ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5457/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5457/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul cererii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de
Apel București, la data de 23 septembrie 2010, reclamanta T.D. a chemat în
judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea
pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata
drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății
efective.
În motivarea cererii,
reclamanta a arătat că la 10 august 2010 a luat cunoștință că angajatorul, în
mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25 %. Măsura nu i-a fost comunicată de
conducerea instituției pârâte deși salariul face parte din elementele actului
de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici.
Salariul este o
componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestația angajatorului în
raport cu munca prestată de angajat.
Dreptul la salariu
este corolarul dreptului constituțional la muncă, diminuarea acestuia
constituind o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Măsura
diminuării salariului cu 25 % încalcă în mod vădit dispozițiile art. 11, 16,
20, 41, 44, 47 și 53 din Constituție.
Constituția, prin art.
20, prevede prioritatea dreptului internațional asupra celui intern în materia
drepturilor fundamentale ale omului.
Măsura diminuării
salariului încalcă Declarația Universală a Dreptului Omului, respectiv art. 17,
privitor la dreptul de proprietate – „orice persoană are dreptul la
proprietate” - art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă
și la protecție socială și art. 25 pct. 1 – privind dreptul la un nivel de trai
decent.
De asemenea, sunt
încălcate art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul
la o salarizare echitabilă și art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor,
toate din Cartea Socială Europeană.
Prin această măsură
se încalcă și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de „bun”
înglobează orice interes al unei persoane care o valoare economică, așa cum
este dreptul la salariu sau cel la prestații de asigurări sociale și de
asistență socială, care astfel sunt asimilate dreptului de proprietate.
Prin întâmpinare,
pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității
cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, solicitând respingerea
cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Hotărârea primei
instanțe.
Curtea de Apel
București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.
338 din 21 ianuarie 2011 a respins excepția inadmisibilității cererii invocată
de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor și a respins acțiunea formulată de
reclamanta T.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor,
ca nefondată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la revocarea măsurii de
diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi,
actualizate cu inflația, până la data plății efective.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Excepția
inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile
obligatorii, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată,
în condițiile în care, măsura diminuării temporare a salariului cu 25 % nu a
fost luată printr-un act individual, ci prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010
emis de vicepreședintele A.N.A.F., în calitate de conducător al Autorității
Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010
privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, situație
în care nu se impunea parcurgerea unei proceduri prealabile.
Pe fondul cauzei,
prima instanță a constatat că diminuarea salariului s-a făcut în temeiul Legii
118/2010, fiind dispusă ca o măsură temporară, menită să asigure restabilirea
echilibrului bugetar.
Prin decizia nr. 872
din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională, a constatat că dispozițiile legale menționate
sunt constituționale.
Așadar, consideră
instanța de fond că nu se poate vorbi de încălcare vreunui drept
constituțional, cât timp instanța de contencios constituțional a statuat că nu
există o astfel de încălcare.
Totodată, consideră
instanța de fond că, în cauză nu se poate vorbi de o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care, nu poate fi inclusă în
noțiunea de drept de proprietar, salariul viitor al unei persoane, întrucât acesta
nu este un drept câștigat.
Se mai arată că,
statul are dreptul ca în raport de situația economică de la un moment dat să
dispună, pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la
bugetul de stat fără ca prin această măsură să se aducă atingere unui drept
câștigat.
Recursul declarat
în cauză.
Împotriva Sentinței nr.
338 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta T.D., care a solicitat
casarea sentinței și rejudecarea cauzei, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel
cum a fost formulată.
În motivarea căii de
atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs după cum impun prevederile
art. 302
1
lit. c) C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele
critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct.
9 C. proc. civ.
Astfel, arată
recurenta că instanța de fond în mod greșit a considerat că salariul nu
reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la C.E.D.O. și
implicit că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunurilor sale prin
măsura de reducere cu 25% a salariului, în condițiile în care respectiva măsură
nu are în vedere amânarea folosinței bunurilor, ci chiar o expropriere formală,
întrucât respectivii bani nu vor mai fi plătiți niciodată funcționarilor
publici.
Consideră recurenta
că măsura de reducere a salariului contravine dispozițiilor C.E.D.O., în
condițiile în care deși a fost privată de un bun al său, acest lucru nu a
condus la acordarea unor despăgubiri din partea statului.
Pe de altă parte
susține recurenta că prin măsura de reducere a salariului cu 25 %, funcționarii
publici sunt forțați să presteze activitate fără a fi remunerați, ceea ce
echivalează cu munca forțată, fapt interzis de practica Organizației
Internaționale a Muncii și de convențiile internaționale la care România este
parte.
Conchide recurenta,
în sensul că, reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului
de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția
instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.
1 la Convenție.
Intimata – pârâtă
Autoritatea Națională a Vămilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
A susținut, în esență,
că măsura criticată are un caracter temporar și nu afectează substanța
dreptului la salariu, din moment ce condițiile art. 53 din Constituție sunt
respectate.
Hotărârea instanței
de recurs.
Analizând actele și
lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, urmând a fi
respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Criticile formulate
de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304
pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.
Fără îndoială
recurenta-reclamanta poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate
prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale
reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul
său la încasarea integrală a salariului, care, contrar celor reținute în
hotărârea instanței de fond, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.
1 la C.E.D.O.
Însă este de
necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi
privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și
definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a
titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greșit susține
recurenta-reclamantă, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o
perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu
dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.
Dincolo de existența
unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental
al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a
cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor
Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de
proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general,
respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context
economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură
cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul
general.
Sub acest aspect, mai
trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza B. c. Polonia, în
situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce
ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,
autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.
În materia
drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare
a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului
din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar
avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.
Trebuie subliniat și
faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general
legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu
privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea
reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare
a acestei reglementări.
În acest context se
apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc
atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condițiile în
care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,
fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între
mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv
între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și
imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați
vizați.
Raportarea la
practica Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că prin
măsura de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept
efect supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate,
cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
Temeiul legal al
soluției adoptate în recurs.
Pentru toate aceste
considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală
și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,
recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a
fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de T.D. împotriva sentinței nr. 338 din 21 ianuarie 2011 a Curții de
Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 17 noiembrie 2011.