ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București,

secția a III-a civilă, la 26 noiembrie 2007, reclamanții E.V., V.E. și E.B. au chemat

în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând anularea

dispoziției din 17 august 2008 emisă de acesta și obligarea la restituirea în natură

a părții rămase libere din terenul situat în București, Calea V., precum și obligarea

acestuia de a propune măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 247/2005.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctului E.Vi., iar prin notificarea

nr. NN/2001 autorul lor a solicitat pârâtului restituirea în natură a terenului

în suprafață de 448,5 m.p. situat la adresa menționată. S-a mai arătat că, prin

dispoziția din 17 august 2004, pârâtul a respins cererea de restituire în natură

a terenului, reținând că acesta este afectat de elemente de sistematizare și a stabilit

că valoarea echivalentă a terenului în suprafață de 306 m.p., situat la adresa menționată,

este de 648.000.000 ROL, echivalentul a 20.352 dolari SUA, sumă în limita căreia

se vor stabili măsurile reparatorii.

Reclamanții au susținut

că terenul are o suprafață mai mare de 306 m.p. și că acesta nu este afectat în

totalitate de elemente de sistematizare, așa cum s-a reținut fără temei prin dispoziția

contestată.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1786 din 12 decembrie 2008 a respins

cererea ca neîntemeiată, reținând, în esență că, așa cum a rezultat din raportul

de expertiză topografică efectuat în cauză, terenul situat la adresa menționată

are o suprafață de 427 m.p., în care este inclusă însă și cota aferentă din drumul

de servitute, pe care părțile au cedat-o din fiecare lot, conform actului de partaj

depus la dosar.

S-a mai avut în vedere

că terenul în litigiu este ocupat integral de carosabil și trotuar (intersecția

Bulevardul Tineretului - Calea Văcărești), neputând fi restituit în natură persoanelor

îndreptățite.

Tribunalul a concluzionat

că dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 7 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva sentinței menționate

au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru respingerea

eronată a cererii de stabilire a prețului de circulație al imobilului, cu încălcarea

deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și având în vedere că

decizia contestată a fost emisă de Primarul General al Municipiului București anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Apelanții au criticat

sentința primei instanțe și sub aspectul reținerii greșite a întinderii suprafeței

de teren ca fiind de 306 m.p. și nu de 427 m.p., cât ar rezulta din însumarea suprafețelor

menționate în actele de dobândire, precum și din actul de preluare abuzivă (Decretul

din 1981) care menționează trecerea în proprietatea statului a suprafeței de 393

m.p. teren și 127 m.p. construcții.

Apelanții au mai arătat

că, în mod eronat, s-a scăzut cota aferentă drumului de servitute, întrucât după

trecerea terenului în proprietatea statului și după afectarea acestuia unor utilități

publice (parc, trotuar, carosabil), dreptul de servitute s-a stins ca urmare a imposibilității

materiale de exercitare (art. 636 C. civ.), motiv pentru care măsurile reparatorii

trebuie stabilite pentru întreaga proprietate care a aparținut autorilor reclamanților.

În apel s-a încuviințat

apelanților proba cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație a terenului,

lucrarea fiind efectuată de expert R.G.M.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 347 A din 18 mai 2010, a admis apelul

reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte

contestația și a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General să

emită dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent

în sumă de 1.813.000 ROL, echivalent a 441.205 euro, pentru terenul în suprafață

de 427 m.p., situat în Calea V., astfel cum a fost identificat prin raportul de

expertiză întocmit de expertul topograf P.M.

S-a menținut dispoziția

privind respingerea cererii de restituire în natură.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar

încheiat la 23 iulie 1948 de

moștenitorii defunctei M.M., decedată în anul 1948 și din

contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X din 3 septembrie 1957 și

nr. Y/1951, terenul are o suprafață de 427

m.p., așa cum a stabilit și expertul P.M., care

a identificat imobilul preluat de la autorul reclamanților, în această suprafață

fiind inclusă și cota aferentă drumului de servitute pe care părțile au cedat-o

din fiecare lot, conform actului de partaj inițial.

S-a mai reținut că, din

totalul suprafeței astfel identificate, 355 m.p. sunt ocupați integral de carosabil

și trotuar, iar diferența de 72 m.p. se află în interiorul gardului de incintă care

împrejmuiește actualul Parc al Tineretului.

Curtea de Apel a avut

în vedere, totodată, faptul că imobilul a fost expropriat în vederea modernizării

unor artere de circulație, prin Decretul nr. 42/1981, în tabelul anexă la decret

fiind menționați ca proprietari E.C. și E.M. cu suprafața totală de teren de 393

m.p. și construcții de 127 m.p.

În ceea ce privește cel

de-al doilea motiv de apel, referitor la refuzul primei instanțe de a stabili valoarea

măsurilor reparatorii în echivalent, s-a reținut că legea specială, la care face

trimitere art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului

Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor, care are competența de

a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând

titlul de despăgubire.

S-a constatat că, în cazul

dispozițiilor emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele

de judecată învestite cu soluționarea contestațiilor au competența să stabilească

și întinderea măsurilor reparatorii, concluzie ce rezultă din considerentele deciziei

nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, coroborate cu

cele reținute în motivarea deciziei nr. 20/2007 a aceleiași instanțe.

S-a considerat că trebuie

făcută distincția între competența de stabilire a întinderii despăgubirilor și procedura

efectivă de plată a acestora, în privința acesteia din urmă fiind aplicabile prevederile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită

de către instanța de judecată sau de către Comisia Centrală.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Dezvoltând motivele de

recurs, pârâtul a susținut că, în speță, instanța de judecată se putea pronunța

în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării sale la emiterea

unei dispoziții și nu în sensul soluționării notificării, întrucât dispozițiile

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd în mod expres faptul că valoarea

echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Drepturilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001

în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de

predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Invocând prevederile obligatorii

ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, recurentul a susținut că, în speță, dispoziția ce ar trebui emisă după intrarea

în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 este supusă întrutotul prevederilor

acestei legi.

Cea de-a doua critică

formulată prin motivele de recurs a vizat lipsa dovezilor prin care reclamanții

să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea

statului, precum și lipsa declarațiilor autentice în sensul că nici ei și nici ascendenții

lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Intimații reclamanți E.V.,

V.E. și E.B. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtului

ca nefondat.

În faza procesuală a recursului

nu s-au administrat probe noi.

Examinând criticile formulate

prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce preced:

Recurentul a invocat obligativitatea

aplicării prevederilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, dată în recursul în interesul legii, omițând însă să observe că

dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Astfel, în conformitate

cu prevederile deciziei 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 329

alin. (3) C. proc. civ., „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr.

247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se

aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legi, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005”.

În considerentele deciziei

menționate se statuează, totodată, că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe

rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării

lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în

termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești,

sub aspectul legalității și al temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost învestite

cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Dispoziția contestată,

nr. XX/2004, emisă de Primarul Municipiului București este supusă controlului instanțelor

judecătorești și în ceea ce privește evaluarea corespunzătoare a imobilului ce a

făcut obiectul notificării, în raport cu valoarea de piață la momentul efectuării

expertizei.

Ca atare, Curtea de Apel

a apreciat corect că, întrucât dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată învestită cu soluționarea

contestației reclamanților are competența de a stabili și întinderea măsurilor reparatorii.

În acest context, instanța

de apel aplicând dispozițiile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, coroborate cu cele reținute în motivarea deciziei de recurs

în interesul Legii nr. 20/2007 a aceleiași Curți, a recunoscut în mod corect instanței

învestite cu soluționarea contestației împotriva unei dispoziții/decizii emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în virtutea principiului plenitudinii

de jurisdicție, competența de stabilire și întinderea despăgubirilor corespunzătoare

imobilului preluat abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.

În aceleași sens, în mod

corect instanța de apel a făcut distincția între competența de stabilire a întinderii

despăgubirilor și procedura efectivă de plată a acestora, în ceea ce privește aceasta

din urmă rămânând aplicabile dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, indiferent

dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanța de judecată sau de către

Comisia Centrală, respectiv art. 14

1

, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007.

Prin urmare critica referitoare

la nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea dispozițiilor deciziei

nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, este nefondată.

Nici cel de-al doilea

motiv de recurs nu poate fi primit, acesta vizând, în realitate, aprecierea probelor

administrate, respectiv lipsa dovezilor privind eventualele despăgubiri încasate

la momentul exproprierii și nu încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

O astfel de critică nu

se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

ci celui prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., abrogat prin art. I

pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât nu va fi analizat.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei

nr. 347/A din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2011.