ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4515/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4515/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanta

SC D.I. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC P.S. SRL solicitând obligarea celei

din urmă la plata sumei de 216.502 euro din care: 119.902 euro reprezentând contravaloare

lucrări contractate și neexecutate, iar 96.000 euro reprezentând despăgubiri egale

cu valoarea chiriei neîncasate.

Pârâta a formulat cerere reconvențională

solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 84.539 euro cu titlul de contravaloare

lucrări de construcții executate și neachitate.

Tribunalul a reținut că reclamanta a solicitat

pârâtei, în mod nejustificat, să întrerupă executarea lucrărilor și că viciile invocate

de reclamantă nu sunt imputabile pârâtei, fiind cauzate așa cum rezultă din raportul

de expertiză, de încetarea bruscă a lucrărilor la cererea reclamantei sau sunt defecțiuni

ce apar în mod curent la lucrările de acest gen în urma contracției obișnuite a

betonului, fără a afecta construcția, astfel că acțiunea a fost respinsă.

Cu privire la cererea reconvențională s-a

constatat că este întemeiată, instanța având în vedere și raportul de expertiză

întocmit în cauză, din care rezulta că valoarea totală a lucrărilor este 518.400

euro plus TVA, iar valoarea lucrărilor suplimentare este de 13.900 euro plus TVA.

Ca urmare, prin sentința comercială

nr. 7541 din 01 iunie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins

ca nefondată cererea reclamantei, a admis cererea din dosarul conexat formulat de

pârâta reclamantă SC P.S. SRL obligând-o pe reclamanta pârâtă SC D.I. SA la plata

sumei de 318.669,76 RON reprezentând contravaloare lucrări executate echivalentul

a 84.539 euro și 7.078 RON cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamanta SC D.I.

SA a fost admis de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia

civilă nr. 25 din 20 ianuarie 2012 conform căreia a fost schimbată sentința în sensul

că s-a admis în parte acțiunea principală, a fost obligată pârâtă la plata sumei

de 3.300 euro + TVA (în echivalent RON) reprezentând contravaloare lucrări neexecutate,

precum și la plata sumei de 96.600 euro (în echivalent RON) reprezentând despăgubiri;

a fost admisă în parte cererea reconvențională și obligată reclamanta pârâtă la

plata sumei de 69.839 euro (în echivalent RON) reprezentând contravaloare lucrări

executate și neachitate, fiind menținută în rest sentința.

În

motivarea deciziei instanța de apel a reținut că potrivit

art. 3 din contractul de antrepriză și actul adițional din 2006 încheiat la acest

contract, termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit la data de 28 februarie

2007, iar potrivit art. 8 din același contract executantul avea obligația de a solicita

prelungirea termenului cu acordul celeilalte părți.

Cum lucrările nu s-au executat în termenul

prevăzut de contract și cum executantul nu a solicitat prelungirea termenului de

execuție, instanța a apreciat asupra existenței culpei acestuia și în consecință,

l-a obligat la plata daunelor în sumă de 96.600 euro reprezentând prejudiciu cauzat

reclamantei care a fost lipsită de la încasarea chiriei pe care ar fi trebuit s-o

încaseze începând cu data de 01 martie 2007 conform contractului de închiriere încheiat

cu SC B. SA, având ca obiect tocmai imobilul ce urma a fi executat și care nu a

fost finalizat.

De asemenea, a mai reținut instanța de

apel că potrivit raportului de expertiză, la momentul încetării lucrărilor la cererea

apelantei, acestea au fost executate în proporție de 99,4%, singurele lucrări nefinalizate

fiind cele de tinichigerie, realizate în proporție de 95% și cele de scurgere pluvială,

realizate în aceeași proporție, valoarea lucrărilor nefinalizate fiind de 3.300

euro + TVA, astfel că apelanta este îndreptățită să primească doar această sumă

și nu 119.902 euro cum a solicitat prin cererea introductivă.

Referitor la lucrările efectuate necorespunzător

instanța a reținut că nu au consecințe structurale negative așa cum rezultă din

raportul de expertiză care arată că defecțiunile de execuție semnalate intră în

categoria deficiențelor de calitate față de prevederile din proiect, în suma de

119.902 RON nefiind inclusă și contravaloarea remedierilor pe care apelanta pretinde

că le-a efectuat ulterior cu terții.

A mai arătat instanța că lucrările suplimentare

pretinse de pârâtă prin cererea reconvențională nu sunt fondate pentru motivul că

nu au fost evidențiate într-un document semnat de ambele părți, proba testimonială

nefiind relevantă, iar conform art. 1484 C. civ. antreprenorul care s-a angajat

să execute un edificiu după un plan stabilit cu clientul, nu poate cere o sporire

de preț pe motiv că a efectuat modificări sau adăugiri la planul inițial dacă aceste

modificări sau adăugiri, precum și prețul aferent nu au fost aprobate de client

în scris. Având în vedere aceste dispoziții și prevederile contractuale, greșit,

instanța de fond a administrat proba testimonială pentru a stabili cantitatea de

lucrări suplimentare și natura acestora, astfel că a fost înlăturată obligarea reclamantei

pârâte la plata sumei de 14.700 euro.

Împotriva acestei decizii ambele părți

au declarat recurs.

Întrucât

recurenta reclamantă a invocat excepția

nulității cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă, urmează ca Înalta

Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., să analizeze cu prioritate această excepție,

constatând următoarele:

Conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Conform art. 306 alin. (3) din același

act normativ indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului

dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de pârâta-reclamantă

SC P.S. SRL Înalta Curte reține că aceasta a critica hotărârea atacată apreciind

incidența în cauză a art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocând greșita aplicare

și interpretare a art. 8 din contractul de antrepriză în sensul că în cazul termenului

suplimentar textul nu face o referire la solicitarea scrisă, fiind utilizată sintagma

„consultarea părților”, ceea ce nu exclude posibilitatea ca acordul de voință să

fie exprimat în orice mod, dar și ignorarea art. 5 din același contract conform

căruia beneficiarul avea obligația de a examina și măsura lucrările care devin ascunse

în 5 zile de la notificarea beneficiarului și să numească un responsabil care să

urmărească cantitativ și calitativ lucrările, și că de la data pretinsei depășiri

și până când a fost interzis accesul pe șantier și s-a hotărât încetarea contractului,

nu s-a emis nicio notificare, nu s-a invocat nicio întârziere, astfel că este greșită

concluzia instanței în reținerea culpei sale în depășirea termenului contractual.

De asemenea, recurenta a invocat dispozițiile

normei metodologice din 26 august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea

executării lucrărilor de construcții în demonstrarea legalității solicitării lucrărilor

suplimentare, susținând că nu este necesară o formă scrisă a acordului privind lucrările

suplimentare, modificarea contractului fiind permisă prin simplul acord de voință,

lucru care s-a și întâmplat, iar simplul fapt că lucrările au fost executate, demonstrează

acordul beneficiarului.

În

ceea ce privește obligarea sa la plata prejudiciului cauzat

reclamantei pentru imposibilitatea exploatării spațiului conform contractului de

închiriere, a menționat că acel contract de închiriere a fost încheiat pro causa,

contractul fiind întocmit în 10 octombrie 2006 cu obligarea predării imobilului

la 01 decembrie 2006, iar nivelul chiriei a fost stabilit discreționar.

Se constată, deci, că pârâta a motivat

în drept recursul, invocând dispozițiile din contract greșit aplicate, dar și actele

normative pe care le-a considerat greșit aplicate sau ignorate, împrejurare față

de care Înalta Curte poate încadra aceste motive în cele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., astfel că excepția urmează a fi respinsă.

Analizând pe fond recursul declarat de

pârâtă, se constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează

modificarea deciziei atacate când instanța interpretând greșit actul juridic dedus

judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,

vizând situația când judecătorul procedează la interpretarea unui act juridic dedus

judecății, cu toate că nu avea dreptul să o facă, clauzele fiind clare și precise.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că

hotărârea poate fi modificată dacă hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și vizează situațiile

când considerentele hotărârii nu permit identificarea normelor juridice care susțin

dispozitivul sau hotărârea nu este motivată în drept, precum și situațiile când

instanța invocă normele de drept substanțial, dar le încalcă sau le aplică greșit,

consecința unei interpretări eronate a legii.

Raportând motivele de recurs Ia dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că art. 8 și art. 5 din

contractul încheiat de părți au fost aplicate și interpretate în accepțiunea concepută

și redactată de părți, pârâta nefăcând dovada încadrării în termenul de execuție

și a acordului părților cu privire la prelungirea termenului lucrărilor de execuție,

simplele supoziții și raționamente neavând putere probatorie.

Instanța de apel a respectat dispozițiile

art. 969 C. civ., precum și regulile de interpretare a clauzelor convenției, interpretând

clauzele contractului de antrepriză încheiat de părți în conformitate cu aceste

reguli, identificând natura juridică a contractului, care este un contract de antrepriză,

precum și regulile aplicabile pe care le-a raportat la situația de fapt, nefiind

schimbată astfel natura juridică și substanța acestuia. Această interpretare reprezintă

o chestiune de fapt ce nu poate fi cenzurată în recurs prin invocarea art. 304

pct. 8.

Invocarea normei metodologice din 26

august 2005 de aplicare a Legii nr. 50/1991 în justificarea existenței lucrărilor

suplimentare conform convenției părților, nu poate face dovada acordului de voință

a părților în privința executării lucrărilor suplimentare, pentru simplul motiv

că această normă prin ea însăși nu poate substitui voința părților contractante,

după cum nici existența lucrărilor suplimentare nu poate substitui acest acord,

în lipsa voinței exprimată în scris a beneficiarului.

Ca urmare nu se poate reține aplicarea

și interpretarea greșită a legii, din simplul motiv că norma metodologică nu poate

substitui voința părților exprimată în scris.

Nu se poate reține nici motivul privind

încheierea contractului de închiriere pro causa, deoarece recurentul nu precizează

în ce constă greșeala instanței de apel privind acest aspect și nici nu susține

un temei de drept pe care să-și sprijine afirmațiile, context în care instanța de

recurs nu poate exercita un control judiciar pe acest aspect.

Pentru aceste motive, recursul declarat

de pârâta reconvențională SC P.S. SRL urmează a fi respins.

În

ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC D.I.

SA, Înalta Curte reține următoarele:

La data de 22 februarie 2012, reclamanta-pârâtă

SC D.I. SA a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în parte

a deciziei recurate și pe fond respingerea cererii reconvenționale, admiterea cererii

principale și obligarea pârâtei la plata sumei de 27.208 euro reprezentând contravaloarea

lucrărilor neexecutate.

A invocat în cererea sa art. 304 pct. 7

C. proc. civ. arătând că hotărârea atacată este motivată insuficient, fiind omisă

analiza probelor din dosar cu privire la neexecutarea și executarea necorespunzătoare

a lucrărilor de către antreprenor, care a determinat ca reclamanta să continue lucrările

cu un alt constructor, instanța greșind și atunci când a respins proba cu o nouă

expertiză, încălcând art. 129 alin. (5) C. proc. civ., precum și art. 261 alin.

(5) C. proc. civ. și art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că instanța nu a răspuns la critica

referitoare la faptul că lucrările neefectuate de parte au fost realizate cu alți

constructori.

Cel de-al doilea motiv are în vedere

art. 304 alin. (9) C. proc. civ. și vizează aplicarea greșită a legii cu referire

la art. 969 C. civ., la art. 4 din contractul de antrepriză potrivit căruia executantul

este obligat să remedieze pe cheltuiala sa lucrările proprii executate cu deficiențe

și abateri de la documentație și la art. 1073 C. civ. în reglementarea căruia, neexecutarea

sau executarea necorespunzătoare a obligației unei părți, dă dreptul celeilalte

părți de a pretinde și a obține o despăgubire care să acopere prejudiciul suferit.

Recurenta a apreciat nelegalitatea deciziei

atacate și din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pe care o consideră a

fi pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în ceea

ce privește soluționarea cererii reconvenționale, arătând că nefiind întocmit

proces-verbal de recepție, antreprenorul nu poate pretinde achitarea prețului și

vizează aplicarea art. 10 din contractul de antrepriză.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Primul motiv de recurs nu poate fi primit,

întrucât critica recurentei privind insuficienta motivare a deciziei atacate nu

se justifică, față de împrejurarea că instanța de apel a analizat motivul de apel

referitor la soluționarea capătului de cerere prin care s-au solicitat daune rezultate

din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrărilor, precum și din remedierile

efectuate ulterior de către terți, având în vedere și raportul de expertiză întocmit

în cauză, concluzionând că defecțiunile de execuție semnalate intră în categoria

deficiențelor de calitate față de prevederile din proiect, fără consecințe structurale

negative, fiind lesne de înțeles că neexistând abateri de la proiect și construcție,

lucrările de anprepriză s-au încadrat în limitele legale de execuție față de prevederile

contractului. S-a arătat în continuare că intervenția unui terț pentru efectuarea

remedierilor nu-și are sensul, aceste remedieri nefiind necesare, astfel că nu se

poate vorbi despre încălcarea de către judecători a rolului activ în temeiul

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nici despre nemotivarea hotărârii și nici despre

încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nefiind justificată nici invocarea art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

În

ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs Înalta

Curte constată că și acesta este nefondat și că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu

este incident în cauză, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 4 a contractului de antrepriză această clauză fiind interpretată în consens

cu dispozițiile art. 969 C. civ., aplicarea acesteia fiind făcută așa cum a fost

inițiată și redactată de părțile convenției.

Simpla susținere cum că reclamanta beneficiară

a fost nevoită să finalizeze lucrările cu alți constructori nu dovedește că lucrarea

a fost

necorespunzătoare cantitativ

și calitativ și că pârâta executantă nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile.

Nici cel de-al treilea motiv invocat de

reclamantă nu poate fi primit, întrucât nu poate fi reținută o schimbare a naturii

actului juridic, așa cum cer dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Faptul că nu a fost încheiat un

proces-verbal de recepție conform art. 10 din contract, nu schimbă natura juridică

a contractului de antrepriză, nefiind afectată astfel natura juridică a actului

juridic dedus judecății, așa cum cer dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, Înalta

Curte, va respinge excepția nulității cererii de recurs și, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. și vor respinge recursurile declarate de reclamantă și pârâtă,

ca nefondate.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității cererii de

recurs.

Respinge recursurile declarate de reclamanta

SC D.I. SA București și de pârâta SC P.S. SRL Craiova împotriva deciziei civile

nr. 25 din 20 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15

noiembrie 2012.