Decizia nr. 16 din 18 noiembrie 2013

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs) în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de către inculpat.

Examenul jurisprudenţial Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, a fost relevată o practică neunitară.

Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale, în ipoteza menţionată, s-a făcut aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăţie exclusiv infracţiunilor care nu sunt pedepsite cu detenţiune pe viaţă, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracţiunea sau infracţiunile (în formă consumată sau tentată) a căror sancţiune prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, ca pedeapsă unică sau alternativă. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, în aceeaşi ipoteză, s-a considerat că este exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală, judecarea cauzei urmând a se face, pentru toate infracţiunile, potrivit procedurii de drept comun.

Opinia procurorului general Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul celei dea doua orientări jurisprudenţiale, potrivit căreia într-un proces unic cu pluralitate de acţiuni substanţiale şi unicitate de acţiune procesuală (ipoteza concursului de infracţiuni în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă) nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 320 1 din Codul de procedură penală, respectiv judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, atât din perspectivă procesuală (procedura de judecată, art. 320 1 alin. 1 – 6), cât şi substanţială (efecte, art. 320 1 alin. 7 fraza I). Prin argumentele expuse s-a arătat, în esenţă, că raţiunea instituţiei constând în judecata în cazul recunoaşterii de vinovăţie se subsumează raţiunii generale a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, or în măsura în care s-ar împărtăşi prima orientare de jurisprudenţă, scopul legii – o procedură simplificată şi mult mai rapidă de judecată, cu beneficii atât pentru inculpat, cât şi pentru stat -, este eludat şi s-ar prefigura astfel o procedură parţial simplificată cu beneficii numai pentru inculpat. S-a susţinut, totodată, că cerinţa negativă prevăzută de art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală are o natură de drept procesual penal şi, în consecinţă, referirea legiuitorului la acţiunea penală are în vedere accepţiunea procesuală a acesteia, care include şi ipoteza în care printr-o singură acţiune penală procesuală sunt vizate mai multe infracţiuni, unele sancţionate cu detenţiunea pe viaţă. În opinia înaintată Înaltei Curţi s-a precizat că, chiar dacă s-ar aprecia că referirea legiuitorului la acţiunea penală vizează aspectul său substanţial, absenţa oricărei precizări sau distincţii legale permite concluzia că ori de câte ori acţiunea penală în sens substanţial având ca obiect o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă este alăturată altor acţiuni penale substanţiale, vizând alte infracţiuni, este dedusă judecăţii, alături de acestea, într-un proces unic, prin exercitarea unei unice acţiuni penale în sens procesual, incidenţa art. 320 1 alin. 1 – 6 din Codul de procedură penală este exclusă. S-a mai argumentat că prin condiţia impusă de legiuitor, constând în recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei (art. 320 1 alin. 2), s-a urmărit a se înlătura posibilitatea aplicării mixte, în cadrul aceluiaşi proces, atât a procedurii simplificate (pentru faptele recunoscute), cât şi a celei de drept comun (pentru faptele nerecunoscute), or dacă legiuitorul a exclus această posibilitate în cazul unor fapte care nu cad sub incidenţa art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a (de principiu mai puţin grave şi susceptibile de aplicarea judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei), nu se poate admite că a acceptat în mod implicit o asemenea aplicare în ipoteza în discuţie. Prin recursul în interesul legii s-a precizat că jurisprudenţa Curţii Constituţionale permite concluzia că, în ipoteza în discuţie, neaplicarea procedurii şi beneficiilor recunoaşterii vinovăţiei infracţiunilor concurente cu infracţiunea pedepsită cu detenţiunea pe viaţă nu ar putea fi criticată în mod justificat pentru afectarea principiului egalităţii sau pentru că ar avea valenţe discriminatorii.

Raportul asupra recursului în interesul legii Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză reflectă a doua soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni (concurs), în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă, iar săvârşirea tuturor infracţiunilor este recunoscută de inculpat, sunt incidente dispoziţiile care reglementează judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. S-a argumentat, în esenţă, că această interpretare a art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală corespunde sensului Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, iar referirea la acţiunea penală din cuprinsul textului legal analizat vizează accepţiunea procesuală a acţiunii penale, precum şi că nu este afectat principiul egalităţii în faţa legii, prevalând principiul aflării adevărului şi al stabilirii vinovăţiei faţă de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, acuzatul are dreptul să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Relativitatea acestui drept, consacrată prin jurisprudenţa instanţei de contencios a drepturilor omului şi legislaţia majorităţii statelor europene care au prevăzut în dreptul intern elemente de justiţie negociată sau proceduri simplificate de tipul pledoariilor de vinovăţie, îşi găseşte expresia în posibilitatea acuzatului de a renunţa la exercitarea dreptului său de a interoga martorii din proces sau de a administra probatoriul, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale. Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, a fost introdus în Codul de procedură penală, articolul art. 320 1 prin care este reglementată judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, care reprezintă o procedură simplificată de judecată ce are la bază pledoaria de vinovăţie a inculpatului. Potrivit expunerii de motive la proiectul legii, această nouă instituţie pentru dreptul procesual penal român a fost considerată un răspuns la nevoia de eficacitate a judecăţii, contribuind la eliminarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar şi subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului de justiţie. Din interpretarea teleologică, sistematică şi logică a dispoziţiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală rezultă că judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei reprezintă o procedură de sine stătătoare, distinctă, particulară, de soluţionare a cauzei, derogatorie de la judecata potrivit dreptului comun, şi care se situează înaintea momentului procesual al începerii cercetării judecătoreşti. Ca urmare a ascultării inculpatului care recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi a constatării întrunirii tuturor cerinţelor prevăzute de art. 320 1 din Codul de procedură penală, instanţa admite cererea de judecare în procedura simplificată şi soluţionează latura penală, după cum în mod expres prevede alin. 4 al aceluiaşi text legal. Voinţa legiuitorului este ca judecata să se desfăşoare după o procedură specială când inculpatul declară personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare, că solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere, iar instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Aşadar, consecinţa admiterii cererii de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 320 1 din Codul de procedură penală o constituie stabilirea procedurii speciale de judecată ca unic cadru procesual pentru soluţionarea laturii penale. Această interpretare a dispoziţiilor art. 320 1 din Codul de procedură penală răspunde exigenţelor privind simplificarea şi celeritatea soluţionării cauzelor, care constituie sensul Legii nr. 202/2010 al cărei obiect de reglementare l-au constituit unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor. Dacă voinţa legiuitorului ar fi fost de a acorda posibilitatea aplicării mixte, în cadrul unui unic proces, atât a procedurii simplificate, cât şi a procedurii de drept comun, atunci nu s-ar fi prevăzut, printre condiţiile de aplicare a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, condiţia recunoaşterii tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei (art. 320 1 alin. 2). Lipsa impunerii unei astfel de condiţii ar fi însemnat ca, în acelaşi proces, să existe posibilitatea ca faptele recunoscute, ce constituiau infracţiuni şi erau săvârşite de inculpat, să fie judecate potrivit procedurii accelerate (cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă potrivit art. 320 1 alin. 7 fraza I), iar faptele nerecunoscute să fie judecate potrivit procedurii dreptului comun. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 320 1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care instanţa continuă judecata cauzei potrivit procedurii de drept comun atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, fără a face distincţie dacă obiectul judecăţii îl reprezintă una sau mai multe fapte. Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală exclude de Ia judecata în procedură simplificată cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, contravine raţiunii de reglementare a art. 320 1 din Codul procedură penală opinia potrivit căreia o cauză poate fi judecată conform unei proceduri combinate/mixte, prin aplicarea procedurii simplificate bazate pe pledoaria de vinovăţie în cazul infracţiunilor pentru care se prevede sancţiunea cu închisoarea, concomitent cu aplicarea procedurii de drept comun pentru infracţiunea sau infracţiunile (în formă consumată sau în forma tentativei) a căror sancţiune prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, ca pedeapsă unică sau alternativă. Într-o altă ordine de idei, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, că în raport de conţinutul art. 320 1 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, fiind pe de-o parte o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, o instituţie de drept material. Efectele de drept substanţial prevăzute de art. 320 1 alin. 7 fraza I din Codul de procedură penală, constând în reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii, intervin numai dacă sunt întrunite anumite condiţii procedurale. Prin urmare, condiţia cu caracter negativ reglementată de art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, în conformitate cu care dispoziţiile alin. 1-6 ale aceluiaşi articol nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, poate fi examinată numai prin prisma dreptului procesual, iar referirea la acţiunea penală din cuprinsul art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de procedură penală, vizează accepţiunea procesuală a acţiunii penale (exercitarea efectivă a dreptului de a trage Ia răspundere, modalitatea juridică prin care conflictul de drept născut din săvârşirea unei infracţiuni este adus în faţa organelor judiciare), care include şi ipoteza în care mai multe fapte săvârşite de acelaşi făptuitor dintre care una este infracţiune pedepsită cu detenţiune pe viaţă (pluralitate de infracţiuni), sunt judecate împreună în cadrul aceluiaşi proces penal, existând o unică acţiune penală în sens procesual. Raţiunea care a stat la baza excluderii infracţiunii pedepsite cu detenţiunea pe viaţă de la judecata potrivit procedurii accelerate îşi găseşte cu atât mai mult incidenţa într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infracţiuni în a cărei alcătuire intră şi o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, fiind imperativă prevalenţa principiului aflării adevărului şi stabilirea vinovăţiei faţă de dreptul inculpatului de a solicita sau nu administrarea probatoriului, care nu se pot asigura decât prin judecarea cauzei potrivit dreptului comun. Prin Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, Curtea Constituţională a precizat că nu se poate vorbi de un proces echitabil în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului în favoarea principiului celerităţii procesului penal, astfel că nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei. Neaplicarea procedurii simplificate şi a beneficiilor recunoaşterii vinovăţiei pentru infracţiunile concurente cu infracţiunea pedepsită cu detenţiunea pe viaţă nu afectează principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, prin Decizia nr. 975 din 2 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 8 ianuarie 2013, Curtea Constituţională a arătat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, iar procedura de judecată în cazul pledoariei de vinovăţie nu reprezintă un drept fundamental şi nu capătă valenţe discriminatorii, având o justificare obiectivă şi rezonabilă ce ţine de gravitatea extremă a faptei comise, pedeapsa detenţiunii pe viaţă fiind ultima pe scara graduală prevăzută de sistemul represiv românesc. Într-un proces penal cu o singură acţiune în sens procesual şi o pluralitate de acţiuni penale în sens substanţial având ca obiect şi o infracţiune pedepsită cu detenţiunea pe viaţă, atitudinea de recunoaştere a faptelor care ar fi fost susceptibile de aplicarea art. 320 1 din Codul de procedură penală poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă judiciară potrivit art. 74 cu referire la art. 76 din Codul penal. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 414 4 şi art. 414 5 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,