ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3377/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 26 noiembrie 2007, reclamanții E.V., V.E. și E.B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând anularea dispoziției din 17 august 2008 emisă de acesta și obligarea la restituirea în natură a părții rămase libere din terenul situat în București, Calea V., precum și obligarea acestuia de a propune măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 247/2005. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctului E.Vi., iar prin notificarea nr. NN/2001 autorul lor a solicitat pârâtului restituirea în natură a terenului în suprafață de 448,5 m.p.

situat la adresa menționată. S-a mai arătat că, prin dispoziția din 17 august 2004, pârâtul a respins cererea de restituire în natură a terenului, reținând că acesta este afectat de elemente de sistematizare și a stabilit că valoarea echivalentă a terenului în suprafață de 306 m.p., situat la adresa menționată, este de 648.000.000 ROL, echivalentul a 20.352 dolari SUA, sumă în limita căreia se vor stabili măsurile reparatorii. Reclamanții au susținut că terenul are o suprafață mai mare de 306 m.p. și că acesta nu este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, așa cum s-a reținut fără temei prin dispoziția contestată.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1786 din 12 decembrie 2008 a respins cererea ca neîntemeiată, reținând, în esență că, așa cum a rezultat din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, terenul situat la adresa menționată are o suprafață de 427 m.p., în care este inclusă însă și cota aferentă din drumul de servitute, pe care părțile au cedat-o din fiecare lot, conform actului de partaj depus la dosar. S-a mai avut în vedere că terenul în litigiu este ocupat integral de carosabil și trotuar (intersecția Bulevardul Tineretului - Calea Văcărești), neputând fi restituit în natură persoanelor îndreptățite. Tribunalul a concluzionat că dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru respingerea eronată a cererii de stabilire a prețului de circulație al imobilului, cu încălcarea deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și având în vedere că decizia contestată a fost emisă de Primarul General al Municipiului București anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Apelanții au criticat sentința primei instanțe și sub aspectul reținerii greșite a întinderii suprafeței de teren ca fiind de 306 m.p. și nu de 427 m.p., cât ar rezulta din însumarea suprafețelor menționate în actele de dobândire, precum și din actul de preluare abuzivă (Decretul din 1981) care menționează trecerea în proprietatea statului a suprafeței de 393 m.p.

teren și 127 m.p. construcții. Apelanții au mai arătat că, în mod eronat, s-a scăzut cota aferentă drumului de servitute, întrucât după trecerea terenului în proprietatea statului și după afectarea acestuia unor utilități publice (parc, trotuar, carosabil), dreptul de servitute s-a stins ca urmare a imposibilității materiale de exercitare (art. 636 C. civ.), motiv pentru care măsurile reparatorii trebuie stabilite pentru întreaga proprietate care a aparținut autorilor reclamanților. În apel s-a încuviințat apelanților proba cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulație a terenului, lucrarea fiind efectuată de expert R.G.M.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 347 A din 18 mai 2010, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte contestația și a obligat pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cuprinzând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în sumă de 1.813.000 ROL, echivalent a 441.205 euro, pentru terenul în suprafață de 427 m.p., situat în Calea V., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul topograf P.M. S-a menținut dispoziția privind respingerea cererii de restituire în natură.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar încheiat la 23 iulie 1948 de moștenitorii defunctei M.M., decedată în anul 1948 și din contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X din 3 septembrie 1957 și nr. Y/1951, terenul are o suprafață de 427 m.p., așa cum a stabilit și expertul P.M., care a identificat imobilul preluat de la autorul reclamanților, în această suprafață fiind inclusă și cota aferentă drumului de servitute pe care părțile au cedat-o din fiecare lot, conform actului de partaj inițial. S-a mai reținut că, din totalul suprafeței astfel identificate, 355 m.p. sunt ocupați integral de carosabil și trotuar, iar diferența de 72 m.p.

se află în interiorul gardului de incintă care împrejmuiește actualul Parc al Tineretului. Curtea de Apel a avut în vedere, totodată, faptul că imobilul a fost expropriat în vederea modernizării unor artere de circulație, prin Decretul nr. 42/1981, în tabelul anexă la decret fiind menționați ca proprietari E.C. și E.M. cu suprafața totală de teren de 393 m.p. și construcții de 127 m.p. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, referitor la refuzul primei instanțe de a stabili valoarea măsurilor reparatorii în echivalent, s-a reținut că legea specială, la care face trimitere art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor, care are competența de a analiza și stabili cuantumul final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

S-a constatat că, în cazul dispozițiilor emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de judecată învestite cu soluționarea contestațiilor au competența să stabilească și întinderea măsurilor reparatorii, concluzie ce rezultă din considerentele deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, coroborate cu cele reținute în motivarea deciziei nr. 20/2007 a aceleiași instanțe. S-a considerat că trebuie făcută distincția între competența de stabilire a întinderii despăgubirilor și procedura efectivă de plată a acestora, în privința acesteia din urmă fiind aplicabile prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanța de judecată sau de către Comisia Centrală.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că, în speță, instanța de judecată se putea pronunța în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării sale la emiterea unei dispoziții și nu în sensul soluționării notificării, întrucât dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Drepturilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale.

Invocând prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, recurentul a susținut că, în speță, dispoziția ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 este supusă întrutotul prevederilor acestei legi. Cea de-a doua critică formulată prin motivele de recurs a vizat lipsa dovezilor prin care reclamanții să probeze că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării terenului în proprietatea statului, precum și lipsa declarațiilor autentice în sensul că nici ei și nici ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Intimații reclamanți E.V., V.E. și E.B. au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului pârâtului ca nefondat. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce preced: Recurentul a invocat obligativitatea aplicării prevederilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recursul în interesul legii, omițând însă să observe că dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Astfel, în conformitate cu prevederile deciziei 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legi, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În considerentele deciziei menționate se statuează, totodată, că deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și al temeiniciei, atâta timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24 alin. (26) din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului. Dispoziția contestată, nr. XX/2004, emisă de Primarul Municipiului București este supusă controlului instanțelor judecătorești și în ceea ce privește evaluarea corespunzătoare a imobilului ce a făcut obiectul notificării, în raport cu valoarea de piață la momentul efectuării expertizei.

Ca atare, Curtea de Apel a apreciat corect că, întrucât dispoziția contestată a fost emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației reclamanților are competența de a stabili și întinderea măsurilor reparatorii. În acest context, instanța de apel aplicând dispozițiile deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, coroborate cu cele reținute în motivarea deciziei de recurs în interesul Legii nr. 20/2007 a aceleiași Curți, a recunoscut în mod corect instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva unei dispoziții/decizii emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, competența de stabilire și întinderea despăgubirilor corespunzătoare imobilului preluat abuziv, a cărui restituire în natură nu este posibilă.

În aceleași sens, în mod corect instanța de apel a făcut distincția între competența de stabilire a întinderii despăgubirilor și procedura efectivă de plată a acestora, în ceea ce privește aceasta din urmă rămânând aplicabile dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, indiferent dacă întinderea acestora a fost stabilită de către instanța de judecată sau de către Comisia Centrală, respectiv art. 14 1 , introdus prin O.U.G. nr. 81/2007. Prin urmare critica referitoare la nelegalitatea deciziei recurate pentru nesocotirea dispozițiilor deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, este nefondată. Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu poate fi primit, acesta vizând, în realitate, aprecierea probelor administrate, respectiv lipsa dovezilor privind eventualele despăgubiri încasate la momentul exproprierii și nu încălcarea dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

O astfel de critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci celui prevăzut de pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât nu va fi analizat. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 347/A din 18 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2011.