ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4375/2011

Asupra recursului de față;

În

baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

încheierea din 22 decembrie 2011 Curtea de Apel București a respins cererea de

liberare provizorie sub control judiciar. Pentru a dispune astfel Curtea a

reținut că în perioada august 2010 - ianuarie 2011 inculpatul în calitatea sa

de lucrător de poliție în cadrul Serviciului de Investigare a Fraudelor, a

furnizat informații martorilor denunțători B.L.C. și T.E. despre modul în care

se desfășura ancheta în dosarul în care denunțătorii erau principalii suspecți,

zădărnicind astfel ancheta penală.

Față de stadiul procesual Curtea a

apreciat că inculpatul nu poate beneficia de punere în libertate sub control

judiciar, acesta prezentând o periculozitate sporită.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpatul D.A.C., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar pentru

motivele expuse deja în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru

care nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul prin prisma

dispozițiilor legale, Înalta Curte, constată că nu este fondat pentru cele ce

vor fi arătate în continuare:

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate

împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la

infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la

judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al art. anterior

menționat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi

realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Deși nu este o măsură preventivă,

liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri fiind același și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul

său.

Din analiza prevederilor art. 136

alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160

2

C. proc. pen. rezultă că,

pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi

îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la

faptul că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a

persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a

doua condiție pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii de comiterea

căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit

dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., „liberarea

provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor

săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani".

Condiția negativă vizează

comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după punerea sa

în libertate provizorie.

Dispozițiile art. 160

2

C.

proc. pen. prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă și nu una

obligatorie (legea folosește sintagma „se poate acorda"), inculpatul având

doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată

îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra

oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei

cererii.

Acordarea acestei facilități legale nu

constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocație, instanța

nefiind obligată să se pronunțe în sensul admiterii cererii de liberare în

orice situație.

Dimpotrivă, instanței i se cere prin

alin. (2) al art. 160

2

C. proc. pen. să verifice și să examineze

existența datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să

săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori

distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În

opinia instanței, expresia „date" conținută în

textul de lege anterior menționat nu se referă la existența unor probe în

sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate

din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la

infracțiunile pretins a fi comise, care să îndreptățească temerea, să o

justifice.

Prin urmare, instanței i se cere să fie

diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar și pentru a asigura

buna

desfășurare a procesului penal, iar pe

de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate

infracțională.

Legea nu prevede care sunt acele

criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei

cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curți, instanța trebuie

să se raporteze la gravitatea faptelor - în speță fiind vorba despre mai multe

infracțiuni, respectiv favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen.,

aderare și sprijinire a unui grup constituit în scopul săvârșirii

infracțiunilor de evaziune fiscală și spălare de bani prev. de art. 8 din Legea

nr. 39/2003 cu raportare la art. 323 C. pen., complicitate la evaziune fiscală

în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și

complicitate la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen.

rap. la art. 23 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen., la

circumstanțele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum și la datele

care caracterizează inculpatul.

Instanța poate refuza liberarea dacă

apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului

penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută

atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu

respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității

între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenției Europene a

Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că orice persoană arestată sau

deținută, în condițiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul art., are

dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure

prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției

enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel, s-a

apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei

împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să

aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la

un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în

circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată

nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de

principiu, că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5

parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea

în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea

unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care

durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății

la dispozițiile cuprinse în legea națională, corelate cu prevederile art. 5

parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte aprecieză -

astfel cum a dispus și instanța de

fond - că, în acest

moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului D.A.C., fiind

insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se menținerea măsurii arestării

preventive.

Se reține, de asemenea, că

circumstanțele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de

către instanța de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente

pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse,

apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.A.C.

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul

inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se

va include și onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge , ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul D.A.C. împotriva încheierii din 22 decembrie 2011 a

Curții de Apel București, secția

I

penală,

pronunțată în Dosarul nr. 10841/2/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 29 decembrie 2011.