ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2279/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civila nr. 741 din 19

mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu

pârâtul S.R. reținând următoarele:

Prin acțiunea introductivă de

instanță, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului S.R. la plata unor

despăgubiri morale în cuantum de 290.000 Euro, pentru perioada în care a fost

dislocat împreună cu familia în localitatea Călărași.

Din adresa nr. 76143 din 28 ianuarie

1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că reclamantul a fost dislocat

împreună cu părinții la data de 12 iunie 1951 prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951

deoarece era macedonean și locuia în zona de vest, măsura dislocării fiind

ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

Din certificatul de naștere Nh nr. 108993

eliberat în localitatea Săcălaz, Timișoara, rezultă că la data dislocării

reclamantul avea vârsta de 3ani, fiind născut la 07 martie 1948.

Reclamantul a suferit așadar o

măsură cu caracter administrativ, care se încadrează în ipoteza prevăzută de art.

5 alin. (1) teza finală din Legea nr. 221/1991.

Reclamantul nu a administrat probe

din care să rezulte că a suferit o măsură cu caracter politic, respectiv dosar

de urmărire de la C.N.S.A.S., ori hotărâri de condamnare, astfel că măsura nu

are caracter politic, raportat și la vârsta reclamantului, de numai 3 ani.

Ca reparație, prin hotărârea nr. 1474

din 11 martie 1991 emisă în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, S.R. i-a

acordat reclamantului o pensie lunară de câte 825 lei lunar, pe care o

încasează și în prezent, iar prin Decizia nr. 3098 din 13 decembrie 2007, S.R. i-a

acordat reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, fiind

cu siguranță printre cei mai tineri luptători români, având în vedere că la

data instituirii măsurii dislocării reclamantul avea vârsta de numai 3 ani, iar

la data încetării măsurii avea vârsta de 7 ani.

Tribunalul a mai reținut că

reclamantul nu a administrat probe din care să rezulte că reparația atât morală

cât și materială acordată de S.R. pentru prejudiciul moral suferit, nu este

suficientă și rezonabilă.

În ceea ce privește jurisprudența

C.E.D.O. tribunalul a reținut că în Cauza B. împotriva României, Curtea a

statuat următoarele: „32. Curtea reafirmă imediat că Convenția nu impune

statelor contractante nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau

prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis

mutandis, K. împotriva Slovaciei [GC], nr. 44912/98, paragraful 35, C.E.D.O.

2004-IX).”

În consecință, tribunalul a apreciat

suma cerută ca reparație morală de către reclamant, ca fiind excesivă, având în

vedere și apărările pârâtului formulate prin întâmpinare, considerând că

reclamantul a primit o reparație echitabilă, atât ca recunoaștere morală, cât

și ca reparație efectivă, materială, prin acordarea pensiei, motiv pentru care

a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 34/ A din 3

februarie 2011, în majoritate, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei

hotărâri, reținând următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010) s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Potrivit acestor dispoziții, care au

format temei al cererii de chemare în judecată, „Orice persoană care a suferit

condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic,

precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până

la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4),

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea

statului la:

a) acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului

despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 569/2001, cu modificările și completările

ulterioare.”

Prin declararea

neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat,

în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor

referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat

democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste

fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1.

restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care

acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2.

reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de

indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte

drepturi, statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea

dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în

natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii

în natură.

Potrivit prevederilor art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Urmare a epuizării

termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate

să fie puse în acord cu legea fundamentală, s-a constatat că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce

la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Textul declarat

neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și pretins în

litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziții legale are drept

consecință lipsirea cererii reclamantelor de temei de drept substanțial.

În ipoteza particulară

prevăzută de art. 147 din Constituție, curtea a reținut că abrogarea, explicită

sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic, cu

încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității

lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în

timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată ține de

aplicarea legii materiale în timp, în vreme ce declararea

neconstituționalității unei prevederi legale duce la încetarea efectelor

acesteia; ea nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de

legi în timp, norma încetând pur și simplu să mai existe.

Astfel, curtea a reținut

că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare

la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea

neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut

însăși procedura controlului de constituționalitate.

O atare concluzie este

cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată

pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art. 29 din Legea nr. 47/1992 o

permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea

neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în

care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul

nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții, și nici nu s-ar

prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale

de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după

modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr. 47/1992 și C. proc. civ.,

în art. 322).

De altfel, Curtea Constituțională

s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se

constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale (exemplificativ, Decizia

nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Cât privește

posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile C.E.D.O.,

mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, curtea a

considerat că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a

reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului

moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit

ulterior iluzorie.

Analizând acest aspect,

curtea a avut în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în privința conținutului

noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în

care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul

intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege,

respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept

cu o bază legală solidă.

În atare situație,

dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus condiției

de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară

competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la

despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare,

care presupune trecerea unei perioade de timp, în cursul căreia autoritățile

trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea

despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la scurt

timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor

constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură

în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit

ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă

în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții Europene.

Împotriva susmenționatei hotărâri a

declarat recurs reclamantul P.I. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a susținut că soluția

de respingere a acțiunii deduse judecății este neîntemeiată (fără fundament sau

temei legal), întrucât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată

erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea

acordării de daune morale persoanelor vizate de dispozițiile sale.

La data introducerii cererii de

chemare în judecată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la acel moment este aplicabilă pe tot cursul procesului.

Legea trebuie interpretată în

favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului pentru care a fost

adoptată, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor

abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și care

justifică astfel acordarea unei sume de bani echivalent al suferințelor produse

pe perioada aplicării măsurilor abuzive.

Legea de reparație prevede

recunoașterea acestui drept și reafirmă, în vederea asigurării unui cadru

normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de Codul civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5,

6 și 14 din C.E.D.O. (care au fost enunțate).

Nu se poate reține existența unei

eventuale duble reparații, întrucât prin dispozițiile legale anterioare nu s-a

analizat în concret fiecare caz în parte, ci s-au adoptat măsuri reparatorii la

modul general, majoritatea acestora nefiind daune morale, sens în care s-a

invocat că drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu au o

asemenea natură, ci sunt drepturi ce țin de legislația muncii, vechime în muncă

etc.

Instanța de judecată trebuia să țină

cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 ale C.E.D.O., și

Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, prioritare normei legale

interne, ca și dispozițiilor instanței de contencios constituțional, în

conformitate cu prevederile art. 20 din Constituția României.

Consideră că au fost încălcate și

prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol adițional la C.E.A.D.O.L.F.,

ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, sens în care a evocat cauzele F.

împotriva Suediei, S. c. Marea Britanie în care Curtea a statuat că există

discriminare în sensul art. 14 din Convenție atunci când persoane aflate în situații

identice sau comparabile sunt tratate diferit, fără a exista o justificare

obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și

scopul urmărit.

Reafirmând necesitatea respectării

actelor internaționale în materie (Rezoluția nr. 1096/1996), Rezoluția nr. 1481/2006,

Rezoluția nr. 40/1985) a susținut că se impune despăgubirea victimelor supuse

abuzurilor regimului totalitar, prin intermediul unui mecanism de justiție

eficient, motiv pentru care, a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate în sensul admiterii apelului său și schimbarea în tot a

sentinței tribunalului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată,

astfel cum a fost formulată.

Recursul reclamantului este

nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr.

12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legi, de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra

proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Fiind incidentă o normă imperativă,

de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să

producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate,

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu

le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea

nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului

căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare,

cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera

că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care instanța de

apel era chemata să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanta I.S.

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr.

1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi

ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor

juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată de

instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al

reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea

efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada

dintre intrarea sa în zigoare și declararea neconstituționalității, și își

găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția

de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici

nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010

ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie

2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data 3 februarie

2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel

nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la

un proces echitabil, astfel cum susține recurentul, întrucât, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: „prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate”.

De aceea, nu se poate susține că,

prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de

efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și

constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept,

care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Procedând la soluționarea cauzei

inclusiv prin raportare la normele și jurisprudența convențională, obligatorie

potrivit art. 20 din Constituția României și dat fiind caracterul de

recomandare al celorlalte acte internaționale invocate în cererea de recurs se

constată, de asemenea, ca nefondată, critica aceluiași reclamant privind

încălcarea actelor și tratatelor internaționale la care România este parte.

Pentru considerentele expuse,

constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente

motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de

recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul P.I. împotriva deciziei nr. 34/ A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX- a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 martie 2012.