ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4515/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC D.I. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC P.S. SRL solicitând obligarea celei din urmă la plata sumei de 216.502 euro din care: 119.902 euro reprezentând contravaloare lucrări contractate și neexecutate, iar 96.000 euro reprezentând despăgubiri egale cu valoarea chiriei neîncasate. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 84.539 euro cu titlul de contravaloare lucrări de construcții executate și neachitate.

Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat pârâtei, în mod nejustificat, să întrerupă executarea lucrărilor și că viciile invocate de reclamantă nu sunt imputabile pârâtei, fiind cauzate așa cum rezultă din raportul de expertiză, de încetarea bruscă a lucrărilor la cererea reclamantei sau sunt defecțiuni ce apar în mod curent la lucrările de acest gen în urma contracției obișnuite a betonului, fără a afecta construcția, astfel că acțiunea a fost respinsă. Cu privire la cererea reconvențională s-a constatat că este întemeiată, instanța având în vedere și raportul de expertiză întocmit în cauză, din care rezulta că valoarea totală a lucrărilor este 518.400 euro plus TVA, iar valoarea lucrărilor suplimentare este de 13.900 euro plus TVA.

Ca urmare, prin sentința comercială nr. 7541 din 01 iunie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondată cererea reclamantei, a admis cererea din dosarul conexat formulat de pârâta reclamantă SC P.S. SRL obligând-o pe reclamanta pârâtă SC D.I. SA la plata sumei de 318.669,76 RON reprezentând contravaloare lucrări executate echivalentul a 84.539 euro și 7.078 RON cheltuieli de judecată. Apelul declarat de reclamanta SC D.I.

SA a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 25 din 20 ianuarie 2012 conform căreia a fost schimbată sentința în sensul că s-a admis în parte acțiunea principală, a fost obligată pârâtă la plata sumei de 3.300 euro + TVA (în echivalent RON) reprezentând contravaloare lucrări neexecutate, precum și la plata sumei de 96.600 euro (în echivalent RON) reprezentând despăgubiri; a fost admisă în parte cererea reconvențională și obligată reclamanta pârâtă la plata sumei de 69.839 euro (în echivalent RON) reprezentând contravaloare lucrări executate și neachitate, fiind menținută în rest sentința.

În motivarea deciziei instanța de apel a reținut că potrivit art. 3 din contractul de antrepriză și actul adițional din 2006 încheiat la acest contract, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 28 februarie 2007, iar potrivit art. 8 din același contract executantul avea obligația de a solicita prelungirea termenului cu acordul celeilalte părți. Cum lucrările nu s-au executat în termenul prevăzut de contract și cum executantul nu a solicitat prelungirea termenului de execuție, instanța a apreciat asupra existenței culpei acestuia și în consecință, l-a obligat la plata daunelor în sumă de 96.600 euro reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei care a fost lipsită de la încasarea chiriei pe care ar fi trebuit s-o încaseze începând cu data de 01 martie 2007 conform contractului de închiriere încheiat cu SC B. SA, având ca obiect tocmai imobilul ce urma a fi executat și care nu a fost finalizat.

De asemenea, a mai reținut instanța de apel că potrivit raportului de expertiză, la momentul încetării lucrărilor la cererea apelantei, acestea au fost executate în proporție de 99,4%, singurele lucrări nefinalizate fiind cele de tinichigerie, realizate în proporție de 95% și cele de scurgere pluvială, realizate în aceeași proporție, valoarea lucrărilor nefinalizate fiind de 3.300 euro + TVA, astfel că apelanta este îndreptățită să primească doar această sumă și nu 119.902 euro cum a solicitat prin cererea introductivă. Referitor la lucrările efectuate necorespunzător instanța a reținut că nu au consecințe structurale negative așa cum rezultă din raportul de expertiză care arată că defecțiunile de execuție semnalate intră în categoria deficiențelor de calitate față de prevederile din proiect, în suma de 119.902 RON nefiind inclusă și contravaloarea remedierilor pe care apelanta pretinde că le-a efectuat ulterior cu terții.

A mai arătat instanța că lucrările suplimentare pretinse de pârâtă prin cererea reconvențională nu sunt fondate pentru motivul că nu au fost evidențiate într-un document semnat de ambele părți, proba testimonială nefiind relevantă, iar conform art. 1484 C. civ. antreprenorul care s-a angajat să execute un edificiu după un plan stabilit cu clientul, nu poate cere o sporire de preț pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri la planul inițial dacă aceste modificări sau adăugiri, precum și prețul aferent nu au fost aprobate de client în scris. Având în vedere aceste dispoziții și prevederile contractuale, greșit, instanța de fond a administrat proba testimonială pentru a stabili cantitatea de lucrări suplimentare și natura acestora, astfel că a fost înlăturată obligarea reclamantei pârâte la plata sumei de 14.700 euro.

Împotriva acestei decizii ambele părți au declarat recurs. Întrucât recurenta reclamantă a invocat excepția nulității cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă, urmează ca Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., să analizeze cu prioritate această excepție, constatând următoarele: Conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor. Conform art. 306 alin. (3) din același act normativ indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Analizând recursul declarat de pârâta-reclamantă SC P.S. SRL Înalta Curte reține că aceasta a critica hotărârea atacată apreciind incidența în cauză a art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., invocând greșita aplicare și interpretare a art. 8 din contractul de antrepriză în sensul că în cazul termenului suplimentar textul nu face o referire la solicitarea scrisă, fiind utilizată sintagma „consultarea părților”, ceea ce nu exclude posibilitatea ca acordul de voință să fie exprimat în orice mod, dar și ignorarea art. 5 din același contract conform căruia beneficiarul avea obligația de a examina și măsura lucrările care devin ascunse în 5 zile de la notificarea beneficiarului și să numească un responsabil care să urmărească cantitativ și calitativ lucrările, și că de la data pretinsei depășiri și până când a fost interzis accesul pe șantier și s-a hotărât încetarea contractului, nu s-a emis nicio notificare, nu s-a invocat nicio întârziere, astfel că este greșită concluzia instanței în reținerea culpei sale în depășirea termenului contractual.

De asemenea, recurenta a invocat dispozițiile normei metodologice din 26 august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții în demonstrarea legalității solicitării lucrărilor suplimentare, susținând că nu este necesară o formă scrisă a acordului privind lucrările suplimentare, modificarea contractului fiind permisă prin simplul acord de voință, lucru care s-a și întâmplat, iar simplul fapt că lucrările au fost executate, demonstrează acordul beneficiarului. În ceea ce privește obligarea sa la plata prejudiciului cauzat reclamantei pentru imposibilitatea exploatării spațiului conform contractului de închiriere, a menționat că acel contract de închiriere a fost încheiat pro causa, contractul fiind întocmit în 10 octombrie 2006 cu obligarea predării imobilului la 01 decembrie 2006, iar nivelul chiriei a fost stabilit discreționar.

Se constată, deci, că pârâta a motivat în drept recursul, invocând dispozițiile din contract greșit aplicate, dar și actele normative pe care le-a considerat greșit aplicate sau ignorate, împrejurare față de care Înalta Curte poate încadra aceste motive în cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., astfel că excepția urmează a fi respinsă. Analizând pe fond recursul declarat de pârâtă, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează modificarea deciziei atacate când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, vizând situația când judecătorul procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea poate fi modificată dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și vizează situațiile când considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin dispozitivul sau hotărârea nu este motivată în drept, precum și situațiile când instanța invocă normele de drept substanțial, dar le încalcă sau le aplică greșit, consecința unei interpretări eronate a legii. Raportând motivele de recurs Ia dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că art. 8 și art. 5 din contractul încheiat de părți au fost aplicate și interpretate în accepțiunea concepută și redactată de părți, pârâta nefăcând dovada încadrării în termenul de execuție și a acordului părților cu privire la prelungirea termenului lucrărilor de execuție, simplele supoziții și raționamente neavând putere probatorie.

Instanța de apel a respectat dispozițiile art. 969 C. civ., precum și regulile de interpretare a clauzelor convenției, interpretând clauzele contractului de antrepriză încheiat de părți în conformitate cu aceste reguli, identificând natura juridică a contractului, care este un contract de antrepriză, precum și regulile aplicabile pe care le-a raportat la situația de fapt, nefiind schimbată astfel natura juridică și substanța acestuia.

Această interpretare reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs prin invocarea art. 304 pct. 8. Invocarea normei metodologice din 26 august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991 în justificarea existenței lucrărilor suplimentare conform convenției părților, nu poate face dovada acordului de voință a părților în privința executării lucrărilor suplimentare, pentru simplul motiv că această normă prin ea însăși nu poate substitui voința părților contractante, după cum nici existența lucrărilor suplimentare nu poate substitui acest acord, în lipsa voinței exprimată în scris a beneficiarului. Ca urmare nu se poate reține aplicarea și interpretarea greșită a legii, din simplul motiv că norma metodologică nu poate substitui voința părților exprimată în scris.

Nu se poate reține nici motivul privind încheierea contractului de închiriere pro causa, deoarece recurentul nu precizează în ce constă greșeala instanței de apel privind acest aspect și nici nu susține un temei de drept pe care să-și sprijine afirmațiile, context în care instanța de recurs nu poate exercita un control judiciar pe acest aspect. Pentru aceste motive, recursul declarat de pârâta reconvențională SC P.S. SRL urmează a fi respins. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC D.I. SA, Înalta Curte reține următoarele: La data de 22 februarie 2012, reclamanta-pârâtă SC D.I. SA a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și pe fond respingerea cererii reconvenționale, admiterea cererii principale și obligarea pârâtei la plata sumei de 27.208 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor neexecutate.

A invocat în cererea sa art. 304 pct. 7 C. proc. civ. arătând că hotărârea atacată este motivată insuficient, fiind omisă analiza probelor din dosar cu privire la neexecutarea și executarea necorespunzătoare a lucrărilor de către antreprenor, care a determinat ca reclamanta să continue lucrările cu un alt constructor, instanța greșind și atunci când a respins proba cu o nouă expertiză, încălcând art. 129 alin. (5) C. proc. civ., precum și art. 261 alin. (5) C. proc. civ. și art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A arătat că instanța nu a răspuns la critica referitoare la faptul că lucrările neefectuate de parte au fost realizate cu alți constructori. Cel de-al doilea motiv are în vedere art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. și vizează aplicarea greșită a legii cu referire la art. 969 C. civ., la art. 4 din contractul de antrepriză potrivit căruia executantul este obligat să remedieze pe cheltuiala sa lucrările proprii executate cu deficiențe și abateri de la documentație și la art. 1073 C. civ. în reglementarea căruia, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligației unei părți, dă dreptul celeilalte părți de a pretinde și a obține o despăgubire care să acopere prejudiciul suferit. Recurenta a apreciat nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care o consideră a fi pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în ceea ce privește soluționarea cererii reconvenționale, arătând că nefiind întocmit proces-verbal de recepție, antreprenorul nu poate pretinde achitarea prețului și vizează aplicarea art. 10 din contractul de antrepriză.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Primul motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât critica recurentei privind insuficienta motivare a deciziei atacate nu se justifică, față de împrejurarea că instanța de apel a analizat motivul de apel referitor la soluționarea capătului de cerere prin care s-au solicitat daune rezultate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrărilor, precum și din remedierile efectuate ulterior de către terți, având în vedere și raportul de expertiză întocmit în cauză, concluzionând că defecțiunile de execuție semnalate intră în categoria deficiențelor de calitate față de prevederile din proiect, fără consecințe structurale negative, fiind lesne de înțeles că neexistând abateri de la proiect și construcție, lucrările de anprepriză s-au încadrat în limitele legale de execuție față de prevederile contractului.

S-a arătat în continuare că intervenția unui terț pentru efectuarea remedierilor nu-și are sensul, aceste remedieri nefiind necesare, astfel că nu se poate vorbi despre încălcarea de către judecători a rolului activ în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nici despre nemotivarea hotărârii și nici despre încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nefiind justificată nici invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs Înalta Curte constată că și acesta este nefondat și că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 4 a contractului de antrepriză această clauză fiind interpretată în consens cu dispozițiile art. 969 C. civ., aplicarea acesteia fiind făcută așa cum a fost inițiată și redactată de părțile convenției.

Simpla susținere cum că reclamanta beneficiară a fost nevoită să finalizeze lucrările cu alți constructori nu dovedește că lucrarea a fost necorespunzătoare cantitativ și calitativ și că pârâta executantă nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile. Nici cel de-al treilea motiv invocat de reclamantă nu poate fi primit, întrucât nu poate fi reținută o schimbare a naturii actului juridic, așa cum cer dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Faptul că nu a fost încheiat un proces-verbal de recepție conform art. 10 din contract, nu schimbă natura juridică a contractului de antrepriză, nefiind afectată astfel natura juridică a actului juridic dedus judecății, așa cum cer dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, va respinge excepția nulității cererii de recurs și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și vor respinge recursurile declarate de reclamantă și pârâtă, ca nefondate. Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității cererii de recurs. Respinge recursurile declarate de reclamanta SC D.I. SA București și de pârâta SC P.S. SRL Craiova împotriva deciziei civile nr. 25 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.