ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5020/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5020/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

procedura derulată în primă instanță

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC „A.P.” SRL Nădab

a solicitat anularea în parte a deciziei de impunere nr. 78 din 15 aprilie 2009

emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili –

Activitatea de inspecție fiscală, în temeiul Raportului de inspecție fiscală

din 13 aprilie 2009, și, în consecință, exonerarea reclamantei de plata obligaților

suplimentare constatate în urma inspecției fiscale, în cuantum total de

7.195.681, constând în impozit pe profit, contribuția la fondul pentru

protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și

obligațiile fiscale accesorii (majorări și penalități de întârziere).

În motivarea cererii,

reclamanta a expus, într-o manieră detaliată și punctuală, prin raportare la

anii 2003, 2004, 2005, 2006 și 2007, argumentele în susținerea caracterului

deductibil al cheltuielilor de management și administrare, al cheltuielilor de

la societatea mamă aferente activității de administrare, management, control,

consultanță sau funcții similare, al cheltuielilor cu transportul personalului

angajat la și de la locul de muncă, al celor privind cadourile salariaților, al

cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură

medicală, medicamente și servicii medicale, al cheltuielilor cu asigurările

medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a salariaților, precum și

argumente referitoare la inexistența obligației privind contribuția la fondul

pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

La data de 15 iulie

2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24 noiembrie 2009, de soluționare

a contestației în procedura administrativă, reclamanta și-a precizat acțiunea

în sensul anulării în parte a actelor de impunere, menținând acțiunea pentru

suma de 7.144.233 lei, întrucât prin Decizia nr. 422 din 24 noiembrie 2009,

emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor,

contestația a fost admisă pentru suma de 51.488 lei.

Prin concluziile scrise

formulate, reclamanta a solicitat admiterea în parte a acțiunii, achiesând la

concluziile expertului cu privire la cheltuielile sociale pe trimestrul IV.

2003, respectiv la obligațiile fiscale restante în cuantum de 456.835 lei, pe

care declară că nu le mai solicită.

apel

Prin sentința civilă nr.

536 din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea a anulat în parte Decizia de

impunere din 15 aprilie 2009 și Decizia de Soluționare a contestației din 24

noiembrie 2009, în ceea ce privește impozitul pe profit calculat ca urmare a

includerii în baza impozabilă a cheltuielilor cu transportul personalului

angajat la și de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor

medicale și asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate,

precum și în ceea ce privește contribuția la fondul pentru protecția socială și

încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu accesoriile aferente, a

obligat pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili la recalcularea obligațiilor fiscale ale reclamantei, cu

excluderea de la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor mai sus

menționate, precum și cu excluderea obligației de plată a contribuției la

fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu

handicap și a accesoriilor aferente, a respins în rest acțiunea și a obligat

pârâtele la plata cheltuielilor de judecată parțiale, către reclamantă, în

cuantum de 20.039,3 lei.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

caracterul cheltuielilor de management și administrare pentru anul 2003, în

sumă totală de 9.733.851.943 lei (973.385.19 RON), datorat neaplicării metodei

cost plus din contractul încheiat cu societățile afiliate, Curtea a reținut că,

între SC ”A.F.R.” SRL (actualmente SC ”A.P.S.” SRL) și societatea AFL H. KFT, a

fost încheiat Contractul de procesare activă din 17 iunie 2002, potrivit căruia

furnizarea produselor/serviciilor urma să se facă la costul de producție plus o

marjă de 4%, însă reclamanta nu a facturat, la încheierea anului fiscal, sumele

corespunzătoare, lucrând în pierdere pe relația cu grupul/societatea mamă.

Prima instanță a

apreciat că nu poate lua în considerare apărarea reclamantei referitoare la

principiul de facturare aplicat, reținând faptul că metoda „cost plus" a

fost aleasă de societatea reclamantă împreună cu societatea mamă, nefiind

impusă de vreo autoritate fiscală, astfel încât această metodă de stabilire a

prețului nu poate fi înlocuită prin simpla voință a societății reclamante în

scopul de a proteja societatea mamă și cu consecința prejudicierii bugetului de

stat prin diminuarea bazei de impunere.

Totodată, instanța de

fond a reținut că reclamanta nu a dovedit că acest tip de cheltuială a fost

inclusă în tariful facturat către beneficiar și că ceea ce a exclus de la

facturare ar fi de fapt ineficiența personalului nou angajat la unitatea din

Caransebeș.

Curtea a înlăturat

apărarea reclamantei potrivit căreia, prin contractul încheiat cu AFL H. KFT,

și-a asumat riscul imposibilității de executare a obligației de procesare,

întrucât, pe de o parte, ineficiența (și implicit managementul greșit) nu

echivalează cu vreun caz de imposibilitate, noțiune care sugerează o situație

neimputabilă părții care nu-și poate executa obligațiile asumate, iar pe de

altă parte, o astfel de clauză contractuală nu-i poate fi opozabilă statului,

terț față de contractul menționat.

În plus, a constatat

judecătorul fondului, însăși reclamanta a susținut că serviciile de management

menționate se încadrează în categoria costurilor fixe pe care societatea le

înregistrează an de an indiferent de volumul de activitate pe care îl are, ceea

ce semnifică că societatea antamează astfel de cheltuieli fără a le corela cu

ideea de profit și cu necesitatea reducerii costurilor ca efect al serviciilor

de management contractate.

Referitor la caracterul

deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat, în sumă totală

de 12.988.057.385 lei (1.298.806 RON), prima instanță, față de prevederile art.

9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, ale art. 21 alin. (1) din Legea nr.

571/2003 și luând în considerare constatările raportului de expertiză fiscală

efectuată în cauză, a reținut că reclamanta își are sediul și unitatea de

producție într-un sat mic, angajații fiind recrutați din afara unității

teritorial - administrative menționate, iar cheltuielile cu transportul la și

de la locul de muncă reprezintă o cheltuială de producție în strânsă legătură

cu veniturile impozabile, fiind deductibile

În ceea ce privește

caracterul deductibil al cheltuielilor cu cadourile salariaților acordate în

perioada trimestrului IV 2003 în cuantum de 464.642.857 lei (46.464 ron),

Curtea a reținut că, organele fiscale au constatat corect depășirea plafonului

legal pentru cheltuielile sociale, cu suma de 2.765 lei, procedând astfel la

recalcularea impozitului pe profit și a accesoriilor aferente, urmare a

reconsiderării deductibilității sumei menționate, constatând și faptul că

însăși reclamanta a achiesat la concluziile expertului, solicitând, prin

concluziile scrise, admiterea în parte a acțiunii, întrucât datorează

obligațiile suplimentare calculate ca urmare a depășirii plafonului

cheltuielilor sociale pe trimestrul IV anul 2003.

În privința caracterului

deductibil al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură

medicală, medicamente și servicii medicale, prima instanță a avut în vedere

Decizia civilă nr. 369 din 2 martie 2005, pronunțată în dosarul nr.

1126/59/2005, și conținutul expertizei fiscale, reținând faptul că transportul

salariaților reprezintă o cheltuială de producție iar nu una socială și că, de

la analiza încadrării în plafonul amintit, trebuie excluse cheltuielile cu

transportul, astfel încât, pentru anul 2004, cheltuielile sociale cu

deductibilitate limitată nu au fost depășite, nefiind necesară o recalculare a

impozitului pe profit. Referitor la anii 2005, 2006 și 2007, Curtea a constatat

că reclamanta nu a angajat și nu a înregistrat în contabilitate cheltuieli

sociale care să nu se încadreze în limitele de deductibilitate stabilite prin legile

anuale ale bugetului de stat și că, pe cale de consecință, organele fiscale au

apreciat, în mod greșit, că plafonul legal a fost depășit prin neîncadrarea în

acest plafon a cheltuielilor cu serviciile medicale, urmare aprecierii

caracterului nedeductibil al acestora, recalculând eronat impozitul pe profit.

În ceea ce privește

caracterul deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii

efectuate în perioada 2003-2007, pentru deplasarea în străinătate a

salariaților, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr.

414/2002 și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a

considerat că asigurările obligatorii, valabile doar pe perioada deplasării

angajaților, nu pot fi incluse în veniturile impozabile ale salariatului,

deoarece acestea nu reprezintă un folos material al salariatului, ci reprezintă

o cheltuială a angajatorului, strict legată de deplasarea în străinătate,

deplasare care nu s-ar fi putut realiza în lipsa acestor asigurări prevăzute în

mod imperativ de lege, motiv pentru care organul fiscal, în mod eronat, a

calculat impozit pe profit suplimentar ca urmare a considerării

nedeductibilității cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii necesare

deplasării în străinătate.

Cu privire la contribuția

la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu

handicap, Curtea nu s-a mai pronunțat asupra sumei de 51.488 lei, având în

vedere că, la data de 15 iulie 2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24

noiembrie 2009 de soluționare a contestației în procedura administrativă,

reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul anulării în parte a actelor de

impunere.

În privința sumelor

pentru care contestația reclamantei a fost respinsă în procedura

administrativă, Curtea a reținut că, deși reclamanta nu a depus la dosar

cererile trimestriale menționate în art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999,

a făcut dovada că, pentru unitatea de producție din Buchin, în perioada 2003 -

2006, nu au fost înregistrate la A.J.O.F.M. Caraș - Severin persoane cu

handicap pe care reclamanta să le poată încadra în muncă, drept pentru care

organele fiscale au aplicat formal dispozițiile legale incidente.

Concluzionând asupra

întregii acțiuni, Curtea a constatat întemeiate susținerile reclamantei în

privința caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului

angajat la și de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor

medicale și asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate,

precum și susținerile vizând nedatorarea contribuției la fondul pentru

protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu

accesorile aferente, reținând, însă, caracterul nedeductibil al cheltuielilor

de management și administrare și al cheltuielilor sociale din anul 2003,

trimestrul IV.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., având în vedere și

împrejurarea că acțiunea a fost admisă doar în parte, Curtea a obligat pârâtele

la plata cheltuielilor de judecată parțiale, către reclamantă, în cuantum de

20.039,3 lei, reprezentând onorariu de avocat (10.000 lei), onorariu expert

(10.000 lei), taxă judiciară de timbru (39 lei) și timbru judiciar (0,3 lei).

exercitată în cauză

Împotriva acestei

sentințe au formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC „A.P.S.” SRL Arad

(fostă SC „A.F.” SRL) și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

3.1. Recurenta –

reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând modificarea în parte a sentinței, în sensul recunoașterii

caracterului deductibil al cheltuielilor de management și administrare, în sumă

totală de 973.385, 19 lei, și obligării pârâtelor la suportarea integrală a

cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de

atac, recurenta – reclamantă a arătat că, reținând nedeductibilitatea

cheltuielilor de management și administrare în sumă de 973.385,19 lei, instanța

de fond a încălcat și aplicat greșit art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 și

pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002.

În dezvoltarea acestei

critici, recurenta – reclamantă a explicat în detaliu condițiile și scopul

încheierii contractului de procesare activă din 17 iunie 2002, ale cărui clauze

au fost, în opinia sa, interpretate greșit de instanța de fond, și a arătat că

atât documentele justificative depuse la dosar, cât și expertiza contabilă

efectuată în cauză au dovedit caracterul necesar și efectiv al cheltuielilor de

management și înregistrarea lor corectă în contabilitate, fiind îndeplinite

toate condițiile legale pentru deductibilitatea acestora.

O altă critică adusă

hotărârii primei instanțe vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., recurenta – reclamantă arătând că onorariul de avocat

pe care l-a plătit este justificat față de valoarea pricinii, fiind redus în

mod injust de la 44.594,55 lei la 10.000 lei.

3.2. Recurenta - pârâtă

Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat sentința în temeiul art.

304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., considerând-o nelegală sub

următoarele aspecte:

- stabilirea greșită a

caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la

și de la locul de muncă și al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale

efectuate peste limita de 1,5 % din cheltuielile cu salariile personalului,

rezultată din interpretarea prevederilor art. 9 alin. (7) lit. e) din Legea nr.

414/2002, corelare cu cele ale art. 32 din Legea nr. 631/2002 privind bugetul

de stat pe anul 2003;

- stabilirea

caracterului deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii

efectuate în perioada 2003 – 2007, pentru deplasarea în străinătate a

salariaților, fără a fi fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 9 alin.

(6) lit. c) din Legea nr. 414/2002 (pentru anul 2003) și în art. 21 alin. (4)

lit. k) C. fisc. (pentru perioada 2004 – 2007), care stabilesc deductibilitatea

cheltuielilor cu primele de asigurare numai dacă sunt incluse în veniturile

salariale ale angajaților și supuse impozitului pe salariu;

- exonerarea de plata

contribuției la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a

persoanelor cu handicap, deși în speță nu s-a făcut dovada că societatea

reclamantă a solicitat trimestrial repartizarea de persoane cu handicap, în

condițiile prevăzute în art. 42 și 43 din O.U.G. nr. 102/1999;

- obligarea sa nelegală

la plata cheltuielilor de judecată în raport cu prevederile art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., fără a se fi demonstrat culpa procesuală și fără ca partea care

le-a pretins să fi câștigat în mod irevocabil procesul.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând cauza prin

prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.

de drept relevante

Debitele fiscale supuse

controlului exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea

prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. constau în impozit pe profit

suplimentar stabilit pentru perioada 2003 – 2007, contribuție la fondul pentru

protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și obligații

fiscale accesorii constând în majorări și penalități de întârziere aferente

debitelor principale menționate.

Impozitul pe profit

suplimentar a fost calculat ca urmare a stabilirii, de către autoritățile

fiscale, a nedeductibilității unor cheltuieli efectuate de contribuabil în

perioada pentru care au fost efectuate verificările: cheltuieli de management

și administrare, cheltuieli cu transportul personalului angajat, cheltuieli cu

cadourile oferite salariaților, cheltuieli cu prestările de servicii medicale,

cheltuieli cu asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate

a salariaților.

Soluția de admitere în

parte a acțiunii, pronunțată de instanța de fond, reflectă interpretarea și

aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt

rezultată din probele administrate – înscrisuri și expertiză contabilă – pentru

fiecare dintre categoriile de cheltuieli enumerate.

Cu referire la criticile

formulate în cele două cereri de recurs, instanța de control judiciar reține

următoarele:

1.1. Cu privire la

cheltuielile de management și administrare în cuantum de 973.385,19 lei,

efectuate în anul 2003.

În perioada supusă inspecției

fiscale, limitele deductibilității cheltuielilor de natura celor menționate

erau reglementate în art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul

pe profit, care avea următorul conținut:

„Potrivit prezentei

legi, cheltuielile nedeductibile sunt: (….).

s) cheltuielile cu

serviciile de management, consultanță, prestări de serviciu sau asistență, în

situația în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă și pentru care

beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”.

La nivelul legislației

secundare, pct. 9.14 din instrucțiunile privind metodologia de calcul al

impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002 statuau următoarele:

„În baza acestor

prevederi este necesar ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate

pe baza unui contract scris ca să cuprindă date referitoare la prestatori,

termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, precum și a tarifelor

percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea

cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a

contractului sau pe durata realizării obiectului contractului.

Verificarea prestației

se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea

serviciilor – situații de lucrări, procese – verbale de recepție, rapoarte de

lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale

corespunzătoare”.

În speță, cheltuielile

analizate au fost efectuate în temeiul unui contract de procesare activă

încheiat la data de 17 iunie 2002 între SC „A.F.” SRL (actuala SC A.P.S. SRL)

și societatea AFL H. Prin considerarea lor ca nedeductibile, recurenta

reclamantă a considerat încălcate dispozițiile pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002,

conform cărora:

„(1) În cazul serviciilor de

administrare și conducere din interiorul grupului se vor avea în vedere

următoarele:

a) între entitățile aparținând

aceluiași grup sarcinile de administrare, management, control consultanță sau

funcții similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul

societății-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o

remunerație pentru aceste activități, în măsura în care baza lor legală este

relația juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice

alte norme care stabilesc legăturile dintre entități. Cheltuielile de această

natură pot fi deduse numai dacă astfel de entități furnizează în plus servicii

întreprinderilor aparținând aceluiași grup sau dacă în prețul bunurilor și în

in valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare și serviciile

sau costurile administrative. Costurile pentru astfel de servicii pot fi

plătite numai între entitățile care nu aparțin aceluiași grup, dacă serviciile

pot fi distinse și cuantificate în mod clar și dacă sunt prestate în propriul

interes al beneficiarului (dacă oferă un profit așteptat și reduc costul pentru

beneficiar). Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială

care folosește aceste servicii luând în considerare relația juridică dintre

ele, numai pentru propriile condiții, ținând seama că nu ar fi folosit aceste

servicii dacă ar fi fost o entitate independentă";

Instanța de fond a făcut

însă o analiză minuțioasă a conținutului contractului de procesare activă și a

modului în care derularea acestuia s-a reflectat în rezultatele economice ale

activității recurentei – reclamante, iar argumentele prezentate în recurs, care

nu constituie decât o detaliere a motivelor invocate în fața primei instanțe,

nu sunt în măsură să înlăture concluzia la care a ajuns judecătorul fondului,

luând în considerare inclusiv normele speciale aplicabile în cazul serviciilor

de administrare și conducere din interiorul aceluiași grup, invocate de

recurenta – reclamantă.

Toate normele juridice

citate mai sus trasează criterii pe baza cărora cheltuielile cu prestări

servicii pot fi încadrate în regula prevăzută în art. 9 alin. (1) din Legea nr.

414/2002, potrivit căreia la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt

deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile.

Cu alte cuvinte,

cheltuielile trebuie să fie necesare, să se afle în legătură cauzală cu

obținerea de venituri, să aibă un conținut economic efectiv și să fie dovedite

prin documente justificative apte să prezinte în mod credibil operațiunea

comercială în cadrul căreia au fost efectuate, regimul fiscal neputând fi

stabilit prin prisma verificării formale a corectitudinii înregistrărilor

contabile.

1.2. Cu privire la

cheltuielile cu transportul personalului angajat, în cuantum de 1.298.806 lei.

Problema de drept pe

care a avut-o de delegat instanța cu privire la cheltuielile menționate a fost

aceea a încadrării lor în categoria cheltuielilor de producție integral

deductibile sau în cea a cheltuielilor sociale, supuse limitei de 1,5% din

fondul anual de salarii, stabilite prin prevederile art. 32 din Legea nr.

631/2002 privind bugetul de stat pe anul 2003.

Judecătorul fondului a

explicat în mod convingător care au fost motivele pe baza cărora a ajuns la

concluzia că, în raport cu circumstanțele cauzei, cheltuielile respective se

află în legătură strânsă și directă cu obținerea veniturilor impozabile, având

natura unor cheltuieli de producție.

În același sens a fost

exprimată și opinia de specialitate a expertului contabil, care a analizat

ponderea cheltuielilor respective în totalul cheltuielilor de exploatare,

ținând seama de modul de organizare a activității de producție a societății

comerciale.

1.3. Cu privire la

cheltuielile cu asigurările medicale pentru deplasarea în străinătate a

salariaților.

Instanța de fond a

apreciat în mod just că asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în

străinătate a angajaților nu sunt similare, din punctul de vedere al

tratamentului fiscal, cu primele de asigurare pentru accidente de muncă ori

boli profesionale, pentru a intra sub incidența prevederilor art. 9 alin. (6)

lit. c) din Legea nr. 414/2002 și apoi a art. 21 alin. (4) lit. k) C. fisc.,

pentru că nu creează un avantaj material salariaților, ci constituie pentru

deplasarea lor în interesul serviciului.

1.4. Cu privire la

cheltuielile cu servicii medicale.

Motivul pentru care

autoritatea fiscală a criticat soluția sub acest aspect este depășirea

plafonului anual prevăzut în legea bugetului de stat, ca și în cazul

cheltuielilor cu transportul personalului angajat.

Și în acest caz, probele

administrate au fost analizate corect de instanța de fond, ducând la concluzia

că, în situația în care cheltuielile de transport analizate la pct. II.1.2. din

prezenta decizie au fost excluse din categoria cheltuielilor sociale, fiind

calificate drept cheltuieli de producție, pentru sumele rămase în categoria

cheltuielilor sociale, incluzând și pe cele cu servicii medicale, nu se mai

poate vorbi despre o depășire a plafonului anual.

Este de menționat că,

pentru cheltuielile menționate la pct. II.1.2. – II.1.4. din prezenta decizie,

criticile autorității fiscale s-au fundamentat pe o interpretare strict

literală a unor prevederi legale, fără a aprecia relevanța stărilor de fapt

fiscale în raport cu toate circumstanțele edificatoare, așa cum prevăd art. 6

și 7 C. proc. fisc.

1.5. Cu privire la

contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a

persoanelor cu handicap.

În temeiul art. 43 alin.

(2) din O.U.G. nr. 102/1999, sunt exceptate de la plata obligatorie a contribuției

persoanele juridice care fac dovada că au solicitat trimestrial la autoritatea

competentă pentru ocuparea forței de muncă repartizarea de persoane cu

handicap, dar nu au existat astfel de persoane înregistrate, în vederea

angajării.

Deși reclamanta nu a

făcut dovada formulării cererilor trimestriale menționate, instanța de fond a

reținut corect că din adresa nr. 64297 din 28 mai 2009 a Agenției Județene de

Ocupare a Forței de Muncă Caraș-Severin (depusă la dosarul de fond) și din

adresa nr. 6099/2003 a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad,

menționată în cuprinsul deciziei civile nr. 369 din 3 martie 2005, prin care a

fost soluționat un litigiu între aceleași părți, rezultă că în perioadele

supuse verificărilor, nu figurau înregistrate persoane cu handicap care să

poată fi angajate la unitățile de producție din Buchin și din Nădab.

În consecință, cererile

de repartizare de persoane cu handicap ar fi constituit demersuri pur formale,

care nu pot imprima, în mod exclusiv, un anumit

tratament fiscal, în condițiile în care raportul de

drept fiscal este supus principiului proporționalității, ce presupune ca

măsurile dispuse de autoritățile fiscale să nu depășească ceea ce este necesar

și rezonabil în vederea atingerii obiectivului de a urmări, preveni și

împiedica într-un mod eficient afectarea bugetului satului. Or, obligația

legală de plată a contribuției analizate nu are o semnificație formală, ci are

scopul de a asigura protecția efectivă a drepturilor și intereselor persoanelor

cu handicap.

1.6. Cu privire la cheltuielile de

judecată

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată.

Întrucât acțiunea a fost admisă în

parte, Agenția Națională de Administrare Fiscală are calitatea de persoană

„căzută în pretenții” în sensul prevederii legale citate, culpa procesuală

fiind prezumată din însuși faptul pierderii procesului.

Împrejurarea că acțiunea a fost

admisă numai în parte este reflectată în mod corespunzător în cuantumul

cheltuielilor de judecată acordate, pentru că din totalul de 54.594,55 lei

cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, conform chitanțelor depuse la

dosar, din care 10.000 lei onorariu de expertiză și 44.394,55 lei onorariu de

avocat, la care se adaugă taxa de timbru de 39 lei și timbrul judiciar de 0,3

lei, instanța a obligat pârâta numai la plata sumei de 20.039,3 lei, făcând și

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește onorariul de

avocat.

De aceea, criticile formulate de

recurenta - pârâtă sunt vădit nefondate.

Motivul privind aplicarea greșită a

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., formulat de recurenta - reclamantă cu

referire la reducerea, în opinia sa – excesivă -, a onorariului de avocat,

este, de asemenea, nefondat.

Așa cum rezultă din cele expuse

anterior, diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu este doar efectul

aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dă dreptul instanței de a

reduce onorariul de avocat în raport cu obiectul cauzei și activitatea

prestată, ci și al aplicării art. 276 C. proc. civ. în condițiile în care

acțiunea a fost admisă numai în parte.

adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele

prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile

declarate de SC „A.P.S.” SRL Arad (fostă SC „A.F.” SRL) și de Agenția Națională

de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 536 din 06 decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 octombrie 2011.