ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5020/2011

Obiectul acțiunii și procedura derulată în primă instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC „A.P.” SRL Nădab a solicitat anularea în parte a deciziei de impunere nr. 78 din 15 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Activitatea de inspecție fiscală, în temeiul Raportului de inspecție fiscală din 13 aprilie 2009, și, în consecință, exonerarea reclamantei de plata obligaților suplimentare constatate în urma inspecției fiscale, în cuantum total de 7.195.681, constând în impozit pe profit, contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și obligațiile fiscale accesorii (majorări și penalități de întârziere). În motivarea cererii, reclamanta a expus, într-o manieră detaliată și punctuală, prin raportare la anii 2003, 2004, 2005, 2006 și 2007, argumentele în susținerea caracterului deductibil al cheltuielilor de management și administrare, al cheltuielilor de la societatea mamă aferente activității de administrare, management, control, consultanță sau funcții similare, al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la și de la locul de muncă, al celor privind cadourile salariaților, al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură medicală, medicamente și servicii medicale, al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a salariaților, precum și argumente referitoare la inexistența obligației privind contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. La data de 15 iulie 2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24 noiembrie 2009, de soluționare a contestației în procedura administrativă, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul anulării în parte a actelor de impunere, menținând acțiunea pentru suma de 7.144.233 lei, întrucât prin Decizia nr. 422 din 24 noiembrie 2009, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, contestația a fost admisă pentru suma de 51.488 lei. Prin concluziile scrise formulate, reclamanta a solicitat admiterea în parte a acțiunii, achiesând la concluziile expertului cu privire la cheltuielile sociale pe trimestrul IV. 2003, respectiv la obligațiile fiscale restante în cuantum de 456.835 lei, pe care declară că nu le mai solicită.

Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 536 din 06 decembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea a anulat în parte Decizia de impunere din 15 aprilie 2009 și Decizia de Soluționare a contestației din 24 noiembrie 2009, în ceea ce privește impozitul pe profit calculat ca urmare a includerii în baza impozabilă a cheltuielilor cu transportul personalului angajat la și de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor medicale și asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate, precum și în ceea ce privește contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu accesoriile aferente, a obligat pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili la recalcularea obligațiilor fiscale ale reclamantei, cu excluderea de la calculul impozitului pe profit a cheltuielilor mai sus menționate, precum și cu excluderea obligației de plată a contribuției la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și a accesoriilor aferente, a respins în rest acțiunea și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată parțiale, către reclamantă, în cuantum de 20.039,3 lei. Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește caracterul cheltuielilor de management și administrare pentru anul 2003, în sumă totală de 9.733.851.943 lei (973.385.19 RON), datorat neaplicării metodei cost plus din contractul încheiat cu societățile afiliate, Curtea a reținut că, între SC ”A.F.R.” SRL (actualmente SC ”A.P.S.” SRL) și societatea AFL H. KFT, a fost încheiat Contractul de procesare activă din 17 iunie 2002, potrivit căruia furnizarea produselor/serviciilor urma să se facă la costul de producție plus o marjă de 4%, însă reclamanta nu a facturat, la încheierea anului fiscal, sumele corespunzătoare, lucrând în pierdere pe relația cu grupul/societatea mamă. Prima instanță a apreciat că nu poate lua în considerare apărarea reclamantei referitoare la principiul de facturare aplicat, reținând faptul că metoda „cost plus" a fost aleasă de societatea reclamantă împreună cu societatea mamă, nefiind impusă de vreo autoritate fiscală, astfel încât această metodă de stabilire a prețului nu poate fi înlocuită prin simpla voință a societății reclamante în scopul de a proteja societatea mamă și cu consecința prejudicierii bugetului de stat prin diminuarea bazei de impunere. Totodată, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a dovedit că acest tip de cheltuială a fost inclusă în tariful facturat către beneficiar și că ceea ce a exclus de la facturare ar fi de fapt ineficiența personalului nou angajat la unitatea din Caransebeș. Curtea a înlăturat apărarea reclamantei potrivit căreia, prin contractul încheiat cu AFL H. KFT, și-a asumat riscul imposibilității de executare a obligației de procesare, întrucât, pe de o parte, ineficiența (și implicit managementul greșit) nu echivalează cu vreun caz de imposibilitate, noțiune care sugerează o situație neimputabilă părții care nu-și poate executa obligațiile asumate, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală nu-i poate fi opozabilă statului, terț față de contractul menționat. În plus, a constatat judecătorul fondului, însăși reclamanta a susținut că serviciile de management menționate se încadrează în categoria costurilor fixe pe care societatea le înregistrează an de an indiferent de volumul de activitate pe care îl are, ceea ce semnifică că societatea antamează astfel de cheltuieli fără a le corela cu ideea de profit și cu necesitatea reducerii costurilor ca efect al serviciilor de management contractate. Referitor la caracterul deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat, în sumă totală de 12.988.057.385 lei (1.298.806 RON), prima instanță, față de prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și luând în considerare constatările raportului de expertiză fiscală efectuată în cauză, a reținut că reclamanta își are sediul și unitatea de producție într-un sat mic, angajații fiind recrutați din afara unității teritorial - administrative menționate, iar cheltuielile cu transportul la și de la locul de muncă reprezintă o cheltuială de producție în strânsă legătură cu veniturile impozabile, fiind deductibile În ceea ce privește caracterul deductibil al cheltuielilor cu cadourile salariaților acordate în perioada trimestrului IV 2003 în cuantum de 464.642.857 lei (46.464 ron), Curtea a reținut că, organele fiscale au constatat corect depășirea plafonului legal pentru cheltuielile sociale, cu suma de 2.765 lei, procedând astfel la recalcularea impozitului pe profit și a accesoriilor aferente, urmare a reconsiderării deductibilității sumei menționate, constatând și faptul că însăși reclamanta a achiesat la concluziile expertului, solicitând, prin concluziile scrise, admiterea în parte a acțiunii, întrucât datorează obligațiile suplimentare calculate ca urmare a depășirii plafonului cheltuielilor sociale pe trimestrul IV anul 2003. În privința caracterului deductibil al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale, reprezentând aparatură medicală, medicamente și servicii medicale, prima instanță a avut în vedere Decizia civilă nr. 369 din 2 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 1126/59/2005, și conținutul expertizei fiscale, reținând faptul că transportul salariaților reprezintă o cheltuială de producție iar nu una socială și că, de la analiza încadrării în plafonul amintit, trebuie excluse cheltuielile cu transportul, astfel încât, pentru anul 2004, cheltuielile sociale cu deductibilitate limitată nu au fost depășite, nefiind necesară o recalculare a impozitului pe profit. Referitor la anii 2005, 2006 și 2007, Curtea a constatat că reclamanta nu a angajat și nu a înregistrat în contabilitate cheltuieli sociale care să nu se încadreze în limitele de deductibilitate stabilite prin legile anuale ale bugetului de stat și că, pe cale de consecință, organele fiscale au apreciat, în mod greșit, că plafonul legal a fost depășit prin neîncadrarea în acest plafon a cheltuielilor cu serviciile medicale, urmare aprecierii caracterului nedeductibil al acestora, recalculând eronat impozitul pe profit. În ceea ce privește caracterul deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii efectuate în perioada 2003-2007, pentru deplasarea în străinătate a salariaților, având în vedere dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 și ale art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, instanța de fond a considerat că asigurările obligatorii, valabile doar pe perioada deplasării angajaților, nu pot fi incluse în veniturile impozabile ale salariatului, deoarece acestea nu reprezintă un folos material al salariatului, ci reprezintă o cheltuială a angajatorului, strict legată de deplasarea în străinătate, deplasare care nu s-ar fi putut realiza în lipsa acestor asigurări prevăzute în mod imperativ de lege, motiv pentru care organul fiscal, în mod eronat, a calculat impozit pe profit suplimentar ca urmare a considerării nedeductibilității cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii necesare deplasării în străinătate. Cu privire la contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Curtea nu s-a mai pronunțat asupra sumei de 51.488 lei, având în vedere că, la data de 15 iulie 2010, urmare a emiterii Deciziei nr. 422 din 24 noiembrie 2009 de soluționare a contestației în procedura administrativă, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul anulării în parte a actelor de impunere. În privința sumelor pentru care contestația reclamantei a fost respinsă în procedura administrativă, Curtea a reținut că, deși reclamanta nu a depus la dosar cererile trimestriale menționate în art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999, a făcut dovada că, pentru unitatea de producție din Buchin, în perioada 2003 - 2006, nu au fost înregistrate la A.J.O.F.M. Caraș - Severin persoane cu handicap pe care reclamanta să le poată încadra în muncă, drept pentru care organele fiscale au aplicat formal dispozițiile legale incidente. Concluzionând asupra întregii acțiuni, Curtea a constatat întemeiate susținerile reclamantei în privința caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la și de la locul de muncă, a cheltuielilor aferente serviciilor medicale și asigurărilor medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate, precum și susținerile vizând nedatorarea contribuției la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu accesorile aferente, reținând, însă, caracterul nedeductibil al cheltuielilor de management și administrare și al cheltuielilor sociale din anul 2003, trimestrul IV. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., având în vedere și împrejurarea că acțiunea a fost admisă doar în parte, Curtea a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată parțiale, către reclamantă, în cuantum de 20.039,3 lei, reprezentând onorariu de avocat (10.000 lei), onorariu expert (10.000 lei), taxă judiciară de timbru (39 lei) și timbru judiciar (0,3 lei).

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au formulat recurs, în termenul legal, reclamanta SC „A.P.S.” SRL Arad (fostă SC „A.F.” SRL) și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. 3.1. Recurenta – reclamantă și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a sentinței, în sensul recunoașterii caracterului deductibil al cheltuielilor de management și administrare, în sumă totală de 973.385, 19 lei, și obligării pârâtelor la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, recurenta – reclamantă a arătat că, reținând nedeductibilitatea cheltuielilor de management și administrare în sumă de 973.385,19 lei, instanța de fond a încălcat și aplicat greșit art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 și pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002. În dezvoltarea acestei critici, recurenta – reclamantă a explicat în detaliu condițiile și scopul încheierii contractului de procesare activă din 17 iunie 2002, ale cărui clauze au fost, în opinia sa, interpretate greșit de instanța de fond, și a arătat că atât documentele justificative depuse la dosar, cât și expertiza contabilă efectuată în cauză au dovedit caracterul necesar și efectiv al cheltuielilor de management și înregistrarea lor corectă în contabilitate, fiind îndeplinite toate condițiile legale pentru deductibilitatea acestora. O altă critică adusă hotărârii primei instanțe vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., recurenta – reclamantă arătând că onorariul de avocat pe care l-a plătit este justificat față de valoarea pricinii, fiind redus în mod injust de la 44.594,55 lei la 10.000 lei. 3.2. Recurenta - pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat sentința în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., considerând-o nelegală sub următoarele aspecte: - stabilirea greșită a caracterului deductibil al cheltuielilor cu transportul personalului angajat la și de la locul de muncă și al cheltuielilor cu prestările de servicii medicale efectuate peste limita de 1,5 % din cheltuielile cu salariile personalului, rezultată din interpretarea prevederilor art. 9 alin. (7) lit. e) din Legea nr. 414/2002, corelare cu cele ale art. 32 din Legea nr. 631/2002 privind bugetul de stat pe anul 2003; - stabilirea caracterului deductibil al cheltuielilor cu asigurările medicale obligatorii efectuate în perioada 2003 – 2007, pentru deplasarea în străinătate a salariaților, fără a fi fost îndeplinite condițiile prevăzute în art. 9 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 414/2002 (pentru anul 2003) și în art. 21 alin. (4) lit. k) C. fisc. (pentru perioada 2004 – 2007), care stabilesc deductibilitatea cheltuielilor cu primele de asigurare numai dacă sunt incluse în veniturile salariale ale angajaților și supuse impozitului pe salariu; - exonerarea de plata contribuției la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, deși în speță nu s-a făcut dovada că societatea reclamantă a solicitat trimestrial repartizarea de persoane cu handicap, în condițiile prevăzute în art. 42 și 43 din O.U.G. nr. 102/1999; - obligarea sa nelegală la plata cheltuielilor de judecată în raport cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fără a se fi demonstrat culpa procesuală și fără ca partea care le-a pretins să fi câștigat în mod irevocabil procesul. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cauza prin prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Debitele fiscale supuse controlului exercitat de instanța de contencios administrativ pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. constau în impozit pe profit suplimentar stabilit pentru perioada 2003 – 2007, contribuție la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap și obligații fiscale accesorii constând în majorări și penalități de întârziere aferente debitelor principale menționate. Impozitul pe profit suplimentar a fost calculat ca urmare a stabilirii, de către autoritățile fiscale, a nedeductibilității unor cheltuieli efectuate de contribuabil în perioada pentru care au fost efectuate verificările: cheltuieli de management și administrare, cheltuieli cu transportul personalului angajat, cheltuieli cu cadourile oferite salariaților, cheltuieli cu prestările de servicii medicale, cheltuieli cu asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a salariaților. Soluția de admitere în parte a acțiunii, pronunțată de instanța de fond, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate – înscrisuri și expertiză contabilă – pentru fiecare dintre categoriile de cheltuieli enumerate. Cu referire la criticile formulate în cele două cereri de recurs, instanța de control judiciar reține următoarele: 1.1. Cu privire la cheltuielile de management și administrare în cuantum de 973.385,19 lei, efectuate în anul 2003. În perioada supusă inspecției fiscale, limitele deductibilității cheltuielilor de natura celor menționate erau reglementate în art. 9 alin. (7) din Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit, care avea următorul conținut: „Potrivit prezentei legi, cheltuielile nedeductibile sunt: (….). s) cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, prestări de serviciu sau asistență, în situația în care nu sunt încheiate contracte în formă scrisă și pentru care beneficiarii nu pot justifica prestarea acestora pentru activitatea autorizată”. La nivelul legislației secundare, pct. 9.14 din instrucțiunile privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, aprobate prin H.G. nr. 859/2002 statuau următoarele: „În baza acestor prevederi este necesar ca serviciile să fie efectiv prestate, să fie executate pe baza unui contract scris ca să cuprindă date referitoare la prestatori, termene de execuție, precizarea serviciilor prestate, precum și a tarifelor percepute, respectiv valoarea totală a contractului, iar defalcarea cheltuielilor de această natură să se facă pe întreaga durată de desfășurare a contractului sau pe durata realizării obiectului contractului. Verificarea prestației se realizează prin analiza documentelor justificative care atestă efectuarea serviciilor – situații de lucrări, procese – verbale de recepție, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piață sau orice alte materiale corespunzătoare”. În speță, cheltuielile analizate au fost efectuate în temeiul unui contract de procesare activă încheiat la data de 17 iunie 2002 între SC „A.F.” SRL (actuala SC A.P.S. SRL) și societatea AFL H. Prin considerarea lor ca nedeductibile, recurenta reclamantă a considerat încălcate dispozițiile pct. 27.9 din H.G. nr. 859/2002, conform cărora: „(1) În cazul serviciilor de administrare și conducere din interiorul grupului se vor avea în vedere următoarele: a) între entitățile aparținând aceluiași grup sarcinile de administrare, management, control consultanță sau funcții similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societății-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remunerație pentru aceste activități, în măsura în care baza lor legală este relația juridică care guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entități. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entități furnizează în plus servicii întreprinderilor aparținând aceluiași grup sau dacă în prețul bunurilor și în in valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare și serviciile sau costurile administrative. Costurile pentru astfel de servicii pot fi plătite numai între entitățile care nu aparțin aceluiași grup, dacă serviciile pot fi distinse și cuantificate în mod clar și dacă sunt prestate în propriul interes al beneficiarului (dacă oferă un profit așteptat și reduc costul pentru beneficiar). Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care folosește aceste servicii luând în considerare relația juridică dintre ele, numai pentru propriile condiții, ținând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o entitate independentă"; Instanța de fond a făcut însă o analiză minuțioasă a conținutului contractului de procesare activă și a modului în care derularea acestuia s-a reflectat în rezultatele economice ale activității recurentei – reclamante, iar argumentele prezentate în recurs, care nu constituie decât o detaliere a motivelor invocate în fața primei instanțe, nu sunt în măsură să înlăture concluzia la care a ajuns judecătorul fondului, luând în considerare inclusiv normele speciale aplicabile în cazul serviciilor de administrare și conducere din interiorul aceluiași grup, invocate de recurenta – reclamantă. Toate normele juridice citate mai sus trasează criterii pe baza cărora cheltuielile cu prestări servicii pot fi încadrate în regula prevăzută în art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002, potrivit căreia la calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile. Cu alte cuvinte, cheltuielile trebuie să fie necesare, să se afle în legătură cauzală cu obținerea de venituri, să aibă un conținut economic efectiv și să fie dovedite prin documente justificative apte să prezinte în mod credibil operațiunea comercială în cadrul căreia au fost efectuate, regimul fiscal neputând fi stabilit prin prisma verificării formale a corectitudinii înregistrărilor contabile. 1.2. Cu privire la cheltuielile cu transportul personalului angajat, în cuantum de 1.298.806 lei. Problema de drept pe care a avut-o de delegat instanța cu privire la cheltuielile menționate a fost aceea a încadrării lor în categoria cheltuielilor de producție integral deductibile sau în cea a cheltuielilor sociale, supuse limitei de 1,5% din fondul anual de salarii, stabilite prin prevederile art. 32 din Legea nr. 631/2002 privind bugetul de stat pe anul 2003. Judecătorul fondului a explicat în mod convingător care au fost motivele pe baza cărora a ajuns la concluzia că, în raport cu circumstanțele cauzei, cheltuielile respective se află în legătură strânsă și directă cu obținerea veniturilor impozabile, având natura unor cheltuieli de producție. În același sens a fost exprimată și opinia de specialitate a expertului contabil, care a analizat ponderea cheltuielilor respective în totalul cheltuielilor de exploatare, ținând seama de modul de organizare a activității de producție a societății comerciale. 1.3. Cu privire la cheltuielile cu asigurările medicale pentru deplasarea în străinătate a salariaților. Instanța de fond a apreciat în mod just că asigurările medicale obligatorii pentru deplasarea în străinătate a angajaților nu sunt similare, din punctul de vedere al tratamentului fiscal, cu primele de asigurare pentru accidente de muncă ori boli profesionale, pentru a intra sub incidența prevederilor art. 9 alin. (6) lit. c) din Legea nr. 414/2002 și apoi a art. 21 alin. (4) lit. k) C. fisc., pentru că nu creează un avantaj material salariaților, ci constituie pentru deplasarea lor în interesul serviciului. 1.

Cu privire la cheltuielile cu servicii medicale. Motivul pentru care autoritatea fiscală a criticat soluția sub acest aspect este depășirea plafonului anual prevăzut în legea bugetului de stat, ca și în cazul cheltuielilor cu transportul personalului angajat. Și în acest caz, probele administrate au fost analizate corect de instanța de fond, ducând la concluzia că, în situația în care cheltuielile de transport analizate la pct. II.1.2. din prezenta decizie au fost excluse din categoria cheltuielilor sociale, fiind calificate drept cheltuieli de producție, pentru sumele rămase în categoria cheltuielilor sociale, incluzând și pe cele cu servicii medicale, nu se mai poate vorbi despre o depășire a plafonului anual. Este de menționat că, pentru cheltuielile menționate la pct. II.1.2. – II.1.4. din prezenta decizie, criticile autorității fiscale s-au fundamentat pe o interpretare strict literală a unor prevederi legale, fără a aprecia relevanța stărilor de fapt fiscale în raport cu toate circumstanțele edificatoare, așa cum prevăd art. 6 și 7 C. proc. fisc. 1.

Cu privire la contribuția la fondul pentru protecția socială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap. În temeiul art. 43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999, sunt exceptate de la plata obligatorie a contribuției persoanele juridice care fac dovada că au solicitat trimestrial la autoritatea competentă pentru ocuparea forței de muncă repartizarea de persoane cu handicap, dar nu au existat astfel de persoane înregistrate, în vederea angajării. Deși reclamanta nu a făcut dovada formulării cererilor trimestriale menționate, instanța de fond a reținut corect că din adresa nr. 64297 din 28 mai 2009 a Agenției Județene de Ocupare a Forței de Muncă Caraș-Severin (depusă la dosarul de fond) și din adresa nr. 6099/2003 a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Arad, menționată în cuprinsul deciziei civile nr. 369 din 3 martie 2005, prin care a fost soluționat un litigiu între aceleași părți, rezultă că în perioadele supuse verificărilor, nu figurau înregistrate persoane cu handicap care să poată fi angajate la unitățile de producție din Buchin și din Nădab. În consecință, cererile de repartizare de persoane cu handicap ar fi constituit demersuri pur formale, care nu pot imprima, în mod exclusiv, un anumit tratament fiscal, în condițiile în care raportul de drept fiscal este supus principiului proporționalității, ce presupune ca măsurile dispuse de autoritățile fiscale să nu depășească ceea ce este necesar și rezonabil în vederea atingerii obiectivului de a urmări, preveni și împiedica într-un mod eficient afectarea bugetului satului. Or, obligația legală de plată a contribuției analizate nu are o semnificație formală, ci are scopul de a asigura protecția efectivă a drepturilor și intereselor persoanelor cu handicap. 1.

Cu privire la cheltuielile de judecată Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea căzută în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, Agenția Națională de Administrare Fiscală are calitatea de persoană „căzută în pretenții” în sensul prevederii legale citate, culpa procesuală fiind prezumată din însuși faptul pierderii procesului. Împrejurarea că acțiunea a fost admisă numai în parte este reflectată în mod corespunzător în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, pentru că din totalul de 54.594,55 lei cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, conform chitanțelor depuse la dosar, din care 10.000 lei onorariu de expertiză și 44.394,55 lei onorariu de avocat, la care se adaugă taxa de timbru de 39 lei și timbrul judiciar de 0,3 lei, instanța a obligat pârâta numai la plata sumei de 20.039,3 lei, făcând și aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește onorariul de avocat. De aceea, criticile formulate de recurenta - pârâtă sunt vădit nefondate. Motivul privind aplicarea greșită a art. 274 alin. (3) C. proc. civ., formulat de recurenta - reclamantă cu referire la reducerea, în opinia sa – excesivă -, a onorariului de avocat, este, de asemenea, nefondat. Așa cum rezultă din cele expuse anterior, diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată nu este doar efectul aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care dă dreptul instanței de a reduce onorariul de avocat în raport cu obiectul cauzei și activitatea prestată, ci și al aplicării art. 276 C. proc. civ. în condițiile în care acțiunea a fost admisă numai în parte. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.