ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5457/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, la data de 23 septembrie 2010, reclamanta T.D. a chemat în

judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea

pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata

drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății

efective.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că la 10 august 2010 a luat cunoștință că angajatorul, în

mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25 %. Măsura nu i-a fost comunicată de

conducerea instituției pârâte deși salariul face parte din elementele actului

de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici.

Salariul este o

componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestația angajatorului în

raport cu munca prestată de angajat.

Dreptul la salariu

este corolarul dreptului constituțional la muncă, diminuarea acestuia

constituind o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Măsura

diminuării salariului cu 25 % încalcă în mod vădit dispozițiile art. 11, 16,

20, 41, 44, 47 și 53 din Constituție.

Constituția, prin art.

20, prevede prioritatea dreptului internațional asupra celui intern în materia

drepturilor fundamentale ale omului.

Măsura diminuării

salariului încalcă Declarația Universală a Dreptului Omului, respectiv art. 17,

privitor la dreptul de proprietate – „orice persoană are dreptul la

proprietate” - art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă

și la protecție socială și art. 25 pct. 1 – privind dreptul la un nivel de trai

decent.

De asemenea, sunt

încălcate art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul

la o salarizare echitabilă și art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor,

toate din Cartea Socială Europeană.

Prin această măsură

se încalcă și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale. În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noțiunea de „bun”

înglobează orice interes al unei persoane care o valoare economică, așa cum

este dreptul la salariu sau cel la prestații de asigurări sociale și de

asistență socială, care astfel sunt asimilate dreptului de proprietate.

Prin întâmpinare,

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității

cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, solicitând respingerea

cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

instanțe.

Curtea de Apel

București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

338 din 21 ianuarie 2011 a respins excepția inadmisibilității cererii invocată

de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor și a respins acțiunea formulată de

reclamanta T.D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor,

ca nefondată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la revocarea măsurii de

diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi,

actualizate cu inflația, până la data plății efective.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Excepția

inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

obligatorii, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este neîntemeiată,

în condițiile în care, măsura diminuării temporare a salariului cu 25 % nu a

fost luată printr-un act individual, ci prin Ordinul nr. 6669 din 20 iulie 2010

emis de vicepreședintele A.N.A.F., în calitate de conducător al Autorității

Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010

privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, situație

în care nu se impunea parcurgerea unei proceduri prealabile.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a constatat că diminuarea salariului s-a făcut în temeiul Legii

118/2010, fiind dispusă ca o măsură temporară, menită să asigure restabilirea

echilibrului bugetar.

Prin decizia nr. 872

din 25 iunie 2010 Curtea Constituțională, a constatat că dispozițiile legale menționate

sunt constituționale.

Așadar, consideră

instanța de fond că nu se poate vorbi de încălcare vreunui drept

constituțional, cât timp instanța de contencios constituțional a statuat că nu

există o astfel de încălcare.

Totodată, consideră

instanța de fond că, în cauză nu se poate vorbi de o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care, nu poate fi inclusă în

noțiunea de drept de proprietar, salariul viitor al unei persoane, întrucât acesta

nu este un drept câștigat.

Se mai arată că,

statul are dreptul ca în raport de situația economică de la un moment dat să

dispună, pentru viitor, cu privire la salariile persoanelor plătite de la

bugetul de stat fără ca prin această măsură să se aducă atingere unui drept

câștigat.

în cauză.

Împotriva Sentinței nr.

338 din 21 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta T.D., care a solicitat

casarea sentinței și rejudecarea cauzei, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

În motivarea căii de

atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs după cum impun prevederile

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele

critici de nelegalitate ce pot fi subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Astfel, arată

recurenta că instanța de fond în mod greșit a considerat că salariul nu

reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol la C.E.D.O. și

implicit că nu a fost privată de dreptul de folosință al bunurilor sale prin

măsura de reducere cu 25% a salariului, în condițiile în care respectiva măsură

nu are în vedere amânarea folosinței bunurilor, ci chiar o expropriere formală,

întrucât respectivii bani nu vor mai fi plătiți niciodată funcționarilor

publici.

Consideră recurenta

că măsura de reducere a salariului contravine dispozițiilor C.E.D.O., în

condițiile în care deși a fost privată de un bun al său, acest lucru nu a

condus la acordarea unor despăgubiri din partea statului.

Pe de altă parte

susține recurenta că prin măsura de reducere a salariului cu 25 %, funcționarii

publici sunt forțați să presteze activitate fără a fi remunerați, ceea ce

echivalează cu munca forțată, fapt interzis de practica Organizației

Internaționale a Muncii și de convențiile internaționale la care România este

parte.

Conchide recurenta,

în sensul că, reducerea salariului cu 25% a adus atingere substanței dreptului

de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția

instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

Intimata – pârâtă

Autoritatea Națională a Vămilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

A susținut, în esență,

că măsura criticată are un caracter temporar și nu afectează substanța

dreptului la salariu, din moment ce condițiile art. 53 din Constituție sunt

respectate.

de recurs.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate

de recurenta-reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Fără îndoială

recurenta-reclamanta poate invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate

prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale

reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul

său la încasarea integrală a salariului, care, contrar celor reținute în

hotărârea instanței de fond, reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la C.E.D.O.

Însă este de

necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi

privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și

definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a

titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, cum în mod greșit susține

recurenta-reclamantă, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o

perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu

dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de existența

unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental

al recurentei-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a

cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de

proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general,

respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context

economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură

cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul

general.

Sub acest aspect, mai

trebuie precizat că în jurisprudența Curții, respectiv cauza B. c. Polonia, în

situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce

ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat,

autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului

din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar

avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și

faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea

reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare

a acestei reglementări.

În acest context se

apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc

atingere dreptului de proprietate al recurentei-reclamante, în condițiile în

care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,

fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între

mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv

între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și

imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați

vizați.

Raportarea la

practica Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că prin

măsura de reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept

efect supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate,

cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

soluției adoptate în recurs.

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de T.D. împotriva sentinței nr. 338 din 21 ianuarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.