ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3401/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 832 din 22 februarie 2010, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 209.375,64 lei, din care suma de 182.820,77 lei, reprezentând contravaloare chirie, iar suma de 26.554,87 lei, reprezentând penalități contractuale, precum și cheltuielile de judecată în sumă de 5.803,5 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că între S.R.P. Suceava și SC P.T. SRL Slănic Moldova s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat sub nr. 6580 din 18 iunie 2004 la R.A.

- A.P.P.S. București, respectiv nr. 55 din 28 mai 2004 la SC P.T. SRL Slănic Moldova, contract prin care, urmare a licitației din 24 aprilie 2004, SC P.T. SRL Slănic Moldova a preluat în locațiune temporară Pensiunea Turistică „P.”, situată în localitatea Slănic Moldova, județul Bacău, urmând să achite lunar o chirie aferentă spațiului utilizat, în cuantum de 2803/Euro/imobil, fără TVA, începând cu 1 ianuarie 2008, așa cum s-a stabilit prin Actul adițional nr. 2 la contract, act înregistrat sub nr. 1804 din 28 decembrie 2007, conform prevederilor art. 4 din contractul sus-menționat. Tribunalul a constatat că obligația de plată a pârâtei pentru suma pretinsă de reclamantă își are izvorul în contractul și actele adiționale la acesta, încheiate de părți, sumă confirmată și prin facturile emise și acceptate la plată și, prin urmare, a apreciat creanța reclamantei ca fiind certă, lichidă și exigibilă.

Prin decizia nr. 3 din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței. Pentru a se pronunța astfel potrivit art. 5 teza I C. proc. civ., „cererea se face la instanța domiciliului pârâtului”, iar conform art. 7 alin. (1) C. proc. civ., „cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal”. Pe de altă parte, potrivit art. 10 pct. 2 și 4 C. proc. civ., în afară de instanța domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanțe: în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a unui imobil, (...) instanța locului unde se află imobilul; în cererile privitoare la obligații comerciale, instanța locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății.

Așadar, în cazul obligațiilor comerciale, prevederile art. 10 pct. 2 și 4 C. proc. civ., art. 7 alin. (1) C. proc. civ. consacră o competență teritorială alternativă, stabilită în favoarea reclamantului, care, în conformitate cu prevederile art. 12 C. proc. civ., „are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente”. S-a constatat că, în cauză, reclamanta R.A. - A.P.P.S. – prin S.R.P. Suceava a înțeles să învestească instanța cu soluționarea unei acțiuni comerciale în pretenții, al cărei obiect are o valoare de peste 100.000 lei, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca instanță în a cărei rază teritorială se află locul unde obligația pârâtei SC P.T.

SA Slănic Moldova a luat naștere, respectiv locul încheierii contractului de închiriere și a protocoalelor adiționale între părțile litigante (filele 5 – 15 dosar fond) care, necontestat, a avut loc la sediul reclamantei situat în municipiul Suceava, unde de altfel s-a desfășurat și licitația în vederea închirierii spațiului situat în localitatea Slănic Moldova, județul Bacău – Pensiune Turistică „P.”. Din această perspectivă, soluționarea cauzei de către Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în primă instanță, s-a constatat ca fiind legală, în conformitate cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., raportat la art. 10 pct. 4 C. proc. civ., deși Tribunalul Bacău, secția comercială, era instanța deopotrivă competentă, potrivit art. 10 pct. 2 C. proc.

civ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, este necontestat și, de altfel, confirmat de ansamblul probator al cauzei, faptul că părțile contractante au convenit ca plata chiriei stabilite în sarcina pârâtei să se facă în contul reclamantei deschis la BCR Suceava, astfel încât locul plății se află în aceeași rază teritorială a Tribunalului Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal (filele 26, 29 și 31 dosar apel). Cum, din momentul opțiunii reclamantului, competența teritorială a respectivei instanțe se stabilește în mod definitiv, neputând interveni o declinare de competență din oficiu sau la cererea părților, este lipsită de relevanță împrejurarea că locul situării imobilului supus închirierii se află în raza teritorială a Tribunalului Bacău.

Cu referire la pretinsa încălcare a dreptului la apărare al pârâtei – apelante, s-a reținut că, potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., „instanța va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise”. Deși în cauză citarea pârâtei – apelante pentru termenul de judecată din 15 februarie 2010 s-a realizat cu respectarea prevederilor imperative ale art. 114 1 alin. (3) C. proc. civ. (fila 55 dosar fond), aceasta nu a înțeles să-și pregătească în timp util apărarea, astfel încât, s-a apreciat în mod just că prima instanță a respins cererea de amânare formulată de aceasta în temeiul prevederilor dispozitive ale art. 156 alin. (1) C. proc.

civ., care consacră o facultate și nu o obligație a instanței în sensul menționat, dreptul la apărare al pârâtei fiind respectat în condițiile în care tribunalul a înțeles să dea eficiență prevederilor alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., procedând la amânarea pronunțării pentru data de 22 februarie 2010, împrejurare în care pârâta-apelantă nu a fost prejudiciată sub aspectul lipsei unei apărări competente, deoarece avea posibilitatea de a depune la dosar concluzii scrise (filele 62 – 64 dosar fond). În ceea ce privește contradicția sesizată între corpul considerentelor și dispozitivul sentinței, Curtea a apreciat că acest aspect nu poate constitui un motiv de nulitate a hotărârii apelate în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., deoarece, pe de o parte, pârâta – apelantă nu a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., a vătămării cauzate prin respectiva neconcordanță și a posibilității înlăturării acesteia prin anularea sentinței, iar pe de altă parte, în speță este fără echivoc faptul că între părți s-a derulat un litigiu comercial de drept comun, în pretenții, eroarea strecurată în dispozitivul hotărârii constituindu-se în realitate într-o greșeală materială vizibilă, săvârșită cu ocazia redactării hotărârii, în sensul prevederilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ., care va putea fi îndreptată din oficiu sau la cerere (filele 61 și 64 dosar fond).

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că pretențiile reclamantei–intimate se situează la nivelul sumei de 209.375,64 lei reprezentând contravaloare chirie restantă și penalități de întârziere, aferente perioadei 1 iulie 2008 – 21 octombrie 2009 și izvorâte din contractul de închiriere și actele adiționale la acesta vizând spațiul comercial Pensiune Turistică „P.”, situat în localitatea Slănic Moldova, județul Bacău.

Deși pârâta–apelantă SC „P.T.” SRL nu a contestat cuantumul chiriei lunare neachitate și a penalităților aferente, ori calculul acestora, instanța de apel a înțeles să invoce, în apărare, lipsa cauzei obligației sale de plată începând cu data de 27 martie 2009, față de împrejurarea încetării contractului de închiriere, în condițiile art. 10 (respectiv, prin rezilierea de drept a acestuia, ca sancțiune pentru neplata chiriei timp de 2 luni consecutive), supusă atenției părților contractante prin adresa nr. 318 din 27 martie 2009 emisă de reclamanta – intimată (fila 4 dosar apel).

În condițiile în care, urmare a înștiințării prin adresa sus-menționată, nu a avut loc o predare – primire a imobilului ce a constituit obiectul contractului de închiriere, care a rămas în folosința pârâtei –apelante, aceasta achitând de altfel, ulterior datei de 27 martie 2009, contravaloarea facturii nr. 168 din 15 aprilie 2009 în sumă de 13.921,33 lei reprezentând contravaloare chirie aprilie 2009, conform contractului, cu O.P. nr. 13467 din 22 mai 2009, O.P. nr. 13945 din 27 mai 2009 și O.P. nr. 15119 din 12 iunie 2009, nu a reținut incidența cazului de încetare a contractului prin reziliere unilaterală, acesta fiind stipulat exclusiv în interesul locatorului.

Ori, întreaga conduită a părților contractante, culminând cu încheierea procesului – verbal de conciliere directă nr. 530 din 2 iunie 2009, privind modalitățile de stingere a situației litigioase ivite ca urmare a întârzierii în efectuarea plăților și a graficului de eșalonare a datoriilor SC „P.T.” SRL aferent (filele 32 – 33 dosar apel), se circumscrie fără echivoc, intenției comune de prelungire a efectelor contractului și ulterior datei de 27 martie 2009, lipsind practic de efecte juridice adresa nr. 318 din 27 martie 2009. În concluzie s-a statuat că, recunoașterea implicită a datoriei restante, prin însușirea procesului – verbal de conciliere și a graficului aferent și, pe cale de consecință, a facturilor emise și comunicate prin poștă, acceptate astfel tacit la plată, face dovada obligațiilor comerciale ale pârâtei–apelante, în conformitate cu prevederile art. 46 C. com., cum corect a reținut tribunalul, justificând soluția de admitere a acțiunii în condițiile neonorării acestora.

Împotriva deciziei, SC P.T. SRL a declarat recurs prin care a invocat următoarele motive de nelegalitate: 1. În mod greșit prin decizia atacată s-a respins primul motiv de apel ce viza nulitatea sentinței apelate pentru încălcarea dreptului la apărare [art. 304 pct. 9, art. 105 alin. (2) și art. 156 C. proc. civ.]. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta consideră că instanța de apel a trecut peste susținerile sale din cadrul apelului, reținând că nu a fost prejudiciată prin neacordarea unui nou termen de judecată în data de 15 februarie 2010, deși fusese formulată o cerere legală de amânare a cauzei. Se susține că, procedând la respingerea cererii de amânare, în contextul în care era necesară depunerea unei întâmpinări, tribunalul a nesocotit grav dreptul său la apărare prejudiciindu-l și încălcându-se astfel principiul unui proces echitabil, în sensul art. 6 alin. (2) din CEDO.

Mai mult, recurenta arată că nu a fost încunoștințată despre amânarea pronunțării. 2. Decizia atacată se impune a fi casată, iar sentința anulată cu consecința trimiterii cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul Bacău, care are calitatea de instanță competentă conform art. 304 pct. 3, art. 312 alin. (6) coroborat cu art. 5 și art. 10 pct. 2 C. proc. civ. întrucât sediul recurentei este în județul Bacău, iar imobilul ce face obiectul contractului de locațiune este în același județ (Slănic Moldova). 3. Decizia atacată este netemeinică întrucât instanța de fond a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în pretenții formulată pe calea dreptului comun pentru care s-a plătit o taxă de timbru la valoare, iar instanța a admis o somație de plată [art. 304 pct. 9, art. 105 alin. (1) și art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.], neputându-se lua în considerare o eroare materială a instanței, în sensul art. 281 C. proc. civ. 4. Decizia este nelegală și ca urmare a modalității de soluționare a fondului cauzei, admițându-se greșit în totalitate acțiunea reclamantului, inclusiv chiria calculată ulterior datei de 7 martie 2009 (dată la care a fost reziliat) și a penalităților aferente acestei sume (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Se apreciază că instanța de apel a respins în mod greșit acest motiv de apel când a considerat că părțile au consimțit tacit la o tacită relocațiune. Prin întâmpinarea depusă la 20 septembrie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. În privința pretinsei încălcări și dispozițiilor art. 156 C. proc. civ. și prin aceasta, implicit a dreptului la apărare din perspectiva art. 6 alin. (2) din CEDO și a unui proces echitabil, în condițiile unor norme dispozitive ce permit instanței de judecată posibilitatea de a amâna cauza pentru lipsă de apărare temeinic motivată, iar nu obligația acesteia de a da curs cererii de amânare a cauzei, criticile apar nefondate. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere faptul că în cazul amânării reglementate de art. 156 C. proc. civ., instanța are o mare putere de apreciere în funcție de circumstanțele cauzei, iar o respingere a acesteia nu poate fi sancționată cu nulitatea hotărârii, fiind în discuție – așa cum s-a mai arătat – norme dispozitive, iar nu imperative.

În contextul în care nu s-a formulat o cerere de amânare a pronunțării cauzei instanța a făcut chiar mai mult decât era îngăduit în sensul că a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Așa fiind, recurenta nu poate susține nulitatea hotărârii pentru că toate drepturile sale procesuale au fost respectate inclusiv dreptul la apărare. 2. Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. raportate la art. 5 și art. 10 pct. 2 C. proc. civ. nu este fondată, întrucât în materie comercială, competența teritorială este alternativă, reclamanta având alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente (art. 12 C. proc. civ.). Așa fiind, la data promovării acțiuni, reclamanta a optat în sensul sesizării Tribunalului Suceava, instanță deopotrivă competentă raportat la art. 10 pct. 4 C. proc.

civ. 3. În ce privește mențiunea din dispozitivul sentinței, privind admiterea unei „somații de plată”, câtă vreme din ansamblul hotărârii rezultă fără dubiu că între părțile litigante s-a derulat o procedură specifică dreptului comun, recurenta avea posibilitatea obținerii unei remedieri în condițiile dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., neputându-se susține în mod veritabil o nesocotire a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. 4. În ce privește ultimul motiv de recurs ce vizează greșita reținere a tacitei relocațiuni, câtă vreme – după data expirării termenului contractului de închiriere (27 martie 2009) – pârâta a rămas în imobil și a efectuat plăți în contul folosinței acestuia ceea ce denotă intenția comună a părților de prelungire a efectelor contractului și după data încetării acestuia la termen, aspect reținut corect de ambele instanțe.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs invocate sunt nefondate motiv pentru care recursul va fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC P.T. SRL SLĂNIC MOLDOVA , împotriva deciziei nr. 3 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2011.