se constate că orice pedeapsă secundară, în special interzicerea funcțiilor publice, nu a fost executată împotriva sa. De fapt, din cauza condamnării sale, reclamantul nu a putut exercita nicio funcție publică. Reclamantul contestă în cele din urmă interpretarea dată de guvernul art. 3 din Protocolul nr. (7) și conform căreia dreptul la despăgubire prevăzut de această dispoziție nu ar apărea decât dacă pedeapsa a fost executată. Evaluarea Curții trebuie mai întâi să stabilească dacă expresiile utilizate de solicitant în observațiile sale ca răspuns primite la grefa din 19 septembrie 2006 constituie un abuz de dreptul la recurs individual. Curtea amintește că, în cazul în care nu există nicio îndoială că utilizarea unui limbaj ofensator în cadrul procedurii în fața Curții este inadecvată, cu excepția cazurilor excepționale, o cerere nu poate fi respinsă ca fiind abuzivă decât dacă a fost întemeiată în mod deliberat pe fapte luate în considerare (Varbanov c. Bulgaria, nr 31365/96, § 36, CEDH 2000-X, și Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea consideră că acuzațiile reclamantului sunt intolerabile și că a depășit limitele unei critici normale, civice și legitime. Comportamentul recurentului ar putea fi calificat, în esență, drept "rezumat of scurt" (a se vedea mutatis mutandis" în instanță; Curtea a examinat conținutul observațiilor guvernului, fără a găsi nicio expresie care, după cum susține reclamantul, ar putea părea ofensatoare față de acesta. Dimpotrivă, co-agentul Ös Õ este limitat la interpretarea dispozițiilor interne relevante și a art. 3 din Protocolul nr. 7. Desigur, reclamantul are dreptul de a nu împărtăși o astfel de interpretare și a prezentat, într-adevăr, numeroase argumente juridice și de fapt pentru a o contesta. Cu toate acestea, în anumite pasaje din observațiile sale în răspuns la Curtea acordă, de asemenea, importanță faptelor că reclamantul este un avocat și că grefierul secțiunii și-a atras atenția asupra caracterului intolerabil al observațiilor sale și l-a invitat să le retragă. Astfel, reclamantului i s-a oferit ocazia de a-și curăța observațiile de orice expresie care, fără a atinge fondul tezelor sale, se autoevalua într-un atac gratuit și personal asupra reprezentantului guvernului. În loc să profite de această ocazie, reclamantul a solicitat Curții a Uniunii Europene să indice expresiile presupus scandaloase, în timp ce acestea reiese în mod clar din scrisoarea grefierului de secțiune din 31 octombrie 2006. Acesta este apoi lansat într-o controversă inutilă cu privire la deontologia reprezentantului guvernului, reiterând afirmațiile sale potrivit cărora acesta din urmă ar fi introdus în mod deliberat erori în observațiile sale pentru a provoca partea adversă. În opinia Curții, conduita reclamantului este contrară dreptului individual de recurs, astfel cum se prevede la articolele 34 și 35 din convenție. Aceasta este abuzivă în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție (a se vedea, mutatis mutandis Duringer și alții c. Franța (dec.), nr. 61164/00, CEDH 2003-II și ehák, decizia menționată anterior). Prin urmare, cererea trebuie declarată inadmisibilă ca fiind abuzivă, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

16098/05

présentée par Liborio DI SALVO

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 11 janvier 2007 en une chambre composée de

:

MM.

B.M. Zupančič,

président,

J. Hedigan,

C. Bîrsan,

V. Zagrebelsky,

E. Myjer,

David Thór Björgvinsson,

M

me

I. Ziemele,

juges,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 avril 2005,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Liborio di Salvo, est un ressortissant italien, né en 1941 et résidant à Palerme. Le requérant, qui est avocat, a été autorisé par le président de la section à assumer lui-même la défense de ses intérêts (article

36 § 2

in fine

du règlement). Le gouvernement italien («

le

Gouvernement

») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son co-agent, M.

F.

Crisafulli, ainsi que par son co-agent adjoint, M.

N.

Lettieri.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

La condamnation du requérant et la révision de son procès

Le requérant fut accusé de faux témoignage. En particulier, il avait déclaré, au cours d’un procès civil, ne jamais avoir conclu avec un certain M. D. un contrat de location par écrit.

Par un jugement du 12 décembre 1984, le juge d’instance de Palerme condamna le requérant à une peine de six mois d’emprisonnement avec sursis. Il prononça en outre contre le requérant une interdiction à remplir des fonctions publiques (

interdizione dai pubblici uffici

). Le juge d’instance estima que l’existence du contrat litigieux était prouvée par les déclarations de M. D. et de sa femme.

Le requérant interjeta appel, contestant la crédibilité des témoignages à charge.

Par un jugement du 12 avril 1986, le tribunal de Palerme confirma la condamnation du requérant.

Le requérant se pourvut en cassation, mais il fut débouté par un arrêt du 17 mars 1988, dont le texte fut déposé au greffe le 4 octobre 1988.

Le requérant introduisit par la suite plusieurs recours en révision, sans toutefois obtenir la réouverture de son procès.

Le 1

er

juin 1998, le requérant introduisit un nouveau recours en révision. Il allégua que des nouvelles preuves démontraient qu’il était innocent. En

particulier, il ressortait de plusieurs éléments que seul M. D., et non le requérant, avait signé le contrat en question.

Par une ordonnance du 21 décembre 1999, la cour d’appel de Caltanissetta déclara le recours en révision recevable. Par un arrêt du 10

juillet 2000, elle rejeta cependant le recours du requérant, estimant que celui-ci essayait, pour l’essentiel, d’obtenir une nouvelle évaluation des preuves déjà produites au cours du premier procès.

Le requérant se pourvut en cassation, mais il fut débouté le 5

février

2002.

Entre-temps, M. D. avait assigné le requérant devant le tribunal de Palerme afin d’obtenir la réparation des dommages moraux et matériels provoqués par le faux témoignage. Par un jugement du 20

février 2000, le tribunal avait accueilli cette demande, et avait condamné le requérant à payer 3

000

000 lires (environ 1

549 euros) à M. D.

Un nouveau recours en révision du requérant fut déclaré irrecevable par la cour d’appel de Caltanissetta le 14 octobre 2003.

Le requérant se pourvut en cassation.

Par un arrêt du 4 mars 2004, la Cour de cassation annula la décision attaquée. Elle observa qu’un recours en révision était recevable si le condamné demandait une évaluation des preuves existantes qui n’avait jamais été effectuée par le juge du fond.

Le procès du requérant fut rouvert.

Par un arrêt du 14 janvier 2005, dont le texte fut déposé au greffe le 28

janvier 2005, la cour d’appel de Catane annula la condamnation du requérant et relaxa celui-ci de l’accusation à son encontre au motif que le fait reproché ne s’était pas produit (

perché il fatto non sussiste

).

La cour d’appel observa qu’au cours de procédures pénales et civiles, la circonstance que le contrat de location avait été signé aussi par le requérant n’avait jamais été évoquée. Par ailleurs, ce dernier n’avait aucun intérêt à faire un faux témoignage. Etant donné qu’un contrat était «

conclu par écrit

» seulement lorsqu’il était signé par toutes les parties, on ne pouvait pas estimer que le requérant avait menti.

Cette décision devint définitive le 1

er

mars 2005.

2.

Les observations des parties devant la Cour et les expressions utilisées par le requérant

A la suite de la communication de la requête, par une lettre du 22

juin 2006, le Gouvernement a fait parvenir à la Cour ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. Le requérant a répliqué le 19

septembre 2006. A réception de cette correspondance, le Gouvernement a fait remarquer à la Cour que le requérant avait utilisé des expressions «

gratuitement outrageantes

» à l’encontre de son co-agent. Il a dès lors demandé que l’intéressé fût invité à les retirer.

Le 31 octobre 2006, le greffier de section a envoyé au requérant un courrier, dont les parties pertinentes se lisent comme suit

:

«

(...) j’observe que le Gouvernement a demandé à la Cour d’ordonner à la partie requérante de retirer ses expressions outrageantes contenues dans ses observations parvenues au greffe le 19 septembre 2006. Or, il ressort d’une lecture des observations en question que vous avez en effet utilisé des mots portant atteinte à l’honneur et à la réputation du co-agent du Gouvernement. A simple titre d’exemple, je cite les expressions suivantes

: «

selon la mal fondée

opinion de

co-agent, qui démontre sa volonté maléfique de tromper la Cour

»

; «

selon l’avis intéressé et mesquin (

subdolo

) du co-agent ...

».

A cet égard, je vous rappelle que, si tout requérant a le droit de critiquer le contenu des observations du Gouvernement, il n’en demeure pas moins que la procédure devant la Cour doit s’inspirer du respect pour la partie adverse. Partant, je vous invite à me faire parvenir, dans un délai échéant le

1

er

décembre 2006,

une nouvelle version de vos observations, épurée de toute expression offensante. A défaut, la Cour procédera d’office à une telle épuration. Elle pourrait également estimer que votre requête est abusive au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et décider de la déclarer irrecevable.

J’attire également votre attention sur l’article 44D du règlement de la Cour, aux termes duquel «

si le représentant d’une partie formule des observations abusives, frivoles, vexatoires ou prolixes, le président de la chambre peut l’exclure de la procédure, refuser d’admettre tout ou partie des observations en cause ou rendre toute ordonnance qu’il juge appropriée, sans préjudice de l’article 35 § 3 de la Convention

».

»

Par une lettre du 22 novembre 2006, le requérant a invité la Cour à ordonner au Gouvernement d’indiquer les expressions prétendument outrageantes qu’il aurait utilisées ; seulement dans ce cas, le requérant serait prêt à les retirer, après en avoir examiné le contenu. Par ailleurs, le Gouvernement aurait évité de fournir une telle indication «

afin de ne pas être démenti avec clameur et ridiculisation (

con ludibrio

) par le requérant

». Ce dernier estime de ne pas avoir excédé dans l’exercice de son droit de critique face «

aux erreurs très évidentes (...) délibérément insérées, afin de provoquer la réaction légitime du requérant, dans les

observations du co-agent

». De l’avis du requérant, on ne saurait se cacher derrière «

le Galatée de Monseigneur della Casa ou l’étiquette formaliste de l’ancien roi des Bourbons

».

Le requérant soutient en outre que le Gouvernement devrait être contraint de retirer toutes ses citations de la jurisprudence de la Cour car il n’y a pas d’indication de la date des arrêts et des numéros des requêtes. Ceci

s’analyserait en un manque de déontologie. Enfin, l’interprétation donnée par le Gouvernement aux dispositions internes pertinentes serait «

fausse

», et le requérant se sentirait «

personnellement offensé

» par les

thèses juridiques du Gouvernement, dont certaines seraient «

provocatrices

».

B.

Le droit interne pertinent

L’article 643 du code de procédure pénale («

le CPP

») reconnaît un droit d’indemnisation en cas d’erreur judiciaire (

riparazione dell’errore giudiziario

). Le premier paragraphe de cette disposition se lit comme suit

:

«

Celui qui a été relaxé en révision, s’il n’a pas provoqué l’erreur judiciaire par dol ou faute lourde, a droit à une indemnisation (

riparazione

) proportionnée à la durée de l’éventuelle exécution de la peine ou de

l’internement et aux conséquences

personnelles et familiales découlant de la condamnation.

»

L’article 2 § 1 de la loi n

o

117 du 13 avril 1988 (loi sur la réparation du préjudice causé dans l’exercice des fonctions judiciaires et sur la responsabilité civile des magistrats) dispose

:

«

Celui qui a subi un préjudice injustifié (

danno ingiusto

)

à cause d’un comportement, d’un acte ou d’une décision judiciaires pris par un magistrat avec dol ou faute lourde dans l’exercice de ses fonctions ou bien pour déni de justice peut agir contre l’Etat pour obtenir la réparation des dommages patrimoniaux et (...) non patrimoniaux découlant d’une privation de liberté personnelle.

»

GRIEF

Invoquant l’article 3 du Protocole n

o

7, le requérant allègue une violation de son droit d’indemnisation en cas d’erreur judiciaire.

EN DROIT

Le requérant se plaint de ne pas pouvoir obtenir une indemnisation pour l’erreur judiciaire dont il a fait l’objet. Il observe qu’ayant été condamné à une peine dont l’exécution a été suspendue, il n’a pas été privé de sa liberté. Dès lors l’article 643 § 1 du CPP et l’article 2 § 1 de la loi n

o

117 du 13

avril 1988 ne trouvent pas à s’appliquer. Il invoque l’article 3 du Protocole n

o

7, ainsi libellé

:

«

Lorsqu’une condamnation pénale définitive est ultérieurement annulée, ou lorsque la grâce est accordée, parce qu’un fait nouveau ou nouvellement révélé prouve qu’il s’est produit une erreur judiciaire, la personne qui a subi une peine en raison de cette condamnation est indemnisée, conformément à la loi ou à l’usage en vigueur dans l’Etat concerné, à moins qu’il ne soit prouvé que la non-révélation en temps utile du fait inconnu lui est imputable en tout ou en partie.

»

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

Arguments des parties

1.

Exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement excipe tout d’abord du non-épuisement des voies de recours internes. Il observe qu’aux termes de l’article 643 du CPP, le droit à réparation est soumis à deux conditions, et notamment

: que le demandeur ait subi l’exécution d’une peine ou qu’il ait subi des conséquences personnelles ou familiales découlant de la condamnation. Ces conditions n’étant pas cumulatives, l’une seule d’entre elles suffit pour obtenir la réparation.

Or, le requérant aurait pu prouver que sa condamnation avait eu des répercussions «

personnelles

» ou «

familiales

» indépendantes de l’exécution d’une peine. Certes, la preuve de telles répercussions dans un cas comme la présente espèce où la condamnation n’a eu aucune conséquence concrète aurait pu présenter quelques difficultés. Cependant, l’effectivité et le caractère adéquat d’une voie de recours ne dépendent pas de la certitude d’un résultat favorable, étant suffisant, au contraire, qu’elle ne soit pas vouée à un échec certain.

Le Gouvernement estime également qu’afin d’obtenir réparation de tout préjudice matériel éventuellement subi, le requérant aurait pu se prévaloir des dispositions de la loi n

o

117 de 1988, en alléguant le dol ou la faute lourde des magistrats ayant prononcé sa condamnation.

Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement. Il observe que l’article 643 du CPP prévoit deux conditions cumulatives, et non alternatives, pour l’octroi de l’indemnisation pour erreur judiciaire, à savoir l’exécution de la peine et l’existence de conséquences personnelles et familiales pour le condamné. Ceci résulte clairement de la conjonction «

et

» qui relie les deux parties de l’article en question et serait confirmé par la jurisprudence interne pertinente.

Quant à l’article 2 de la loi n

o

117 de 1988, il s’agit d’une disposition qui prévoit la réparation des préjudices «

découlant d’une privation de liberté personnelle

». Par ailleurs, environ cinquante juges se sont occupés de l’affaire du requérant. Celui-ci aurait donc dû entamer cinquante procédures différentes. Ces dernières auraient duré longtemps, se seraient articulées sur plusieurs degrés de juridiction, et se seraient probablement terminées par le rejet des prétentions du demandeur. En effet, rien ne prouve que les juges en question n’aient pas agi de bonne foi.

2.

Fond du grief

Le Gouvernement observe que lorsqu’un sursis (

sospensione condizionale

)

de la peine est octroyé, il y a suspension de l’exécution de toute peine principale (détention ou amende) ainsi que de toute peine accessoire (par exemple, interdiction à remplir des fonctions publiques). De

plus, l’article 175 du code pénal («

le CP

») prévoit que de la condamnation infligée ne soit pas faite mention dans le certificat pénal demandé par l’intéressé.

Dans le cas d’espèce, le requérant a bénéficié à la fois du sursis de l’exécution de sa peine et de la non-mention de celle-ci. Sa condamnation est donc restée lettre morte. En effet, aucune peine (ni principale, ni accessoire) n’a été exécutée, et l’absence de mention dans le casier judiciaire a mis l’intéressé à l’abri de toute conséquence sur le plan moral.

Dès lors, d’éventuelles actions en réparation entamées par le requérant auraient pu se heurter à un rejet au fond, pour inexistence d’un préjudice dommageable ou pour manque de preuve d’un tel préjudice.

De l’avis du Gouvernement, il ne pourrait pas y avoir atteinte aux principes de la Convention pour le simple fait que l’ordre juridique interne refuse d’indemniser un individu pour un préjudice inexistant ou non prouvé. En dépit des différences de leur libellé,

les articles 3 du Protocole n

o

7 et 643 du CPP soumettent le droit à réparation pour erreur judiciaire aux mêmes conditions. La première disposition exige que le condamné ait «

subi une peine

», c’est-à-dire que cette dernière ait été exécutée

; la deuxième prévoit que l’indemnisation soit «

proportionnée à la durée de la peine éventuellement purgée

», ainsi supposant l’application de la sanction.

Par ailleurs, l’article 3 du Protocole n

o

7 ménage aux Etats contractants une large marge d’appréciation quant aux conditions d’octroi de l’indemnité, précisant que celle-ci est accordée «

conformément à la loi ou à l’usage en vigueur dans l’Etat concerné

». Les Parties contractantes seraient donc libres d’adapter l’indemnisation pour erreur judiciaire à la nature et aux conséquences de cette dernière. Or, l’article 643 du CPP irait même au-delà des exigences de la Convention car il permet, même en l’absence de l’exécution d’une peine, d’obtenir un dédommagement pour les éventuelles conséquences personnelles ou familiales découlant de la condamnation.

Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement. Il souligne tout d’abord que la non-mention de la condamnation concerne uniquement les certificats du casier judicaire demandés par l’intéressé. La condamnation apparaît cependant sur tout autre certificat demandé par la magistrature, par l’administration publique et par les ordres professionnels. Le requérant, un avocat exerçant une profession libérale, a donc subi de graves conséquences personnelles, familiales et professionnelles. Il serait partant erroné de soutenir que sa condamnation est «

restée lettre morte

».

Certes, le requérant n’a pas été privé de sa liberté

; il n’en demeure pas moins qu’il a été jugé coupable d’une infraction «

très grave

», ce qui a entraîné une perte de clientèle significative. De plus, la mère du requérant s’est estimée responsable des vicissitudes judicaires de son fils, et aurait de ce fait contracté une maladie psychosomatique, à savoir une forme de cancer, qui en a provoqué le décès. Le requérant lui-même aurait somatisé la situation, et aurait de ce fait précocement vieilli.

De l’avis du requérant, il serait également incorrect d’affirmer que toute peine accessoire, et notamment l’interdiction des fonctions publiques, n’a pas été exécutée à son encontre. En réalité, en raison de sa condamnation, le requérant n’a pu exercer aucune fonction publique.

Le requérant conteste enfin l’interprétation donnée par le Gouvernement à l’article 3 du Protocole n

o

7, et selon laquelle le droit à réparation prévu par cette disposition ne surgirait que si la peine a été exécutée.

B.

Appréciation de la Cour

La Cour doit tout d’abord déterminer si les expressions utilisées par le requérant dans ses observations en réponse parvenues au greffe le 19

septembre 2006 constituent un abus du droit de recours individuel.

La Cour rappelle que s’il ne fait aucun doute que l’usage d’un langage offensant dans la procédure devant la Cour est inapproprié, sauf cas exceptionnels, une requête ne peut être rejetée comme étant abusive que si elle a été fondée sciemment sur des faits controuvés (

Varbanov c. Bulgarie

, n

o

31365/96, § 36, CEDH 2000-X, et

Akdivar et autres c. Turquie

, arrêt du 16 septembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-IV, p. 1206, §§

53

‑

54). Cependant, dans la présente affaire, la Cour estime que les allégations du requérant sont intolérables et que l’intéressé a excédé les limites d’une critique normale, civique et légitime. Le comportement du requérant pourrait être qualifié, en substance, de

contempt of court

(outrage au tribunal; voir,

mutatis mutandis

,

Ŕehák c. République Tcheque

(déc.), n

o

67208/01, 18 mai 2004).

La Cour a examiné le contenu des observations du Gouvernement, sans y trouver aucune expression qui, comme le prétend le requérant, pourrait passer pour offensante à son égard. Au contraire, le co-agent du Gouvernement s’est borné à donner son interprétation des dispositions internes pertinentes et de l’article 3 du Protocole n

o

La Cour attache également de l’importance aux faits que le requérant est un avocat et que le greffier de section a attiré son attention sur le caractère intolérable de ses remarques et l’a invité à les retirer. Ainsi, le requérant s’est vu offrir la chance d’épurer ses observations de toute expression qui, sans toucher le fond de ses thèses, s’analysait en une attaque gratuite et personnelle envers le représentant du Gouvernement.

Au lieu de saisir cette occasion, le requérant a demandé à la Cour d’ordonner au Gouvernement d’indiquer les expressions prétendument outrageantes, alors que celles-ci ressortaient clairement de la lettre du greffier de section du 31 octobre 2006. Il s’est ensuite lancé dans une polémique inutile quant à la déontologie du représentant du Gouvernement, réitérant ses allégations selon lesquelles ce dernier aurait délibérément inséré des erreurs dans ses observations afin de provoquer la partie adverse.

De l’avis de la Cour, la conduite du requérant est contraire à la vocation du droit de recours individuel, tel que prévu par les dispositions des articles

34 et 35 de la Convention. Elle est abusive au sens de l’article 35 §

3 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Duringer et autres c. France

(déc.), n

o

61164/00, CEDH 2003-II, et

Ŕehák

, décision précitée).

Il s’ensuit que la requête doit être déclarée irrecevable comme étant abusive, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président