ÎCCJ, Decizia nr. 16/2013

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de către inculpat.

Examenul jurisprudențial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenței la nivel național cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, a fost relevată o practică neunitară.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Potrivit unei orientări jurisprudențiale, în ipoteza menționată, s-a făcut aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăție exclusiv infracțiunilor care nu sunt pedepsite cu detențiune pe viață, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracțiunea sau infracțiunile (în formă consumată sau tentată) a căror sancțiune prevăzută de lege este detențiunea pe viață, ca pedeapsă unică sau alternativă. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, în aceeași ipoteză, s-a considerat că este exclusă aplicarea dispozițiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecarea cauzei urmând a se face, pentru toate infracțiunile, potrivit procedurii de drept comun.

Opinia procurorului general Soluția propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul celei dea doua orientări jurisprudențiale, potrivit căreia într-un proces unic cu pluralitate de acțiuni substanțiale și unicitate de acțiune procesuală (ipoteza concursului de infracțiuni în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață) nu sunt aplicabile dispozițiile art. 320 1 din Codul de procedură penală, respectiv judecata în cazul recunoașterii vinovăției, atât din perspectivă procesuală (procedura de judecată, art. 320 1 alin. 1 - 6), cât și substanțială (efecte, art. 320 1 alin. 7 fraza I). Prin argumentele expuse s-a arătat, în esență, că rațiunea instituției constând în judecata în cazul recunoașterii de vinovăție se subsumează rațiunii generale a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, or în măsura în care s-ar împărtăși prima orientare de jurisprudență, scopul legii - o procedură simplificată și mult mai rapidă de judecată, cu beneficii atât pentru inculpat, cât și pentru stat -, este eludat și s-ar prefigura astfel o procedură parțial simplificată cu beneficii numai pentru inculpat. S-a susținut, totodată, că cerința negativă prevăzută de art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală are o natură de drept procesual penal și, în consecință, referirea legiuitorului la acțiunea penală are în vedere accepțiunea procesuală a acesteia, care include și ipoteza în care printr-o singură acțiune penală procesuală sunt vizate mai multe infracțiuni, unele sancționate cu detențiunea pe viață. În opinia înaintată Înaltei Curți s-a precizat că, chiar dacă s-ar aprecia că referirea legiuitorului la acțiunea penală vizează aspectul său substanțial, absența oricărei precizări sau distincții legale permite concluzia că ori de câte ori acțiunea penală în sens substanțial având ca obiect o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață este alăturată altor acțiuni penale substanțiale, vizând alte infracțiuni, este dedusă judecății, alături de acestea, într-un proces unic, prin exercitarea unei unice acțiuni penale în sens procesual, incidența art. 320 1 alin. 1 - 6 din Codul de procedură penală este exclusă. S-a mai argumentat că prin condiția impusă de legiuitor, constând în recunoașterea în totalitate a faptelor reținute în actul de sesizare a instanței (art. 320 1 alin. 2), s-a urmărit a se înlătura posibilitatea aplicării mixte, în cadrul aceluiași proces, atât a procedurii simplificate (pentru faptele recunoscute), cât și a celei de drept comun (pentru faptele nerecunoscute), or dacă legiuitorul a exclus această posibilitate în cazul unor fapte care nu cad sub incidența art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a (de principiu mai puțin grave și susceptibile de aplicarea judecății în cazul recunoașterii vinovăției), nu se poate admite că a acceptat în mod implicit o asemenea aplicare în ipoteza în discuție. Prin recursul în interesul legii s-a precizat că jurisprudența Curții Constituționale permite concluzia că, în ipoteza în discuție, neaplicarea procedurii și beneficiilor recunoașterii vinovăției infracțiunilor concurente cu infracțiunea pedepsită cu detențiunea pe viață nu ar putea fi criticată în mod justificat pentru afectarea principiului egalității sau pentru că ar avea valențe discriminatorii.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluție propus prin raportul întocmit în cauză reflectă a doua soluție identificată de examenul jurisprudențial, în sensul că într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni (concurs), în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiunea pe viață, iar săvârșirea tuturor infracțiunilor este recunoscută de inculpat, sunt incidente dispozițiile care reglementează judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. S-a argumentat, în esență, că această interpretare a art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală corespunde sensului Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, iar referirea la acțiunea penală din cuprinsul textului legal analizat vizează accepțiunea procesuală a acțiunii penale, precum și că nu este afectat principiul egalității în fața legii, prevalând principiul aflării adevărului și al stabilirii vinovăției față de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului.

Înalta Curte de Casație și Justiție Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, acuzatul are dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Relativitatea acestui drept, consacrată prin jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului și legislația majorității statelor europene care au prevăzut în dreptul intern elemente de justiție negociată sau proceduri simplificate de tipul pledoariilor de vinovăție, își găsește expresia în posibilitatea acuzatului de a renunța la exercitarea dreptului său de a interoga martorii din proces sau de a administra probatoriul, în fața unei instanțe independente și imparțiale. Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a fost introdus în Codul de procedură penală, articolul art. 320 1 prin care este reglementată judecata în cazul recunoașterii vinovăției, care reprezintă o procedură simplificată de judecată ce are la bază pledoaria de vinovăție a inculpatului. Potrivit expunerii de motive la proiectul legii, această nouă instituție pentru dreptul procesual penal român a fost considerată un răspuns la nevoia de eficacitate a judecății, contribuind la eliminarea unor proceduri greoaie și deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar și subsumându-se exigențelor de ordin calitativ ale actului de justiție. Din interpretarea teleologică, sistematică și logică a dispozițiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală rezultă că judecata în cazul recunoașterii vinovăției reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluționare a cauzei, derogatorie de la judecata potrivit dreptului comun, și care se situează înaintea momentului procesual al începerii cercetării judecătorești. Ca urmare a ascultării inculpatului care recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și a constatării întrunirii tuturor cerințelor prevăzute de art. 320 1 din Codul de procedură penală, instanța admite cererea de judecare în procedura simplificată și soluționează latura penală, după cum în mod expres prevede alin. 4 al aceluiași text legal. Voința legiuitorului este ca judecata să se desfășoare după o procedură specială când inculpatul declară personal sau prin înscris autentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare, că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere, iar instanța constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Așadar, consecința admiterii cererii de judecată în conformitate cu dispozițiile art. 320 1 din Codul de procedură penală o constituie stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru soluționarea laturii penale. Această interpretare a dispozițiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală răspunde exigențelor privind simplificarea și celeritatea soluționării cauzelor, care constituie sensul Legii nr. 202/2010 al cărei obiect de reglementare l-au constituit unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. Dacă voința legiuitorului ar fi fost de a acorda posibilitatea aplicării mixte, în cadrul unui unic proces, atât a procedurii simplificate, cât și a procedurii de drept comun, atunci nu s-ar fi prevăzut, printre condițiile de aplicare a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, condiția recunoașterii tuturor faptelor reținute în actul de sesizare a instanței (art. 320 1 alin. 2). Lipsa impunerii unei astfel de condiții ar fi însemnat ca, în același proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracțiuni și erau săvârșite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate (cu consecința reducerii limitelor de pedeapsă potrivit art. 320 1 alin. 7 fraza I), iar faptele nerecunoscute să fie judecate potrivit procedurii dreptului comun. În același sens sunt și dispozițiile art. 320 1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care instanța continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, fără a face distincție dacă obiectul judecății îl reprezintă una sau mai multe fapte. Pe cale de consecință, în condițiile în care art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală exclude de Ia judecata în procedură simplificată cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, contravine rațiunii de reglementare a art. 320 1 din Codul procedură penală opinia potrivit căreia o cauză poate fi judecată conform unei proceduri combinate/mixte, prin aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăție în cazul infracțiunilor pentru care se prevede sancțiunea cu închisoarea, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracțiunea sau infracțiunile (în formă consumată sau în forma tentativei) a căror sancțiune prevăzută de lege este detențiunea pe viață, ca pedeapsă unică sau alternativă. Într-o altă ordine de idei, Curtea Constituțională a statuat prin Decizia 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, că în raport de conținutul art. 320 1 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției are o dublă natură, fiind pe de-o parte o instituție procesuală, iar pe de altă parte, o instituție de drept material. Efectele de drept substanțial prevăzute de art. 320 1 alin. 7 fraza I din Codul de procedură penală, constând în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, intervin numai dacă sunt întrunite anumite condiții procedurale. Prin urmare, condiția cu caracter negativ reglementată de art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, în conformitate cu care dispozițiile alin. 1-6 ale aceluiași articol nu se aplică în cazul în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, poate fi examinată numai prin prisma dreptului procesual, iar referirea la acțiunea penală din cuprinsul art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, vizează accepțiunea procesuală a acțiunii penale (exercitarea efectivă a dreptului de a trage Ia răspundere, modalitatea juridică prin care conflictul de drept născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața organelor judiciare), care include și ipoteza în care mai multe fapte săvârșite de același făptuitor dintre care una este infracțiune pedepsită cu detențiune pe viață (pluralitate de infracțiuni), sunt judecate împreună în cadrul aceluiași proces penal, existând o unică acțiune penală în sens procesual. Rațiunea care a stat la baza excluderii infracțiunii pedepsite cu detențiunea pe viață de la judecata potrivit procedurii accelerate își găsește cu atât mai mult incidența într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracțiuni în a cărei alcătuire intră și o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, fiind imperativă prevalența principiului aflării adevărului și stabilirea vinovăției față de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului, care nu se pot asigura decât prin judecarea cauzei potrivit dreptului comun. Prin Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, Curtea Constituțională a precizat că nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerității procesului penal, astfel că nu simpla recunoaștere a vinovăției este determinantă pentru a se da eficiență unui proces echitabil desfășurat în limitele legalității și imparțialității, aceasta constituind doar o condiție procedurală, ci stabilirea vinovăției. Neaplicarea procedurii simplificate și a beneficiilor recunoașterii vinovăției pentru infracțiunile concurente cu infracțiunea pedepsită cu detențiunea pe viață nu afectează principiul egalității în fața legii. În acest sens, prin Decizia nr. 975 din 2 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, Curtea Constituțională a arătat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar procedura de judecată în cazul pledoariei de vinovăție nu reprezintă un drept fundamental și nu capătă valențe discriminatorii, având o justificare obiectivă și rezonabilă ce ține de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detențiunii pe viață fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc. Într-un proces penal cu o singură acțiune în sens procesual și o pluralitate de acțiuni penale în sens substanțial având ca obiect și o infracțiune pedepsită cu detențiunea pe viață, atitudinea de recunoaștere a faptelor care ar fi fost susceptibile de aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală poate fi valorificată ca circumstanță atenuantă judiciară potrivit art. 74 cu referire la art. 76 din Codul penal. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 și art. 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 ,